Satul răpit de Hayssam

Acum cîțiva ani, sătenii din Moldovița, de prin capăt de județ Suceava, își potriveau ceasurile după coșului fabricii de cherestea din localitate. La ora 12 fix și la patru după-amiaza fix se schimbau turele. Se lucra în trei schimburi. Pe lîngă halele de prelucrare a cherestelei, funcționa  și un atelier de mobilă al IKEA, cunoscuta firmă suedeză. Acolo munceau mare parte din tinerii plecați acum în străinătate. În 1999 – an cu ghinion – omul de afa­ceri sirian, Omar Hayssam, a cumpărat societatea. În cinci ani, din fabrică n-au mai rămas decît niște clădiri fără oameni.

Paznici la nimic

Omar Hayssam are șapte co­pii foarte frumoși. Și nu știu cîte fa­­brici falimentate. Și țărani care-l în­­jură măcar o dată pe zi. O mare par­­­te dintre ei sînt foști muncitori fo­restieri din Moldovița, acum lu­cră­­tori cu ziua, șomeri, angajați la ga­te­re sau rătăciți pe pămînturi stră­i­ne.

În satul Moldovița sînt peste 5000 de locuitori, vreo zece crîș­me, o discotecă în fostul Magazin Universal, un bloc nou de patru e­taje, biserică mare, un canal cu apă doar la ploi, case cu etaj, păduri, cî­teva gatere. Și o fabrică, odată. Din noiembrie anul trecut, piuitul i s-a stins și muncitorii au plecat a­ca­să: arabii nu mai aveau bani să cum­pere lemn, nici să-și plătească lucrătorii. De atunci, Ovidiu, porta­rul roșcat, stă rezemat de poarta î­naltă, altădată deschisă toată ziua, și se plictisește. Pe poartă nu intră și nu ies decît arabii care au rămas în sat. Mai trece pe trotuar să schim­be o vorbă cu oamenii, regretă vremu­rile în care era omul bun la toa­te al patronilor și conducea ba o roa­bă, ba un microbuz alb.

El e unul dintre cei trei sa­la­ri­ați ai unei fabrici în care mișunau zi de zi cîte 400 de oameni de prin Moldovița, Vama, Frumosu, Dra­goșa ori Vatra Moldoviței. Toți trei sînt acum paznici ai unui schelet de clădiri pustii, împrejumuit de gar­­duri înalte de beton. Doar într-un sfert din corpul de cherestea mai hu­ruie motoare: în partea care-i a­parține acum lui Aurel Boșutar, lo­calnic, fost lider de sindicat. Sea­ra, silueta benzii metalice pe care circulă cheresteaua se întinde si­ni­stru peste zid.

Am cîteva variante să fac fo­to­gra­fii, căci în fabrică nu-i chip să intri: croitoria lui Nea Viorel. La eta­jul unu, terasa motelului „Oa­na”, deal, crăpături în gardurile de be­ton. Le aleg pe toate.

Cum să speli banii cu succes

Am ghidul perfect lîngă mine. A lucrat la negru în fabrică și știe mul­te dedesubturi, plus că mă poa­te duce la toți sătenii care au avut de-a face cîndva cu sirienii. Așa că a­jung la domnul Dorel. E im­pu­nă­tor, ani de zile a avut post de condu­cere în fabrică. Nu vrea să-i dau nu­mele, că-s „spurcați arabii” și nu vrea probleme. Se tot scuză că am nimerit în mijlocul curățeniei de Paști. Explică rar și calculat, să pot nota în agendă.

