Ion Dafinoiu: Mi-a trebuit destul de mult timp ca să mă simt bine cu mine însumi

Interviu, Microfonul de serviciu 6 comentarii pentru Ion Dafinoiu: Mi-a trebuit destul de mult timp ca să mă simt bine cu mine însumi 8546

„Nu, eu nu merg la nici un psiholog!”, îmi spune liniștit și oarecum mirat de lipsa mea de convinge­re. învățasem lecția: fiecare psiholog are nevoie, la rîndul său, de un psihoterapeut, pentru a se dezintoxica de avatarurile lumii monstruoase. „Eu mă echilibrez citind, meditînd asupra mea”, continuă profesorul Ion Dafinoiu, deschizîndu-mi ușa Decanatului Facultății de Psihologie. Plec din biroul președintelui Asociației Române de Relaxare, Hipnoză Clinică și Terapie Eriksoniană fără să fi aflat ce-a trăit el însuși, în timpul transelor hipnotice. Confidențialitatea profesională trebuie să-și aibă oglinda într-o anume secretizare a sinelui, mă gîndesc, întocmai precum taina păstrată de spovedit, e pe măsura misterului eliberării sale interioare. „În ultima vreme sînt mai obosit. Îmi spun mulți colegi: «De ce ești, măi, tot timpul, încruntat?» Dar nu-s enervat, ori supărat, ci doar obosit”, îmi zisese în timp ce ștergea de pe masă cafeaua pe care i-am vărsat-o, zguduindu-i biroul cu prăbușirea genții mele. Vicepreședintele Federației Române de Psihoterapie a rîs mult. Cu precădere, pe măsură ce și-a reamintit că este un om norocos.

Vă plac portu­ri­le?

Da… îmi place mult să călătoresc și uneori, mă opresc – dar, de obicei, în aeroporturi – să pri­vesc în jur. Cred că avem cu toții fas­cinația aceasta, a depărtărilor, a multiplelor orizonturi.

Ați copilărit într-un sat din Brăila. Fugeați des pe malul Du­nă­rii?

Nu ajungeam pînă la Dunăre, fiindcă familia mea locuia într-un sat aflat în preajma Buzăului, iar eu mer­geam la scăldat în meandrele rîului. Ce orezării erau lîngă satul meu! Vara, cînd se retrăgea apa, rămîneau ochiuri de bal­tă din care, efectiv, puteai să culegi peștii, în pumn. Îi luai cu mîna! Ți se ju­cau printre degete! Eu am avut o co­pi­lărie extraordinară fiindcă vin dintr-o familie mare – am șapte frați, dintre care, unul, geamăn – și întotdeauna era în jurul meu foarte de multă veselie. Cred că e un mare noroc să nu te naști singur, să simți de la început bucuria de-a te afla printre oameni.

Pe atunci visați mult?

Visam mereu. Cînd luam o carte în mînă, mă identificam așa de ta­re cu personajele, încît intram, efectiv, în transă! Simțeam pur și simplu că mi se întîmplă mie, toate experiențele prin care treceau eroii.

Ați trăit spaima vreunui per­sonaj?

O, da! Îmi amintesc și acum. Nu cred că trecusem în clasa a cin­cea, cînd am citit prima carte de Dos­to­iev­ski. Era „Crimă și pedeapsă”. Cînd am ajuns la partea în care Raskolnikov o omoară pe bătrînă, cînd meditează el că unii oa­meni sînt precum viermii și merită să fie omorîți, pur și simplu, m-am speriat. Am aruncat cartea din mînă! Au trecut mai mult de zece ani pînă să o pot des­chide din nou.

Singurătatea este cea mai groaznică boală

Ați simțit ruptura cînd ați plecat la liceu?

Nu. Cum să spun? Era un tra­seu bine stabilit de dinainte. Știam că voi pleca, că asta urmează. Am făcut Liceul Pedagogic la Galați, urmînd să fiu învățător. Fiidcă asta zicea tata: du­pă liceu, să fiu în stare să fac ceva – și dacă mă duce capul și vreau, să învăț mai departe, dar în primul rînd să mă asigur că am o meserie. Eu m-am simțit foarte bine la liceu. Profesorii ne tratau ca pe colegii lor, fiindcă făceam planuri de lec­ție împreună cu ei, făceam practică în școli… Cred că experiența de cămin n-ar trebui să lipsească din viața niciu­nui tînăr. Eu am trăit mult în cămine – și liceul, și facultatea – și sînt convins că așa înveți cele mai importante valori sociale. Înveți să iubești, să înțelegi, să respecți și să ajuți oamenii. Și valorile acestea nu dispar odată cu ieșirea din cămin. Și acum, dacă unul dintre noi se află într-o situație mai delicată, poate ori­cînd să sune pe un fost coleg și este imediat ajutat. Indiferent de statutul so­cial al aceluia!

