Locuitorii din Castel

În satul Podriga, comuna Drăgușeni, un singur loc mai amintește de timpurile poleite cu aur ale caleștilor boierești, de vremurile cînd oamenii erau slugă pe pămînturile dimprejur, toate ale boierului Alexandru Enacovici; 1000 de hectare, moșia Podrigii. Acesta este conacul lui Enacovici, construcție etajată în stil renascentist, în care acum ființează Spitalul de Psihiatrie Podriga, denumit în documentele vremii „Spital de boli incura­bile”. Un singur om din sat rememorează, prin ochii copilului care a fost odată, marea moșie a Podrigii, poruncită de la conac de boier hîtru.

SPITALUL – CASTEL

„Care este realitatea, pînă la urmă?”

Asistenta șef a Spitalului, Ma­ri­lena Buruiană mă primește în bi­rou, una dintre cele 24 de camere ale vechiului conac, acum reamena­jată. Pentru ea, cei care ajung aici sînt oameni normali, numai că au o problemă de sănătate. Chiar da­că, de cînd ființează spitalul a exis­tat un singur caz în care un pa­cient s-a reîntors în sînul familiei re­abilitat sau poate tocmai pentru asta, doamna asistentă șef refuză cu îndîrjire sintagma „bolnavi irecu­perabili”. „Sînt două tipuri de a­fec­țiuni pentru care se ajunge aici: schi­zofrenie, care este cea mai com­plexă boală psihică și oligofrenie. La schizofrenici boala se ma­ni­festă prin halucinații, auditive sau vizuale, o răcire afectivă totală, nu mai vrea să știe de părinți, rude, pri­eteni, se izolează într-o lume a lui, în care se închide și nu mai vrea să mai comunice cu exterio­rul. Oligofrenii, dimpotrivă. Sînt foar­te vulnerabili, simt nevoia să îm­părtășească totul cu ceilalți. De fapt, ce e oligofrenia? Înapoiere mi­ntală. Ei sînt niște copii în corp de adult”.

La ușa biroului ei mereu e în­ghe­suială. Vin să vorbească, vin să spu­nă ce visează noaptea, să se pî­ras­că unul pe altul sau să ceară ți­gări. „Vor satisfacerea unei nevoi aici și acum. Dacă nu o primesc, mă înjură, se enervează. Reac­țio­nea­ză ca un copil căruia nu îi dai o ju­cărie. Și, mai ales, vor atenție. De exem­plu, dacă ies în curte, trebuie să am mare grijă cu care dintre ei vor­besc mai mult, căruia îi acord eu mai multă grijă sau atenție. Și cu greu mă pot împărți”.

Vizitele familiilor celor internați aici sînt puține sau lipsesc. Din 80 de pacienți, cinci își pri­mesc la castel rudele. Acestea vin cam o dată pe an și atunci pentru că își amintesc de pensia pe care o pri­mesc de pe urma lor. Nu vor să mai audă de sora, soțul sau fratele care au ajuns aici. „Sigur a existat la un moment dat un episod în care a răbufnit violent în familie, așa că nu-i mai interesează ce se întîmplă cu ei. Renunță. Instituționalizarea e expresia renunțării”.

Un lucru extrem de dificil în psi­hiatrie este încadrarea unui pa­cient într-o anumită categorie de boa­lă. „Noi analizăm simptomele și ajungem la un diagnostic, cel pe care îl știm din lucrările de speciali­tate. Însă niciodată nu poți ști cum poate el reacționa. Nimeni nu știe ce se petrece cu adevărat în capul lor”.

După 10 ani de lucru în spital, după lucrări de specialitate răs­fo­i­te, chiar și după o licență în psiho­lo­gie, universul lor, al bolnavilor psi­hic, rămîne pentru doamna asisten­tă șef un mister.

„Eu le spun că nu e bine, încerc să le explic cum e normal, pentru că așa facem noi, așa face lumea de din­colo de aceste garduri. Pentru ei, halucinațiile lor sînt lumea rea­lă. Și atunci, cine sînt eu să le arăt al­tă realitate? Care este realitatea, pî­nă la urmă?”