Așadar, pe la mijlocul anilor ’90, UFET, care aparținea de IFET Suceava, s-a privatizat, devenind Rafor S.A. Cîmpulung. Avea sub a­ripă trei unități de producție: Mol­dovița, Vama și Pojorîta. Doar la unitatea din Moldovița lucrau în jur de 400 de muncitori, în trei schim­buri. În 1999, un anume Mi­hai Nasture, rudă cu Omar Hay­ssam, a cumpărat Rafor, cu 6 mi­li­arde. „Îs deștepți ăștia, știu ei ce fac, n-a trecut arabul fabrica pe per­soană juridică, ci pe una fizică, pe so­crul lui parcă”. Din acel mo­ment, a trecut totul prin mîini stră­ine: întîi Laser Impex, apoi Iunia Corporation, pe care a a­chi­zi­ți­o­nat-o cu 32 de miliarde. Din firmă în firmă, valoarea fabricii a crescut, ca să ajungă în cele din urmă la S.C. Best Wood S.R.L., al cărei pa­tron, Mohamad Omar, era de­ja suspectat de spălare de bani. So­cietatea deținea două puncte, unul la Berești-Tazlău și unul la Mol­do­­vița.

De cînd a călcat picior arăbesc pe poarta fabricii, muncitorii n-au mai avut zile bune. Salariul s-a re­dus constant pînă a ajuns sub mi­nim, iar banii ba veneau, ba nu ve­neau. În trei-patru ani, de la 240 de angajați s-a ajuns la 70, apoi la trei. Atunci au avut magazinele ce­le mai lungi liste cu datorii la ulei, salam, pîine, zahăr.

Ca să scape de povara fiscului și de neregulile care atîrnau cam greu, S.C. Best Wood S.R.L. s-a des­ființat din senin și s-a pre­schim­bat în S.C. Best Forest S.R.L., în 2003. Așa s-a dus pe apa Moldo­viței vechimea lucrătorilor și da­to­ri­ile sirienilor – renăscuți, re­bo­te­zați.

Toate mijloacele de producție fi­­xe au fost „vîndute” noii socie­tăți, pe facturi îngrășate cu zerouri, iar a­sigurările și fondurile de pensii, pen­tru că li se trăgea muncitorilor cu conștiinciozitate din salariu, în fiecare lună, n-au mai fost plătite niciodată.

În 2004, lucrătorii au dat în ju­de­cată patronii pentru neplata a­ces­tor impozite și au cîștigat. Abia a­tunci s-au trezit puțin arabii și au mai plătit salariile cît de cît la timp. Nu pentru multă vreme, deoarece, în noiembrie, satul s-a umplut de șo­meri. Pentru fosta Best Wood s-au de­pus deja 100 de plîngeri la Par­chet, pe același motiv, iar procesul este în desfășurare.

N-au plecat cu mîna goală du­pă faliment: o mare parte din utilaje au fost duse la o altă societate de-a lui Omar, S.C. Foresta Ne­ho­iu, și ea cu un picior în groapă.

Mukles și țapinele

Controale peste controale s-au a­bătut pe capetele patronilor. Nabil era administrator, Joul contabil. „E­ra fricos Joul, tremurau pantalonii pe el cînd auzea de vreun control. N-avea actele pentru România, nici pașaport, nimic. Nabil rezolva cu a­genții sau Mohamad”, spune soția domnului Dorel, care a prins mare ciudă pe ei. Ori îi mituiau pe a­genți și se socoteau fără pată, ori pri­meau amenzi și nu le plăteau ni­ciodată.

Oricum, se rezolva de undeva de sus, de pe la București. Nici mă­car cont pentru fabrică nu exista, toți banii plecau la centru. La o vre­me, societatea își mutase cuibul în ca­pitală, mai aproape de casa și le­gă­turile lui Hayssam. Mohamad, fra­tele său, era cel care administra a­facerile cu lemn. Pe el l-a văzut de mai multe ori țipînd la angajați și înjurînd cu sete în românește.

La început, de partea de ex­ploa­tare (societatea este împărțită în două unități: de exploatare – a­di­că a­chiziționarea materiei pri­me, și de prelucrare – cheresteaua) i-a fost încredințată fratelui cel mic, Mu­khles, care avea doar 19 ani și tocmai falimentase S.C. Feleacul S.A..

Trecerea de la ciocolată la lemn în metru cubi a fost cam bruscă: într-o seară, Mukhles a îndreptat pistolul către țapinarii revoltați că le cumpără lemnul la subpreț. Plus că prin păduri și pe la bariere mi­șunau caguliști angajați de ei, cu puștile pe umăr. Era cît pe ce să se iște un mic război, în bunătate de sat tihnit.