V-ați născut într-o familie mare, ați trăit în cămine. N-ați simțit nevoia să vă însingurați?

Niciodată! Dimpotrivă! Mă con­­sider un om extraordinar de norocos fiindcă am putut să mă aflu în mijlocul oamenilor tot timpul. Așa afli cine ești. Singurătatea este cea mai groaznică boa­lă. Și uneori, incurabilă. Fiindcă dacă te retragi, dacă-ți construiești o peșteră sim­bolică, acolo vei fi copleșit de propriul tău ecou și, paradoxal, rămînînd numai cu tine, de fapt te îndepărtezi de tine însuți, fiindcă îți deformezi imaginea despre sine. Oamenii sînt mereu o­glin­zi­le altor oameni. Mie îmi plac po­veș­tile. Sînt niște metafore cu valențe tera­pe­utice extraordinare. De pildă, de ce credeți că mama vitregă a Albei ca Ză­pa­da, atunci cînd se privea în oglindă, primea același răspuns, la întrebarea ei: „Cine e cea mai frumoasă din țară?” Mereu i se spunea: „Ești frumoasă, dar nici chiar așa”. Fiindcă singura cale de-a afla cu adevărat cine sîntem e de a ne privi în ochii persoanei iubite și pe ca­re-o iubim. E singura oglindă care ne arată adevărul despre noi înșine.

N-am fost un om curajos, dar naivitatea mi-a ținut loc de curaj

V-ați cunoscut mai bine din privirile colegilor, îndreptate către șeful de promoție?

Acum e adevărat că eu am fost, așa, o mică vedetă, fiindcă am fost șef de promoție de cînd am intrat în școală și pînă am ieșit. Dar nu existau mari diferențieri. Noi n-am simțit acest spirit de competiție care, mi se pare mie, ma­cină generația dumneavoastră. Eram foar­te solidari. Îmi amintesc și acum de o întîmplare în care unii dintre colegii mei au fost prinși ascultînd, cum era pe vremea aceea, „Europa Liberă”. S-a în­tru­nit Consiliul Profesoral și m-au che­mat și pe mine, ca strălucit elev ce eram, să-mi dau cu părerea. Îmi aduc aminte perfect: „Tovarășilor elevi”, le-a spus unul dintre profesori, „voi sînteți colegii noștri! Vă dați seama ce ați fă­cut?” Și a tot insistat cu ideea că ei, cei din Consiliu sînt colegii noștri, ca să îi responsabilizeze și să le dea un exemplu, va să zică. După care m-au întrebat și pe mine: „Tovarășe Dafinoiu, dumneavoastră ce părere aveți?” M-am ri­di­cat și-am spus c-un ton înflăcărat: „Dacă dumneavoastră sînteți colegii noș­tri, mie mi-e rușine de-așa colegi!”

Erați un naiv?

Vedeți dumneavoastră, eu n-am fost un om curajos, dar naivitatea mi-a ținut loc de curaj. Adică, am trăit me­reu atît de captivat, de prins de ceea ce studiam, încît n-am dat niciodată prea multă importanță stimulilor care mi-ar fi putut induce teama. Ca să vedeți cît de naiv eram, cînd am dat la facultate, trebuia, firește, să completez dosarul. Și am scris acolo, „părinții – agricultori cooperativi” și n-am avut ce face și am detaliat: „Tata – cîntăreț în biserică”. Murise de ceva vreme dascălul din sat și preotul i-a cerut tatei, un om credincios, dar lipsit de orice habotnicie, să-l înlocuiască, fiindcă avea voce bună, mă­car pînă ar fi găsit alt diacon. A doua zi, am văzut la Secretariat o hîrtiuță pe care scria că eram respins, fiindcă pro­veneam dintr-un mediu nesănătos. M-am făcut foc și pară! Am dat năvală în Se­cretariat și am început să strig: „Este inadmisibil să se întîmple așa ceva în țara asta! Trăim într-o democrație!”