Macahon

Soarele și-a călătorit razele prin lu­me și le-a așezat supus deasupra co­nacului. Tot într-o zi ca asta, trebuie că boierul, întors de la Viena, sau poate de la Paris, gîndea leneș pe terasă la trebile moșiei, cît vă­ta­fii înhămau caii.

Pe aceeași terasă, locuitori ai cas­telului își dezmorțesc trupul și min­tea la soare. Sînt înșirați care în­cotro, unul privește cerul în­fo­me­tat, parcă ar fi deschis ochii acum, în soarele ăsta gras, pentru pri­ma oară; într-un colț, lipit de bal­conul terasei, un bărbat îm­bră­ți­șea­ză gardul ca pe cel mai bun prie­ten din copilărie, îl strînge între de­gete și fierul pare că se lasă un­du­it sub forma degetelor lui în­cleș­ta­te; unul plimbă un căruț de colo pî­nă colo, inspectează dacă mai sînt provizii; mulțumit, se întoarce ca să revină de unde a plecat. Că­ru­țul este gol.

Un bărbat îmbrăcat într-un costum negru, rufăit, dă tîrcoale noilor so­siți la castel. Are cravată roșie cu pi­cățele și o șapcă pe cap. El este Ma­cahon, portarul castelului. De cînd a venit aici și-a încropit o co­lecție impresionantă de cravate. În fie­care zi poartă una. Are chiar și o uni­formă veche de polițist, i-au adus-o cei care au mai trecut pe aici, înduplecați de rugămințile lui. Ma­cahon vrea acasă, ca majorita­tea celor de aici, de altfel. Zice că are soție și copii la Sulița, un sat din apropiere. Uită apoi tot, își ia po­ziție de drepți și funcția în se­ri­os.

Macahon se crede portar așa cum nimeni din personalul spitalului nu crede că are familie la Su­li­ța.

Astăzi sînt eu portar, mîine ești tu

Bîțic ține contabilitatea spitalului de ani buni de zile și se minu­nea­ză și în ziua de azi cum a rămas aici atîta timp, cu atît mai mult cu cît nici prin cap nu-i trecea că va lu­cra vreodată la vreun spital de psi­hiatrie.

Acum îi știe bine pe toți, cu acce­sele lor de plîns, cu mofturile lor de copii, cu visele lor pe care nici unul din cei care trec pe lîngă gar­dul castelului, nu le va avea vre­o­dată, noaptea. Bîțic le dă ce vor ei mai mult, cînd uită de pleca­tul acasă: țigări. Și mai face ceva: stă cu ei de vorbă. „M-am obișnuit aici. Și nu pot să-i văd ca pe niște oa­meni nebuni. Sînt oameni cu pro­bleme. Sînt oameni ca și noi”.

Bîțic își laudă florile care îi în­flo­resc vara din iarbă. Are tran­da­firi, lalele. Flori multe. „Niciodată, unul nu mi-a rupt o floare. Lasă fru­musețea asta afară într-o gră­di­nă, oriunde. Nu mai rămîne nimic din ea”.

Își mai amintește Bîțic de o ma­și­nă lăsată de cineva în curte, zile mul­te. Nu a fost nevoie să o pă­zeas­că, fiindcă nu s-au atins de ea. Poa­te doar să sară careva de-afară gar­dul, să se gîndească la prăduit.

Odată, Bîțic le-a instalat un fel de barieră: o rangă de fier sprijinită de doi bușteni. Și ei s-au vorbit în­tre ei, s-au organizat și au început să păzească bariera. Pe rînd. Astăzi sînt eu portar, mîine ești tu. Și-au luat rolul în serios.

Și, în fiecare zi, unul dintre ei mo­nitoriza trecerea celorlalți, că­ro­ra avea să le vină, într-o zi, rîndul.

XY Florin

El sare primul la țigări dintre toți. Asta e pasiunea lui cea mare, să fumeze. În timpul zilei mănîncă, fu­mează și se uită la televizorul de pe holul castelului la filme Ninja. Mai ascultă muzică: are în buzunar o casetă pe care o scoate: AC/DC. High Voltage. „La ce o asculți, Flo­rin?” “O țin în buzunar”. Și as­cul­tă muzică. Uneori, vrea să mear­gă acasă. A auzit el printre băieți de un sat care se cheamă Bucecea. Și a hotărît că acolo e casa lui.