Nimeni nu le mai plătise vreodată oamenilor munca atît de prost.

Domnul Dorel s-a interesat, ști­e că Omar e nepotul unui anume Farzhat, de la Camera de Comerț Siriană, expulzat din țară înainte de ’89. El cumpăra cherestea de la fabrica din Moldovița și o exporta în țările arabe, la fel ca și Omar. Toa­te vagoanele cu cherestea a­veau destinația Constanța, apoi pe mare, spre Peninsula Arabică. Cea de proastă calitate era în Siria și vîndută treptat. Prețul de vînzare e se­cret, numai patronii îl știu. Se zvo­nește însă că ar ajunge și la 130 de dolari metrul cub.

O singură dată a venit Hay­ssam în sat, la începuturi, să-și va­dă achiziția. Cu el au venit soția cu cei șapte copii, Mohamad cu cei șa­se copii, Mukhles, prieteni arabi și români, la un protocol pus la ca­le la Mănăstirea Moldovița. Cul­mea, cu o zi înainte de a face re­por­tajul, au ars cuhniile și sala de protocol a mănăstirii.

Caracatița lui Hayssam

Există și un lider sindical (în 2001-2003), singurul care a vorbit deschis reporterilor, Mitică Tanu. „Am tot dat declarații la «Mo­ni­to­rul de Suceava» și nu s-a rezolvat nimic. Ce, s-a băgat cineva? A a­vut și reporterul ăla probleme și a lă­sat-o baltă. Găsiți tot ce vreți pe di­­s­chetă la el”. Din prag pînă la poar­­tă, însă, îmi spune tot ce vreau să a­flu.

E soț de fostă muncitoare la fa­brică și tată al unui fiu, amîndoi ple­cați la muncă în Italia. El are gri­jă de cei doi copii mici și o fată care va pleca și ea, cît de curînd. „De bine, de rău, aveai un salariu a­colo, aveai unde să mergi în fi­e­ca­re dimineață, să nu înnebunești acasă că nu ai ce face. Și cînd sînt doi salariați, banii se adună”. Toa­te memoriile și „răsmemoriile” îm­prăștiate pe la ministere și prefecturi au îngălbenit prin sertare, fără răspuns.

Directorașii

E furios pe ai noștri, că „dacă nu intrau în cîrdășie cu arabii, nu-și bă­teau joc de noi. Toți foștii directorași români au acum mașini și vile. De unde crezi?”. Iar printre mun­ci­tori erau 18 mame cărora nu le plă­teau drepturile. „Minimul, atît ce­ream, minimul! Și nici ăla nu ni-l dădeau!”.

Scuipă numele celor care și-au construit vile de pe urma societății și care-și scot banii, bine-mersi, din gatere. Chiar un fost lider sin­di­cal și-a pus deoparte un sfert de fa­brică, care funcționează și acum. „Pentru cine a lucrat ăla, pentru oa­meni? Nu! Pentru el a lucrat”.

26 de milioane i-au oferit si­ri­e­nii, numai să-i lase în pace cu ju­de­cățile. Primea telefoane de a­me­nin­țare, era cît pe ce să fie și cio­mă­git. Într-o seară l-a sunat liderul muncitorilor de la Foresta Nehoiu. „Plîngea omu’, l-au dat afară și pe el și pe nevastă-sa, nu mai au unde să meargă. Îți spun eu, caracatița lui Hayssam se întinde în toată țara”.

Le-ar putea face felul, dar vrea să aibă și o finalitate demersul lui. Deține state de plată, avize și alte hîrtii care-i incriminează pe pa­tro­nii altor firme care au lucrat cu ei, nu numai pe frații Omar. De e­xe­m­plu, una scria pe hîrtie și altceva se în­cărca în vagoane. Dacă vine ci­ne­va la el să spună c-o să facă drep­tate pe cale legală, el zice tot, cu date concrete. Vrea un ziar ma­re, o televiziune, ceva, să-l fil­me­ze cînd declară. S-a săturat de po­vești.

