Cajvana, mica Italie

Reportaj 100% Niciun comentariu la Cajvana, mica Italie 529

Cajvana e o bucată de Românie, îngrădită în coasta Sucevei, unde sărăcia nu reușește nicicum să-și înfigă rădăcinile în pămînt. Banii ies aici parcă din piatră seacă. Numai să nu vrei sau, poate, să fii pedepsit și necuratul să-ți pună piedici ca să nu ai bunăstare, iar Dumnezeu să te uite într-un colț. În Cajvana doar cinci familii de țigani vin la primărie pentru ajutor social. În rest, marea majoritate a caselor primesc o dată la două luni pachete din străinătate. Lucruri și pe puțin 2.000 de euro. Ca să se termine casa.

Plecatul în străinătate la muncă a devenit o tradiție pe meleagurile astea. Casele, cu unul sau două e­ta­je, au crescut de-a lungul anilor și s-au transformat în adevărate forturi, înconjurate de garduri zdra­ve­ne și porți înalte, asemenea celor din Maramureș. Pe ulițele brăz­da­te de ape și bătute de armăsari, prin gospodăriile oamenilor, prin un­ghe­­rele reci ale vilelor ce se înalță an de an, stau ascunse laolaltă do­rul și grijile părinților pentru copiii plecați, munca și disperările unui neam care a vrut cu tot dinadinsul să scape de sărăcie.

Comuna, devenită oraș peste noap­te, duce dorul holteilor și al fetelor tinere. De nouă ani de zile tineretul și-a urcat crucea în spate cu viză de Italia sau Spania și a ple­cat înspre tărîmuri necunoscu­te unde, vorbește lumea, viața-i mai grea decît aici, dar cu trudă, iese ba­nul.

***

Printre pietrele pătate, apa scur­să de la ciușmele scaldă pă­mîn­tul și înmoaie ulița. De partea cealaltă, primăria s-a apucat să facă drumul. Se toarnă betoane. Bă­trînele îngrijorate calcă fri­coa­se printre ochiurile de apă amestecate cu ciment și bombănesc su­pă­ra­te: „Cu drumul lor cu tot”.

Ca un șarpe orb, apa își lasă creștetul dus de vale. Alunecă cu­min­te, se lovește de un bolovan ui­tat în mijlocul uliței și mai dă naș­tere unui creștet și apoi altuia, pî­nă ce ajunge să se tranforme într-o pînză ce acoperă tot drumul. Fie­ca­re în direcția sa. Unul din ele se ascunde la umbra roților unui Alfa Romeo cu număr de Italia, altul se strivește sub tălpile muncitorilor, iar cel din urmă intră timid în cur­tea lui nea Ghiorghe Tomescu.

„Avem prea multe și nu avem ce face cu ele”

Nea Tomescu are 53 de ani. Muncește de la 14. N-a avut timp de ale casei și de prostii cu nevasta în tinerețe. Alături de Georgiana, fiică-sa din clasa a treia, îmi pare un bunic care a îmbătrînit frumos. Munca l-a măcinat atît de tare pe omul ăsta, i-a pătruns în oase și unde nu a mai avut ce roade a ieșit la suprafață și l-a îmbătrînit cu mult înainte de vreme.

Cît a fost tînăr a văzut multă lu­me de la volanul unui TIR: „Tur­cia, Germania, Franța, Olan­da, El­ve­ția; unde mă trimiteau a doua zi eram cu viza gata de plecare”.

A fost bine cît a fost. Mai adu­cea pachete de cafea și alte mărun­țișuri care nu se găseau prin țară înainte de ’89 și mai aduna un ban în plus. Nu i-a lipsit nimic. În casa lui Ghiorghe Tomescu, înainte de Revoluție, copiii nu duceau dorul bananelor și celor cîtorva portocale care nu erau cadouri de la Moș Gerilă în ierni friguroase. Dacă era să fie un dor, era acela pentru tată și soț.

A renovat casa bătrînească și a transformat-o într-un conac. Rîde cînd îi denumesc așa ograda și-mi arată palmele și creștetul alb ca neaua: „Da’ matale cum crezi că am atîția ghiocei în cap atîta de de­vreme?”.