În ’72 vi se părea că trăiți în democrație?

Chiar așa am spus. „Trăim în­tr-o democrație în care asemenea discriminări sînt imposibile! Vreau să vor­besc cu rectorul!” Secretara s-a uitat la mine, așa, că nu înțelegea nimic, și m-a trimis la rector. M-am dus la el și i-am povestit și lui, la fel de însuflețit, des­pre democrația din România. „Da’ tu ce-ai scris acolo?”, m-a întrebat. I-am spus. „Păi, la ce trebuia să mai scrii și asta, despre taică-tău?” Abia atunci am înțeles. „A, dacă-i așa, atunci am să mai completez o dată”. Și-am fost admis. Du­pă aceea, unul dintre colegii mei era fiu de preot. Toată lumea știa. Eu mă tot întrebam: „Cum de pe mine nu vo­iau să mă primească fiindcă tata-i suplinitor de diacon, iar pe el…” Pînă cînd a venit la mine și, „Ioane”, mi-a zis, „în preajma mea nu mai spune bancuri des­pre Ceaușescu, fiindcă eu trebuie să te torn. Că dacă nu torn eu, mă toarnă alții pe mine”. Eu nu-i învinovățesc pe cei care au partizanat cu sistemul. Co­legul meu a fost, la urma urmei, corect cu mine.

Am avut mare noroc c-am fost chemat în armată

Dumneavoastră cum v-ați descurcat cu Sistemul, de vreme ce erați cel mai bun student?

Firește că asta m-a adus în colimatorul Securității. Dar vedeți, de asta spun că nu-i învinovățesc pe cei de atunci. Fiindcă eu am fost un om norocos. Eu n-am fost obligat să aleg. Sînt alții care, sărmanii, întîmpină la fiecare pas povara alegerii, la fiecare intersec­ție tot sînt nevoiți să-și drămuiască soar­ta. Eu eram deja recunoscut de către pro­fesori. În momentul în care au ve­nit, eu nu mai aveam nimic de demonstrat, așa că mi-a fost ușor. „Haideți, to­varășe Dafinoiu”, mi-au spus, „că o să aveți 0,5 în plus la repartizare”. Era primul an în care șefii de promoție nu mai erau opriți în Universitate. Cînd i-am auzit, le-am răspuns așa, foarte im­punător: „Eu n-am nevoie să-mi dați dumneavoastră sutimile astea. Sînt su­­fi­cient de inteligent încît să le cîștig sin­gur! Dar, dacă vreți, vă pot indica pe cineva potrivit pentru ce aveți nevoie dumneavoastră” și într-adevăr, persoa­na respectiva n-a refuzat. Dar eu mi-am permis să fac asta. Alții nu se aflau în asemenea contexte, în care să poată ju­ca de pe o poziție a siguranței persona­le.

Înainte să fiți psiholog la Spi­­talul Clinic „Dr. Davila”, ați lu­crat la Spitalul de Psihiatrie „Gh. Marinescu”, unul dintre primele spitale din țară, care au înființat departamente speciale pentru deținuții po­li­tici și pentru „bolnavii de ideologii alternative”. I-ați cunoscut pe acești bolnavi?

Nu. Chiar nu.

V-ați dezvoltat sub mento­ra­tul lui Vladimir Gheorghiu. Fu­se­se director al Ministerului de Afaceri Externe.

Cu el am aflat ce e hipnoza. Vladimir Gheorghiu scrisese deja cî­te­va cărți despre asta. Dar știți c-a fost scandalul Meditației Transcendentale. Toți intelectualii care au făcut parte din acel grup s-au trezit că, deodată, sînt ile­galiști și trimiși, spre reeducare, să lu­creze în fabrici. Vladimir a fost re­par­tizat la Granitul. El era deja profesor la Facultatea din Giessen și de ace­ea i s-a aprobat plecarea în Ger­ma­nia. Pe vremea aceea, noi lucram la o scală de evaluare a hipnotizabilității, pe baza unor itemi motorii și senzoriali. Acum, mediatația transcendentală era, la urma urmei, un ritual de hipnotică. Mantra aceea, prin repetiție, îngusta cîm­pul conștientului și inducea transa hipnotică. Eu am avut noroc fiindcă exact în perioada respectivă, cît a func­ționat grupul Meditației Transcen­den­­ta­­le, am fost chemat în armată și-am stat, concentrat, timp de cinci luni, ju­mă­tate, la Bacău. Fiindcă dac-aș fi fost în București și m-aș fi dus o singură dată pe-acolo, m-aș fi aflat și eu pe listele cu numele celor trimiși în fabrici.