Omar al lui nea Vasile

Nu vrea nea Vasile să-i fac o po­ză, că-i știrb. La fabrică n-a cîștigat ni­ciodată destul cît să meargă la sto­matolog, să-și repare dantura. În­fu­lecă în grabă fasole de post cu le­gume, așa, între două treburi prin gospodărie. A lucrat mulți ani la fa­brică, dar niciodată nu i-a mers a­tît de rău ca de cînd au venit arabii. Nouă ore de muncă, plus săr­bă­torile ortodoxe, la început chiar și duminicile, și asta pentru două mi­lioane și ceva pe lună. Își a­min­tește cum a luat odată, prin 2003, vreo patru milioane: „i-am zis la ca­sieră: «Cristinel, chiar așa să fie, patru milioane? Nu-mi vine să cred» Și chiar atît am luat, pe cuvînt!”. Cu ceva ani în urmă, lucrau sute de oameni acolo, erau vreo șapte gatere, plus hala de mobilă IKEA, înființată chiar de celebra fir­mă suedeză. Se făceau rafturi, ma­șinărie suedeză, chestii fine – toți tinerii din Moldovița lucrau a­co­lo. „Puteai să-ți iei televizor de la ei, dacă adunai puncte. Lenuța, o co­legă de muncă, are radiocasetofon Goldstar de la fabrică.”

Ultimul salariu a fost de 800 de mii de lei, pentru 23 de zile de mun­că, în decembrie. Banii promiși du­pă sărbători n-au mai venit, căci din 20 ianuarie au intrat în șomaj (in­traseră din decembrie, dar abia în ianuarie le-a eliberat Best Forest cărțile de muncă). „Poate acuma, că l-o arestat pe Omar, ne plătesc și no­uă.”

A terminat nea Vasile și fa­so­lea și ce mai e de spus despre fa­bri­că. Își trage căciula pe cap, se gră­bește, mătușa îl așteaptă să îm­prăș­tie gunoiul de grajd pe ogor.

Final

Povestea este cît se poate de a­devărată. Cu personajele ei s-au în­­tîmplat următoarele:

Omar Hayssam, patronul Best Wood, Best Wood Production, Fo­resta Nehoiu S.A., Manhattan Grup, Bucovina Enterprises, Rio Bucovina Distribution, Ogharit Tra­ding, etc. a fost arestat.

Nabil, fost administrator la Best Wood Moldovița, are firmă de ex­portatoare de nuci. Cică sînt la ma­re căutare în alte țări.

Joul, fost contabil, e încă la Moldovița și se ascunde de reporteri. Și-a deschis un en-gros în sat și fură clientela magazinelor alimen­tare.

Domnul Dorel, Mitică Tanu și nea Vasile, plus alte zeci de mol­do­vițeni au rămas fără lucru.

De Mukhles și Mohamad știu doar că mai dau, din cînd în cînd, de­clarații în presă.

Fabrica de cherestea din Mol­do­vița e tot pustie.

***

În ograda lui Omar

o Cică Mohamad Omar înju­ră oribil. O dată a făcut-o pe o an­ga­jată la birou să plîngă o zi în­trea­gă.

o Mukhles tremură în fața lui Mohamad și Mohamad în fața lui Hayssam. E o chestie de-a arabi­lor, față de fratele mai mare.

o În City Center, Mohamad are un birou imens, cît cinci ca­me­re mari. Cum intri acolo, te simți mic-mic și uiți de ce-ai venit. Sta­tu­ete arăbești peste tot, tablouri, to­tul e decorat cu gust. Deasupra bi­ro­ului lui Mohamad se află cel al lui Hayssam. Cînd vine el la serviciu, în jur de ora 11, nu mișcă unul de frică, de la secretară la Mohamad.

Sursa: domnul Dorel

o Mukhles e un puști iresponsabil, care a falimentat orice firmă pe care a pus mîna.

o Hayssam are șapte copii, iar Mohamad șase. Nevestele sînt ti­ne­re, iar copiii foarte frumoși (soția domnului Dorel).

Florentina CIUVERCĂ

IAȘI, aprilie 2005

Autoarea acestui reportaj a fost premiată la concursul „Tînărul Jurnalist al Anului 2004”