În ’97 a plecat în Ucraina la muncă. Aici s-a întîmplat grozăvia. A dat cu mașina peste un om și l-a omorît: „Nu a fost vina mea. A să­rit în fața mașinii.” Trei luni de zile a stat arestat. În timpul cercetărilor a fost cazat la un hotel și a cheltuit toți banii agonisiți pînă atunci cu plocoane, ba la ofițerii ucrainieni care cereau, ba la translatorul an­ga­jat acolo, „un fost KGB-ist ucra­i­nian care activase în România și cunoștea bine limba”.

Ajunsese să vîndă și lucrurile de acasă, numai ca să scape. La fi­na­lul cercetărilor a reieșit că a fost nevinovat. Cînd s-a întors în țară trebuia să plătească toți banii îm­pru­mutați: 11 mii de dolari.

„De atunci au plecat toți trei băieții mei la muncă în Italia. Ca să mă ajute să mă descotorosesc de datorii”.

Cu toate cîte au tras, cei din familia Tomescu nu se plîng. Au de toate. Gospodăria lor adună la un loc o casă cu etaj, șură, garaj, anexe, două vaci, un vițel, șase porci, orătănii de toate felurile și un tractor ca să muncească cele cîteva hectare: „Acum avem prea multe și n-avem ce face cu ele”.

***

În curtea lui ’nea Tomescu creș­tetul șarpelui de apă s-a uscat și a murit. Pășesc în drum. Sub roa­ta mașinii cu număr de Italia, șar­pele a renăscut. Și-a găsit un cuib la umbră. De acolo privește murdar cum, printre ulițele murda­re și spălăcite ale Cajvanei, pe de o parte și pe de alta, se ivesc case ochioase cu mașini agricole în cur­te. Oamenii în pantofi murdari de noroi și var îngrămădesc lopeți în portbagaje și se urcă în mașini luxoase.

Nebunia mirajului

În spatele portierelor și ale por­ți­lor din Cajvana se ascunde cîte o poveste, una mai miraculoasă decît alta. Dacă ai sta la gard să asculți pe fiecare, ți-ai da seama că măcar un pasaj este comun tuturor: la în­ceput, tinerii au plecat înspre me­lea­gurile necunoscute fără acte și cu frică de grăniceri și poliție. Au atîrnat cuiele din șure, sapele și lo­pețile, și-au spălat mîinile crăpate de soare și pămînt și au plecat.

Într-o casă care începe să se nas­­că, Florin își aduce aminte cum, îm­preună cu alți 12 flăcăi din sat, a hotărît să plece ilegal în ’97: „Am angajat o călăuză și am plătit fie­care cîte 1.000 de mărci.”

Au trecut granița în Croația noap­tea, prin pădure și au orbecăit prin frunze și tufișuri străine. Mîn­ca­rea din rucsacuri se stricase de­mult, iar apa era de negăsit. În drumul lor numai izvoare secate. Apa o înghițise pămîntul numai ca să le facă lor viața un chin.

În pantaloni pătați de var, cu o mistrie într-o mînă și o cazmă în cealaltă, Florin găsește ceva idilic în povestea asta. În pădurile în­tu­ne­coase ale Croației, pentru cei 12 români se născuse o fata morgana: „Țin minte o noapte care mi s-a părut romantică. În Croația și Slo­venia ne-a prins o noapte cu lună plină și mergeam așa, între văgăuni, și era Marea Adriatică și erau niște curenți de aer cald și cînd urcam era mai răcoros.”

Romantismul s-a risipit însă la graniță, cînd au fost fugăriți de gră­ni­cerii slovaci. Zece dintre ei îm­preună cu călăuza au fost prinși: „Din 12 cîți eram, am mai rămas nu­mai eu și cu un bun prieten de-al meu. Singuri căutam Italia fără har­tă și fără hrană.” Au mers prin în­tu­ne­ric ca niște cîrtițe cu ochi fă­ră fo­los. Au ajuns în cele din urmă în Ita­lia și cu cei cîțiva bani rămași au cumpărat bilet și au plecat îns­pre Roma: „Aveam tălpile umflate că abia mergeam. Eram murdari și uzi. În tren mi-era așa de rușine și mă gîndeam că miros a mizerie și transpirație, dar n-aveam ce să fac. Înapoi nu puteam să mă întorc. Tre­buia să plătesc datoriile făcute aca­să”.

A muncit la negru în construcții și a cîștigat mai mulți bani cît să-i ajungă. Dar pînă la urmă s-a dovedit că tot mai bine e în țară. E mult de lucru în Cajvana și e păcat să mergi să cîștigi bani de la străini cînd sînt atîtea case care au nevoie de meșteri să le termine.