Florin a fost adus aici nimeni nu știe de unde. Nici măcar el. Și pentru că trebuia să fie chemat într-un fel, cei de la Poliție l-au adus la castel cu numele XY Florin.

Nuța

Ia țigara și o aprinde repede, cu de­getele tremurate. Odată de­ge­te­le ei au fost ale unei domnișoare co­chete, subțiri și singure, erau de­gete de asistentă la Spitalul de Boli Infecțioase din Iași. Lua sîn­ge pacienților pentru analize, fă­cea injecții. Și-i plăcea meseria. A­cum Nuța are în jur de patruzeci de ani și locuiește la castel. Vor­beș­te cursiv, însă tînguitor și cu­vin­tele pleacă de la ea plînse: „era to­tul bine, îmi plăcea tare mult să lu­crez la spital. Apoi, într-o zi dom­nișoară, nu știu ce s-a întîmplat cu mine. Îmi era frică să mai fac injecții, cînd trebuia să mă a­propii de oameni, dădeam înapoi”.

Trage fix din țigară și privește fix, se uită la mine cu ochii clari și gla­sul plîns: „ca și cum mi se în­tu­ne­case emisfera cerebrală. Nu mai gîn­deam cum trebuie, înțelegeți?” Apoi, asistenta care a fost odată își pu­ne diagnostic: „începusem să fac tulburări cu agitații psihomotorii”. În ochii ei rugători se în­tre­ve­de silueta asistentei de douăzeci și doi de ani care fuge din fața pa­cien­tului, din salon, din spital, își gă­sește în stradă seringa în mînă și o leapădă, căci îi e frică de ea. O lea­pădă pe asfalt și aleargă.

Un timp, colegele au păsuit-o și nu i-au spus doctorului de tulbu­ră­rile pe care le are în timpul servi­ciului. Dar el a venit într-o zi la ea și i-a spus: „Nuța, tu te-ai îm­bol­­năvit. Așa-i?” și i-a răspuns a­tunci, știind că-și va pierde slujba: „da, domnul doctor”.

Pe atunci Nuța avea un prie­ten. Înalt, chipeș. Trecea pe la ea la serviciu, să o vadă. Și-l iubea. Mer­geau la plimbare pe Copou, se ți­neau de mînă, mergeau la cine­ma­to­graf, la filarmonică. Îl iubea. „Dar nu-mi mai amintesc cum îl chea­mă, domnișoară. Mă chinui să-mi aduc aminte. Sorin parcă. Dar numele de familie…și îl visez noaptea, și vreau să-l strig.” Se a­pleacă cu trupul în față, „nu-mi amin­tesc”, are ochii mari, dez­nă­dăj­duiți, „…nu-mi amintesc” și mîi­nile Nuței imploră numele băr­ba­tului pe care și acum îl mai iu­beș­te.

CASTELUL – SPITAL

Peregrinările boierilor

Odată, saloanele în care locu­iesc astăzi pacienți erau camere îm­podobite cu tablouri, por­țe­la­nuri și argintărie. Erau saloane mari, frumos parchetate, cu mo­bi­lier vechi și scump, culese din că­lă­toriile boierului prin lume, la Paris și Viena.

Moș Nică Acălfoaie își aduce amin­te de pe cînd era copil, cas­te­lul. De acolo porneau poruncile spre moșia de 1000 de hectare a Po­drigii, înspre țăranii supuși care dă­deau ascultare boierului Alex­andru Enacovici. „Aprig om era bo­ierul. Oamenii își scoteau vi­te­le la păscut pe pămîntul care era tot al lui. Și ca să-ți dea voie să le scoți la pășunat trebuia să mun­cești cu ziua la el pe moșie, la trebi agri­cole.”

Și boierul avea o fată pe care o che­ma Constanța. Cuconița era o­loagă, stătea toată ziua pe prispa cas­telului în scaun cu rotile și scru­ta dealurile Podrigii pe care le în­stă­pînea dar nu le putea stră­ba­te. „Și-ntr-o zi a venit la castel un flă­cău, inginer la București. Vai de ma­ma lui, cu o jiletcă po­no­si­tă și rup­tă, atîta avea. A venit s-o pe­țeas­că pe cuconiță. Boierul i-a dat-o pe loc și a plecat. Le-a lăsat cas­telul și toată moșia și s-a dus.”