V-ați început cariera de psi­holog în ’76. Represiunea psihiatrică începuse în anii ’70, ca în preajma anilor ’80 să atingă apogeul, cu cei mai mulți pacienți declarați parano­ici sau schizofreni, din pricina „incompatibilității ideologice”. Colegii dum­neavoastră nu vorbeau despre asta?

Nu. Acum… poate că nu vorbeau despre asta cu mine, fiindcă mă considerau a fi prea mic. Odată, însă, într-adevăr, s-a petrecut o situație, pentru care îi sînt și-acum recunoscător me­dicului care m-a îndrumat. Mi s-a cerut să fac o evaluare psihologică unui individ care scrisese mai multe plîn­geri împotriva Sistemului. El scria că se min­te cînd se face evaluarea producției din fabrica în care lucra. Acum, firește, oricine știa că se minte. Dar ca să spui asta trebuia, într-adevăr, să nu fii chiar zdravăn la cap. I-am făcut evaluarea și a ieșit că are un profil paranoid. Pa­ra­no­­­izii sînt persoane suspicioase, tenace, extraordinar de perseverente, inteligente și in­tran­sigente. Am scris pe fișa mea: „Pa­ra­noid”. Cînd s-a uitat medicul de gardă pe fișă, mi-a spus: „Tovarășe Dafinoiu, cei care vor citi raportul dumneavoastră nu vor face diferența dintre paranoid și paranoic. Mai bine scrieți în ex­tenso.” Am șters și-am scris descrierea asta, pe care v-am zis-o și dumneavoastră. Și acum îi mulțumesc medicului aceluia că mi-a deschis ochii și nu m-a lăsat să fac o asemenea gre­șea­lă.

Păreți un soi de Don Qui­jo­te, mereu scufundat în pasiunile dumneavoastră, naiv și salvat tocmai de uimirea oamenilor în fața naivității dumneavoastră.

Apropo de naivitate – începusem împreună cu Vladimir o serie de cercetări înainte de ’83, cînd a plecat. După ce a ajuns în Ger­mania am continuat să corespondez cu el. Ne-am re­în­tîlnit în ’90. Mi-a zis atunci: „Măi, în toți anii ăștia ai fost singurul care mi-a răspuns, din Ro­mâ­nia”, și nu pentru că aș fi fost eu un mare curajos! Pur și simplu nu mi-am pus problema vreunui pericol. La un moment dat, au venit, într-adevăr, niște tovarăși, să mă întrebe cu cine cores­pon­dez. „Păi corespondez cu Vladimir Gheorghiu.” De parcă ei nu știau – pro­ba­bil că citiseră oricum scrisorile, îna­in­te să le primesc eu. Dar nu vorbeam decît despre lucruri obișnuite: ce fă­ceam la spital, el îmi povestea ce mai cercetează, că un mare specialist în su­gestibilitate, din Statele Unite, Ernest Hilgard, cu care mergea să se în­tîl­neas­că – chiar așa mi-a și scris: „Îți scriu din avion” –, era foarte interesat de cercetările pe care le începusem noi, înainte de plecarea sa… Probabil că dacă n-aș fi avut această naivitate, aș fi întrerupt orice corespondență, orice re­la­ție, cu Vladimir.

Dacă te simți bine cu tine, atunci poți recunoaște mult mai ușor că ai greșit

Sînteți un om orgolios?

Eu cred că orgoliul este un sentiment absolut normal și sînt o persoană orgolioasă. Orgoliul, dacă nu de­pă­șește anumite limite, este un sentiment ca oricare altul: normal, perfect uman, la fel ca o groază de alte sentimente. Cea mai mare problemă este în a nu fa­ce excese. Lipsa orgoliului, după părerea mea, ar putea să însemne și lipsa unui sentiment al valorii personale, după cum, o exacerbare a egoului, ar putea condu­ce la manifestări patologice. Eu sînt o persoană orgolioasă. E adevărat, am un anumit orgoliu…

Ați încercat să-l depășiți?