Văru-su, Dumitru, e în Italia de nouă ani. Are acte și l-a dus min­tea să-și facă o echipă de mun­citori: „ Îi adun tot de pe la noi din sat. Așa se procedează. Trebuie să ne ajutăm.” De ceva timp a făcut acte și are firmă de construcții. În Cajvana și-a ridicat casă de 80 de mii de euro și Florin muncește la ea de cîteva luni pentru interior: „Uite-așa îmi cîștig pîinea. De pe urma «italienilor»” și rîde sgomotos, lăsînd să i se vadă în spatele buzelor albe și crăpate de la var toți dinții curați.

***

Prin toate ulițele pămîntul moa­­­le, afînat de la apă, înghite ro­țile mașinilor ochioase parcate în fața caselor fără stăpîn ce se nasc în Cajvana cu fiecare an. Pe ulița pe care am apucat în căutarea ru­delor „italienilor” apa s-a oprit din șerpuit, și-a înecat capetele și băltește leneșă. În voie. Este chinuită de copitele armăsarilor care îi strivesc forma și o tulbură. Trei că­ruțe. Nici o mașină în fața vreunei curți.

Coșmelia metamorfozată în vilă

La poarta lui tanti Floarea apa și-a găsit un cuib, și-mi pare că ni­meni nu are de gînd să-i deranjeze liniștea. Asta pentru că Floarea Robu n-are căruță și nici mașină, dar nici nu-și dorește vreuna. N-are ce face cu ele. Gumarii îi sunt în­ecați într-o băltoacă și învîrte ner­voasă rufele într-un lighean. Floa­rea trebuia să se fi născut băr­bat, dar Dumnezeu a trișat la cărți și a făcut-o femeie.

A dus în spate necazuri cît să ajungă la tot satul. Pînă să plece copiii în străinătate, pe la porți, gu­rile rele spun că n-aveau după ce lua o cană cu apă. Stăteau toți într-o coșmelie îngustă și trăiau la mi­la lumii. Acum, cu banii celor pa­tru băieți plecați în Italia, a ridicat o vilă pentru fiecare în parte și urmează să renoveze casa bă­trî­neas­că. Femeia e zbir. Acum e la culme cu rufele, acum la găini sau porc: „Eu n-am timp de vorbă cu ma­ta­le. Uite am gospodărie de ținut și muncitorii care mă așteaptă să le dau de mîncare”. În fundul curții, precum vrăjitoarele din basme, cinci bărbați zdraveni învîrt cu lo­pe­țile într-un cazan imens cimentul. Fără incantații, numai înju­ră­turi printre dinți că o rețin pe stă­pî­nă din treburi și întîrzie cu ora mesei.

Cei patru băieți plecați în Ita­lia sînt agricultori: „George lu­crea­ză în campanie, Alexei e la o fabrică de porci, Nistor e brutar iar Vasile lucră într-un abator”. De ceva vre­me și Irimia, tatăl copiiilor, a plecat și el. Gîndurile că se fac bani frumoși l-au scormonit și nu i-au dat pace pînă ce nu s-a vă­zut urcat în autocar cu direcția Roma.

Gabi, mezinul familiei, e singurul copil care a rămas să aibă grijă de casă și de ea. Băiatul are numai 18 ani și peste noapte s-a transformat în bărbatul casei. Nici n-ai spune că abia a terminat li­ceul. Mîinile îi sînt acoperite cu pie­le groasă, uscată și bătucită de la atîta muncă.

În timp ce vorbesc cu maică-sa, băiatul împinge roaba plină cu balast de parcă ar fi o jucărie. Ochii îi trădează vîrsta. I se citește în cristalin copilăria furată și chinuită, dorința de a zburda fără grija zilei de mîine și de a-și trăi viața de adolescent. Printr-un vis urît s-a metamorfozat într-un băr­bat cu brațe puternice și gît de taur. Un om care duce în spate nevoile și grijile întregii familii. Zîmbește muncind și-mi privește cu poftă și ciudă degetele albe ce alunecă pe foile de agendă în timp ce scriu istoria mamei. Tanti Floa­rea îi aruncă ocheade pline de mîn­drie și începe să suspine cînd îl în­treb dacă sarcina de băr­batul casei nu-i prea grea pentru el.