Lui Vasile și Constanței Pa­la­de le-a rămas în grijă toată averea lui Enacovici: 40 de boi, pe care îi în­jugau cîte patru la arat moșia, pa­tru iepe mari, albe și frumoase, patru hamuri trupare, acareturi, o strîn­sură de bivolițe.

Podriga avea stăpîn nou. Bo­ie­rul era înalt, slab și chipeș. Pe Con­stanța o lăsa uitată la castel, cu pi­cioa­rele moarte, așteptîndu-l. Și el ple­ca în sat la drăguțe: „avea două mu­ieri tinere în sat cu care tră­ia. Mai apoi le-a adus chiar la cas­tel, sub nasul cuconiței, fără să-i pese că-i amăra inima.”

Moș Nică Acălfoaie vede ca azi cum a fost trimis de nevasta cum­natului său la moșie, la băr­ba­tu-său, care muncea acolo. Să dea vi­țelul la supt la bivoliță. Cînd se în­torcea cu treaba gata, avea acasă la cumnată-sa, promisă, o strachi­nă de pomușoară. „Cînd am ajuns aco­lo și am găsit animalele mari și ne­gre, cu ochii lucioși am rupt-o la fugă de nu mi-o mai trebuit nici po­mușoară nici nimic. Nu mai vă­zusem pînă atunci bivolițe”.

Tot la boier, moș Nică vede pen­tru prima dată în viața lui ma­și­nă. „Eram la pășunat vitele cu bă­ieții, colo pe creastă. Și am auzit noi atunci de ne-am minunat, un cla­xon. Am coborît alergînd de pe cos­tișă și ne-am pitulat lîngă drum să vedem boierul coborînd dintr-o ma­șină.”

Rar ajungea pe moșie boierul; lăsase în urmă să grijească de acareturi și trebile moșiei un vechil care avea în subordine doi vătafi, care umblau călare. Și cînd se în­tur­na boierul de prin țări străine lua vă­tafii cu el și mergea să in­spec­te­ze moșia Podrigii. Ur­ca dealurile sea­ra tîrziu, pe ră­coa­re.

Cuconița Constanța îi face bo­ierului o fată pe care o botează Yvona. Și boierul nu o lasă pe bo­ie­roaică să alăpteze. „Lua copilul și îl ducea la femei în sat, că zicea că femeia care abia a fost grea nu are voie să alăpteze, că face rău copilului. Știa el ce știa, că doar cutreierase țări străine”.

Yvonei îi rămîn conacul și a­ca­re­turile, lăsate prin testament de că­tre tatăl său, Vasile Palade, în 1941. Nu le stăpînește mult pentru că în martie 1949 averea boierilor este naționalizată. Astfel, totul tre­ce în proprietatea statului. Un moș de-al lui nea Nică Acălfoaie este an­gajat paznic la castel. În castelul bo­ierilor alungați mai rămăsese doar un pian.

***

În 1971 ia ființă Spitalul de Boli Incurabile din Podriga. Este instalat în fostul castel mo­șie­resc, o construcție etajată în stil re­nas­centist, cu 24 de camere folosibile.

Asistenta șef a Spitalului, Ma­rilena Buruiană, mă primește în birou, una dintre cele 24 de ca­me­re ale vechiului conac, acum re­amenajată. Pentru ea, cei care a­jung aici sînt oameni normali, nu­mai că au o problemă de să­nă­ta­te.

***

Moșia Podriga. Din documentele vremii

Numele de „Podraga” apare pen­tru prima dată într-un hrisov do­­cumentar în 4 august 1435 cînd se consemnează o luptă între fiii lui Alexandru cel Bun, Ilie(eș) și Ște­fan, pentru tron. Ilie obține o vic­torie incompletă asupra oastei bo­ierești conduse de Ștefan, la Po­dra­ga. După această luptă, Ilie va fi, pentru scurtă vreme, în­scă­u­nat domn la Suceava.

Nu se știe dacă era vorba de un rîu sau de un loc pustiu pentru că dintr-un alt document reiese că la 1492, Ștefan cel Mare „dăruia mă­năstirii Putna un loc pustiu”, o mo­șie pe Podriga.