Acum, sigur, deseori mi se în­tîmplă să meditez după și să spun: „Dom­nule, ar fi trebuit să fiu…” Cum să spun? Nu neapărat mai modest, dar să-mi cu­nosc și să-mi accept mai ușor limitele. Fiindcă limitele sînt absolut normale!

Asta încearcă să vă con­vin­gă psihoterapeutul din dumneavoastră.

Da, da! Mi se întîmplă de mul­te ori să am astfel de dialoguri cu mine însumi. Le spun și cursanților mei: „Doar cei puternici pot să-și accepte greșelile.” Fiindcă dintr-o clădire puter­nică poți dărîma un turn, dar clădirea ră­mîne în picioare. Numai dintr-o construcție slabă, dacă smulgi o cărămidă, s-a prăbușit toată!

Ce spuneți sună în spiritul Greciei Antice: că o cetate bogată e aceea care își permite să fie jefuită de nenumărate ori, fără să devină să­ra­că.

Exact așa și aici! Dacă te simți bine cu tine, atunci poți să recunoști mult mai ușor că ai greșit. Mi-a trebuit des­tul de mult timp ca să înțeleg asta și mai ales ca să mă simt bine cu mine în­sumi.

În ciuda tuturor di­plo­me­lor de șef de promoție?

Dar știți, tocmai! Tocmai în ciu­da acestor feed-backuri pozitive! Cum să explic? Tocmai asta e definiția complexului de inferioritate! Dacă eu sînt prost și zic că sînt prost, atunci sînt re­a­list. Dar dacă zic că sînt prost, dar eu sînt un tip isteț, abia ăsta e un complex de inferioritate. Problema e că, cu cît ai performanțe mai mari, cu atît e posibil să apară și îndoieli mai multe!

Asta se rezolvă printr-un pro­gram încărcat?

Nu! Bine, asta le spun eu pa­cienților mei. Adică, dacă nu vrei să te mai gîndești la asta, dă-i minții altceva să roadă, nu? Eu cred însă că e bine să rezolvi asta meditînd asupra ta. Și spun, ca să te simți bine, împacă-te mai întîi cu tine! E celebrul dicton biblic, „iu­bește-ți aproapele ca pe tine însuți!” Ce înseamnă asta? Mai întîi, învață să te iubești pe tine, ca ființă imperfectă, ac­cep­tîndu-ți în egală măsură și limitele, și resursele. Abia după aceea vei putea să-i iubești și pe ceilalți, tot ca pe tine, ca ființe imperfecte, tolerîndu-le limi­te­le și bucurîndu-te de resursele lor.

Prin credințele lor, oamenii își pot depăși condiția

V-a plăcut Jung?

Mie îmi place psihologia psi­ho-dinamică. Personal, cred că această parte mai profundă a ființei umane, de care se îngrijește psihologia abisală, poa­te fi mai ușor explorată cu ajutorul transei hipnotice. Erikson avea o formulă paradoxală, care suna cam așa: Sînt multe lucrurii pe care le știi, dar nu știi că le știi, iar cînd vei ști ceea ce nu știi că știi, vei ști și te vei schimba. În transă poți descoperi foarte multe lu­cruri pe care nu știai că le știi.

Psihanaliștilor le-au tot fost intentate procese fiindcă, orientîndu-și pacienții, le-au indus false amintiri.

Exact. Tocmai de ceea le spu­neam recent cursanților mei că pa­ci­en­ții trebuie avertizați că aceste imagini, evenimente sau trăiri pe care le accesează în transă sînt construcții psiholo­gi­ce. Noi nu avem nici o certitudine că experiențele relatate de un pacient, în timpul transei, cu privire la trecutul său, s-au întîmplat cu adevărat. Au apărut, într-adevăr, tot felul de procese fiindcă persoane aflate la 40 de ani au declarat că fuseseră abuzate sexual în copilărie. S-a demonstrat că, în mod inconștient, li s-a indus acestor persoane credința că s-a întîmplat ceva. Orice întrebare adresată pacientului în stare de transă include o sugestie care orientează pa­ci­entul în direcția respectivă. O întrebare simplă, de pildă: „De unde cumpărați pîinea?” include o sugestie: asta do­ve­deș­te clar că nu faceți pîinea singură, ci o cumpărați. Sau: „Ce culoare avea hai­na persoanei respective?” Sugestia e că acea persoană avea o haină. Sau: „Ce experiențe neplăcute vă amintiți?” Su­gestia e că s-au petrecut lucruri ne­plă­cu­te.