De cînd au plecat bărbații în străinătate, Floarea s-a dovedit a fi un iscusit administrator al bani­lor. Îi drămuiește pe toți cu în­țe­lep­ciune. Poate de asta lumea din sat îi învidiază. De nouă ani de zile, familia Robu a reușit să pă­că­lească soarta. Acum nouă ani, la răscrucea de drumuri ce li s-a aș­ternut în care, au ales poteca cea bu­nă. Au transformat bordeiul în vile ce-ți fură ochii. Dar mai e de muncă încă mult și tare-i greu cu dorul: „M-am obișnuit să fie de­par­te de mine. Îi văd o dată pe an. A spus că-mi trimete bani ca să ter­min acoperișul.”

Oaza

Copii pe scutere, tractoarele torc a muncă în curți, armăsari cu crupe lucioase și cărnoase trag la căruțele ochioase.

La capătul unei ulițe, la umbra salcîmului stufos, o singură casă ru­pe imaginea de bunăstare și avu­ție. Din lemn găurit de foamea ca­ri­ilor, o casă își înalță timid aco­pe­ri­șul între gospodăriile avute dimprejur. Curtea emană un iz de să­ră­cie. Eram obișnuit să aud strigăt de copil sau țipăt de orătanie. În cur­te, pecete de iarbă, pămînt ud și ne­­caz.

În curtea lui Hoșbată Onofrei nevoia a uitat să mai plece. Numai apă amestecată cu noroi și har­ța­pe­le. Nici măcar un pui de găină. Bă­trî­nul are probleme mari de să­nă­tate. La ai săi 80 de ani iese încet din hruba de lemn. Oasele i-au luat-o razna. Se ivesc aiurea prin ili­cul negru de lînă groasă. Parcă un vulcan forfotește în spatele hai­ne­lor acestui om care a fost lipsit de plăcerea statului de vorbă cu ve­cinu de gard, pentru că el e mai mic decît poarta. Sărăcia-i mare și familia o duce greu: „Nu avem bani decît din alocațiile nepoților și ceva pensie”.

Cele două fete: Dochia și Ca­sandra ies de niciunde. Calcă în­tre bălți și-l trag de haine pe bă­trîn să nu mai stea la sfat cu oa­me­nii străini. Dochia, iscoditoare, își fa­ce curaj și se apropie de mine. Are cîțiva dinți în gură. E suptă la față, cu obrajii înghițiți de maxilar, na­sul ascuțit parcă de la atîta foa­me și necaz. Subțire ca o trestie bătrînă își împleticește mîinile și mă pri­veș­te în ochi căutînd răs­pun­suri la întrebările nerostite în­că. E săracă de cînd se știe și ne­voile au ajuns să facă parte din fa­milie. Nu are pe nimeni să-i ajute și-i invidiază pe cei care au rude în străinătate: „Mă­car dac-aș fi avut și eu un ajutor să-mi fac casa”. Are 30 de ani, dar de departe ai spune că a trecut măcar o dată, dacă nu de două ori, prin război. A făcut trei copii, dar bărbatul a uitat-o în fundul satului în hruba de lemn ru­ginit și a plecat cu alte muieri.

***

Cajvana e o bucată de Româ­ni­e, îngrădită în coasta Sucevei, unde sărăcia nu reușește nicicum să-și înfingă rădăcinile în pămînt. Banii ies aici parcă din piatră sea­că. Numai să nu vrei sau, poate, să fii pedepsit și necuratul să-ți pună piedici ca să nu ai bunăstrare, iar Dumnezeu să te uite într-un colț. În Cajvana doar cinci familii de țigani vin la primărie pentru ajutor social. În rest, marea majoritate a caselor primesc o dată la două luni pachete din străinătate. Lucruri și pe puțin 2.000 de euro. Ca să se termine casa.

***

Scandal în „sat”

Nimeni nu știe sigur cum se numește loca­litatea. Femeile mai în vîrstă spun că-și „tîrîie sufletul” în comuna Cașvana. Nu au aflat să fi devenit oraș. Ca și cum ar fi o rușine adusă tra­diției, femeile spun că ele nu vor să fie în­gro­pa­te în cimitir de oraș.

Cei mai tineri sînt oarecum indiferenți. Da­că-i întrebi în ce localitate au casele, își în­gră­desc ochii în orbite și spun într-un suflet : „Caj­vana. Cajvana scrie pe tabela de la pri­mă­rie”.

Aici nu interesează numele. Pentru cei mai mulți dintre ei important este de ce a vrut primarul să transforme comuna în oraș: „Ca să ia bani mai mulți de la oamenii care pleacă în stră­inătate să muncească?”