Podriga, Podraga sau Po­dra­­ha a apărut în mai multe docu­men­te sub numele de „Pustiul” sau „Pus­tioaie”.

La început moșia, apoi cu sa­tul for­mat, a trecut pe la mai mul­ți „stă­pîni”, fie prin moștenire, fie prin vînzare – cumpărare. În seco­­lul al XVII-lea au stăpînit: hăt­mă­nea­sa Nicorițoaia, Mare Logofăt Ga­vril Mateiaș, Episcopul Ca­lis­tru de Rădăuți.

În secolul al XVIII-lea, la 1707, era stăpînită de spătarul Ște­­fan Luca, apoi lăsată moș­te­ni­re.

După răpirea Bucovinei la 1775 de către Imperiul Habs­bur­gic, Podriga făcea parte din cele 41 de moșii secularizate în 1783 de Iosif al II-lea.

La începutul secolului XIX (1805) a trecut în stăpînirea mari­lor boieri Rosetti – Roznoveanu. După 1870, colonelul Rosetti o vin­­­de lui Matei Ganea.

Prin moștenire (căsătorie) mo­­șia Podriga intră în proprietatea fa­­miliei Enacovici și apoi a gi­ne­re­lui acestuia Vasile Palady, proprietar pînă în 1949.

În martie 1949, conacul Po­dri­ga cu toate acareturile și su­pra­fața de pămînt de 101 hectare au fost na­ționalizate. Toate au tre­cut în pro­­prietatea statului. Odată cu acest moment epoca marilor boieri lua sfîrșit.

* Cu mulțumiri domnului profesor Constantin Cojocaru din Botoșani

Dumnezeule, ne-o bătut soarele în cap

***

În funcție de gravitatea afec­țiu­nii, boala imprimă bolnavului un anumit comportament. Astfel, un simptom foarte larg răspîndit la bolnavii de oligofrenie este bu­­li­mia. Bolnavul mănîncă și ni­cio­da­tă nu se satură. De aceea, ei vor cere de mîncare tot timpul, chiar dacă abia au mîncat.

Asistenta șef a Spitalului a ob­servat însă în comportamentul ce­lor care locuiesc la castel un as­pect foarte interesant. În ciuda bo­lii care nu le dă pace și le cere tot timpul, de mîncare, ei se luptă cu ea.

„Tocmai luaseră prînzul și u­nul dintre ei plîngea prin curte că îi e foame. Un altul, tot oligofren și care la rîndul lui suferă de bu­li­mie s-a apropiat și i-a întins o bu­cată de pîine pe care o luase de la masă. Poate îi era la fel de foa­me, dar văzîndu-l pe celălalt că su­feră i-a dat mîncarea lui”.

***

Unul dintre efectele schi­zo­fre­niei este răcirea sentimentelor față de cei din jur, bolnavul nu mai vrea să mai audă de familie, ru­de sau prieteni. Poate ajunge chiar la sentimente inverse, de la dra­goste la ură sau de la ură la dra­goste. Cînd a ajuns prima dată la castel, Emil refuza să vorbeas­că cu ceilalți. Cu timpul, una dintre fetele de aici, a început să-l în­grijească. Îl ajuta să se schim­be, îl aducea cu căruciorul la ma­să, stătea de vorbă cu el. Zilele trecute, Emil i-a mărturisit lui Bî­țic că o iubește.

***

Într-o zi, pe Corhan îl durea ta­re capul. Nuța s-a dus la el și l-a în­trebat: „ce-i Corhan, te doare, așa-i?” și amintindu-și din experien­ța ei de asistentă la Spitalul din Iași a început să-i explice de ce îl doare capul: „uite, vezi, aici e creierul mic, cerebelul. Aici e cre­ierul mare. Noi avem două emis­fere cerebrale. Și nu trebuie să stăm la soare, că ni se usucă cre­ierii. Asta ți se întîmplă, ți-o us­cat soarele capul”.

Și l-a luat de mînă, „hai să mer­gem, Corhan, că și mie mi-e rău”, au început să se plimbe prin cur­tea castelului, cu ochii în sus: „Dumnezeule, ne-o bătut soarele în cap”.

Roxana LUPU

IAȘI, aprilie 2005

Autoarea acestui reportaj a fost nominalizată la Galele Clubului Român de Presă 2006