Săpăm pe vectorii timpului pînă găsim ceva ce nu se mai prăbușește sub noi

Construcția personală se spri­jină mai bine în credințe decît în adevăruri?

Orice poate fi transformat în­tr-o cărămidă care să ajute la cons­truc­ția și dezvoltarea sinelui. După mintea mea, de pildă, viețile anterioare nu sînt altceva decît construcții psihologice, me­nite să dea sens existenței din prezent.

De asta viețile anterioare im­plică mereu experiențe excep­țio­na­le.

Exact! Cum spune poetul, „la trecutu-ți mare, mare viitor!” Nu? Si­gur! Dacă-n viața asta nu găsești nimic care să-ți dea încredere în tine și-n vi­i­torul tău, nu-i nimic. Exact ca atunci cînd pornești construcția unei clădiri, sapi pînă găsești un teren solid. Săpăm pe vectorii timpului pînă găsim ceva ca­re nu se mai prăbușește sub noi și de pe care putem începe să ne articulăm.

Vă aflați în conflict de valori cu psihoterapeuți de felul lui Sta­nis­lav Grof, care mizează pe comuniu­nea dintre om și univers?

Da! Fiindcă, din nefericire, psi­hologia trans-personală vehiculează o serie de idei care, după mintea mea, nu au nimic de-a face cu cercetarea ști­in­ți­fi­că. Sigur, și Stanislav Grof se bazea­ză tot pe transa hipnotică, pe starea oniri­că. El a plecat din Cehia, unde a făcut ex­pe­rimentele acelea cu LSD, pe soldați, iar oamenii trăiau o serie de realități. Dar eu cred că o astfel de persoană con­fundă harta cu realitatea.

A verificat cele spuse de pa­cienții aflați în transă, prin anchete ulterioare. Cazurile care au stîrnit cel mai mult rumoare, au fost cele în ca­re indivizii precizau detalii despre via­­ța unor oameni necunoscuți, care locuiau în alte țări și care, contactați, au validat informațiile.

El confundă credințele oamenilor cu realitatea. Dacă eu mă consider a fi un om care are cunoștințe științifice, știu exact ceea ce fac. Dacă pacientul meu îmi cere să-l duc într-o viața anterioară, eu îl duc, dar știu că ăsta e spațiul lui subiectiv. Nu trec într-o altă dimensiu­ne a timpului! Pe urmă, noi sîntem prizonierii credințelor noastre, a codurilor culturale care ne modelează viața. Mul­te dintre comportamentele oameni­lor sînt similare nu pentru că mergem cu toții în același loc, ci pentru că mîn­căm aceeași mîncare. Pentru că trăim în spațiul simbolic al lumii noastre!

Oamenii n-au nevoie de certitudini, ci de speranță

Simțiți vreodată dacă fra­te­lui dumneavoastră geamăn îi este rău, fără să vă spună?

Nu.Vedeți, telepatia, de fapt, se explică prin faptul că doi oameni ca­re cresc în același mediu, doi gemeni cu care mama încearcă să se comporte în­totdeauna egal, dezvoltă condiționări si­milare. Dacă eu stau acum și-mi beau cafeaua și spun: „Cred că fratele meu își bea ceafeaua”, acest lucru se în­tîm­plă nu pentru eu chiar aș ghici, ci pentru că, din viața pe care am avut-o împreună, știu că asta face el.

Nici pacienții dumneavoastră nu v-au mărturisit că li se în­tîm­plă să simtă dacă, de exemplu, frații lor, dau de necaz?

Nu. Chiar, nu! Știți, Petre Țu­țea spunea la un moment dat: „Adevărul oferă certitudini”. Iar oamenii n-au ne­vo­ie de certitudini. Ei au nevoie de spe­ranță. Și singurul lucru în care oamenii pot găsi speranță este misterul.

În ultimii ani, apar tot mai mulți exaltați…

Păi da! Eu o tot spun! Oa­menii au nevoie ca de aer de universul lor simbolic. Iar într-o lume în care pî­nă și religiile au devenit ideologii și oa­menii nu-și regăsesc principalele valori nici măcar în religie, atunci creează ei înșiși un alt univers simbolic, în care să se regăsească. Au, pur și simplu, ne­vo­ie să fie ei înșiși, să-și regăsească ade­vă­ru­rile, valorile, aspirațiile, să se întîl­neas­că iarăși cu sinele lor.