Primarul, Gheorghe Tomăscu, nu îm­păr­tă­șește aceleași opinii cu sătenii. Oricum ho­tă­rî­rea a fost luată în interesul oamenilor.

Cajvana e oraș pentru că:

– Toată localitatea este racordată la rețeaua de energie electrică și la rețeaua de telefonie fixă;

– Există două farmacii și un dispensar;

– De doi ani s-a înființat un liceu;

– Există un kilometru de canalizare în centrul localității, la care sînt racordate principa­lele instituții;

– Îndeplinește condițiile Legii 351/2001.

Cu ochii în hîrtiile aruncate pe birou, primarul îmi spune că poate s-a dorit prea mult. Și este gata să renunțe la planurile de viitor, dacă oamenii vor. Dar e păcat: „Mai avem de muncă în localitate. Dar mai ales avem de mun­că cu concepțiile oamenilor. Sîntem un oraș de rangul trei, un orășel în devenire într-adevăr. Dar sîntem!”

***

Se naște un „cartier italian”

Văzută de sus, tocmai din ca­pul dealului, Cajvana alunecă u­șor și-mi pare un mușuroi de furnici. Să vrei să nu muncești și par­că tot nu te lasă inima cînd îi vezi pe toți trebăluind ca niște gîn­gă­nii, care mai degrabă umblă în că­u­tare de osteneală decît de li­niș­te. Mereu la muncă, mereu după ago­niseală. Dar nu e fugă sî­cî­i­toa­re. E una în căutarea unei bu­năs­tări pe care oamenii au deprins-o de la străini.

De ceva timp oamenii zgîn­dă­resc țărîna și răscolesc pîntece­le pămîntului. Nu după comori. S-au tocmit la muncă la cei ple­cați în străinătate, și sapă, fac fun­dații pentru noile vile și castele ce vor apărea. În localitate e la modă să te muncești luni întregi la un „italian”. Așa li se spune ce­­lor care au plecat cu anii și mun­cesc pe bani frumoși.

Tîrnacopul se ridică în vîrful ca­pului și lovește cu ciocul a nervi. Pămîntul rănit sîngerează iar apă și bucăți de negru lutos sar în jur fără direcție. Vasile și Cristi își îneacă cizmele de cauciuc moale în pămîntul umed de la furtuna ce s-a năpustit acum o zi. S-au angajat de puțin timp la casa asta. Stăpînul e în Italia. Lucrează la o fabrică de păpu și și cîștigă bani frumoși.

În Cajvana oamenii care au muncit în străinătate se împart în doua categorii. Cei pe „neve”, adică fără acte și „harnicii”, cei mai descurcăreți care au reușit de și-au făcut acte. Băieții au făcut parte din prima clasă. De ciudă că alții au ce le trebuie mai mult nevestele i-au împins de la spate ca să se ducă: „Cînd eram tineri mai mergea. Puteam fugi de ca­ra­binieri. Dar acum avem familie, copii, neveste, și la gos­po­dă­ria fără bărbat numai păianjenul se încumetă să mai țese”. Acum preferă să muncească în sat. Nu duc dorul grijilor și sunt și aproa­pe de ai lor. Băiatul mai mic a lui Cristi vine mereu pe șantier. Stă toată ziua după taică-su și aș­teap­tă cuminte în căruță pînă treaba e gata.

Pentru că nu a mai avut teren să vîndă la oameni, Primăria din Cajvana a trebuit să ceară pă­mînt de la localitatea vecină, Arbore. Așa s-a făcut că pînă la urmă hă­tul dintre cele două localități nu se mai deslușește.

Cererile de pămînt sînt în creș­tere. Oamenii lucrează, adu­nă bani și cînd au de ajuns trimit acasă rudelor. Multe dintre case au rămas netencuite și așteaptă mînă de meșter ca să fie terminate. Albe, triste, cu sau fără aco­periș, casele bîntuie dealul ca niș­­te fantome sfîșiate de timp, gata să înghită prin gurile lor negre vîntul, grindina și oamenii.

Noua Italie, așa îi spun căj­vă­nenii cartierului de vile care se ridică deasupra dealului. Noua Italie îmi pare un „cartier fran­cez” în devenire. Crește încet, timid, fără macarale imense și utilaje aduse din Occident. Toa­te la un loc, îngrămădite între blo­cu­rile de BCA lipite cu bani: mărci, lire, dolari.

Andrei CIURCANU

IAȘI, iunie 2005

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top