Dumneavoastră în ce ați gă­­sit misterul?

Misterul? Eu mă minunez de fiecare dată cînd lucrez cu pacienții mei să constat că nu știu cum se întîmplă și descoperim ideile, pîrghiile care conduc spre un insight (n.r.: înțelegere, intuiție) special, iar dezvoltarea se deblochează. Sînt fascinat de oameni. Omul este un mister prin faptul că poate să se re­ge­ne­reze, să depășească obstacole incredi­bile! Noi avem, într-adevăr, nevoia de-a crede în idei precum aceea a comuni­că­rii extra-senzoriale, dar probabil că as­ta este expresia unei nevoi mult mai profunde, de omipotență! E nevoia de hiper-potență a ființei umane!

***

Nu-mi pot explica ochii muți din sălile de curs

Ce credințe v-ați indus – în adolescență, de pildă – pentru a vă construi?

Visam cu fiecare carte pe ca­re o citeam.

Sînteți un om pasionat?

Da. Nu cred că se poate face ceva fără pasiune, fără să te dăruiești! De aceea mă și întristez fiindcă, dacă m-ar întreba cineva, acum, să-i indic vreun student de-al meu, în care am încredere și-l recomand, nu știu cîte nume aș putea da. Din Iași, probabil că niciunul. Mai degrabă din Bu­cu­rești. Am un doctorand care este extraordinar de capabil! A început Facultatea de Psihologie la bătrînețe, cum s-ar spune, fiindcă are peste 40 de ani. Și-a construit o carieră în calculatoare și, cu toate că are un post foarte bine plătit, le-a cerut directorilor să-l mute la HR (n.r.: resurse umane). Fiindcă as­ta îi place! Și se cu­noaște! Facem îm­preună o cercetare foarte interesan­tă. Nu știu ce se întîmplă, dar la facultate apar tot mai mulți oameni lipsiți de dă­ruire, care nu se implică, care nu-și doresc, care par să ia parte la propriile lor experiențe, ca niște spectatori pa­sivi. Nu-mi pot explica ochii muți ca­re apar în sălile de curs. Fiindcă e o di­fe­rență foarte mare între atmosfera de la cursurile particulare, pe care le țin în psihoterapie, și atmosfera din timpul cursurilor de la facultate. La cursurile particulare vin îndeobște oameni mo­ti­vați, care se află acolo fiindcă-și do­resc, într-adevăr, să fie acolo. Iar ei pun întrebări, ridică probleme, mă con­trazic, mă completează. Nici nu-mi dau seama cînd trece timpul cu ei, fiindcă eu însumi intru într-o transă, într-o stare de tensiune fructuoasă. Cînd se termină cursurile acelea am senzația că mă trezesc. Sînt energizat. După cursurile de la facultate mă simt obosit. Fiindcă simt timpul cum trece. Și doar sînt același pedagog și într-o parte, și-n cealaltă. Acum, mă gîn­desc, e posibil să intru în rezonanță cu ei și să fiu și eu mai lent, ori mai opac, pe măsura opacității lor.

Voiați să dați la Franceză. V-a interesat absurdul existențialismului francez, care postulează că, tocmai fiindcă lumea nu are sens, oa­menii pot crea sensuri?

Da’ de unde știți asta? Da, așa e, voiam să dau la Franceză. A­veam o profesoară excepțională, care mi-a stimulat interesul pentru limba și literatura franceză. Acum, sigur, eu nu sînt specialist în așa ceva. Soția mea însă a terminat Franceza și a făcut o disertație despre Beckett. M-am sim­țit atunci din nou tînăr, discutînd cu ea despre absurd… „En attendant Go­dot”… A fost, așa… m-am simțit reîntinerit!

Articole similare:

Autor:

Oana Olariu

Redactor-șef adjunct la Opinia studențească, asistent universitar asociat la Departamentul de Jurnalism și Științe ale Comunicării al UAIC.

6 comentarii

  1. Mihaela 20 iulie 2015 at 17:49

    Admitere, admitere, admitere!

  2. Crina Girleanu 21 iulie 2015 at 9:15

    Admitere, admitere, admitere!

  3. Nenu Marina 21 iulie 2015 at 12:38

    Admitere, admitere, admitere!

  4. Elena 26 iulie 2015 at 22:52

    Admitere, admitere, admitere!

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top