RAFO – Temnițele lui Iacobov

Onești, 12 martie, 2005 – plină de vrăbii, sala de așteptare a gării e cenușie și bătută de vînt. Pu­radei se joacă, pirande îi strigă. Se încălzesc la ca­lo­riferele albe de lîngă pereți. Nimic deosebit – doar un oraș mic, în România, cu o gară tăcută pînă la ur­mătorul tren, probabil personal după „Mersul tre­nurilor – valabil pînă la data de” atîrnat de perete. Orașul e însă mult mai cunoscut decît lasă liniștea de pe aici să se vadă. Cunoscut pentru o rafinărie. Ra­finărie recunoscută pentru un scandal, scandal renumit prin numele Corneliu Iacobov. La rîndul lui, Corneliu Iacobov e cunoscut pentru banii lui, iar banii lui se bucură de celebritatea unei bogății dobîndite suspect, care ar putea lăsa pe drumuri mii de oameni și ar trimite un oraș întreg la o moarte sigură. Oneștenii sunt „închiși” de urmările unei afaceri, ca în temniță.

Onești, 12 martie, 2005 – Angajații de la RAFO sînt uimiți, debusolați, într-un protest tăcut la vestea că rafinăria ar putea intra în faliment odată cu arestarea „baronului” Iacobov.

PRIMA TEMNIȚĂ

Teama

Am scăpat… m-am pensionat

În ultimele zile, oamenii din ­ O­nești nu se tem poate nici de Dum­nezeu mai mult decît se tem de ce s-ar putea întîmpla la RAFO. Își petrec drumul de dimineață în tă­cere apăsătoare, cu sacoșe în mîini, pe lîngă standuri de ziare cu titluri ca „JAFO – Onești”. E vînt, frig și cer închis chiar în fața porții Rafinăriei. Gardienii păzesc intra­rea, dau ocol gardului. Și mai e și domnul Pricop, care se fîțîie și fa­ce, cînd dintr-un picior, cînd din al­tul, semicercuri în fața-i ca un co­pil fîstîcit în fiecare întrebare. Deși are peste 50 de ani și tîmplele albite. Își păstrează privirea ridată în pămînt, o ridică doar cînd îi iz­bucnește fraza: „Cum ce-o să fa­cem! N-o să facem nimic. N-am auzit nimic…”. Deși parcă-parcă umblă vorba unui protest printre angajați, dacă stă și se gîndește bine.

Timp de 30 de ani, domnul Pri­cop a tot lucrat la Rafinărie. „La cocsărie”, meserie grea. Se opreș­te, se gîndește. Îmi spune de cei ti­neri care vor să plece „dar nu mai e de plecat acum, domnule”. Dar cei bătrîni care rămîn. Și că nu știe ce autobuz o să vină la ora asta să-l ducă în oraș. Gardienii ne privesc, suspicioși, din ghereta lor, mașinile ne ocolesc cu greu ca să intre în fa­brică.” Ce credeți, că dacă a furat unul un șurub, o canistră de benzină, s-au făcut găurile alea? Au furat alții mai mult, nu vreau să spun cine.” Domnul Pricop se uită în jur, de parcă ar vrea să nu-l audă nimeni. „Că au furat unii… Nu e drept să închidă rafinăria. Sînt și alții care fură… nu vreau să spun ci­ne… dar noi ce să facem?”

Se teme că orașul se va stinge. Se teme că fără rafinărie o să moară tot. Și cei pe care ar trebui să-i ca­ute legea, sînt de fapt tot în libertate. „Că au furat unii, să vadă cine, nu vreau să spun eu.” Îmi arată cu degetul să merg să vorbesc cu bă­ieții de la poartă mai bine. Că el n-are ce să spună.

Printre furnalele zvelte de la cî­țiva kilometri distanță, se vede cum încep Carpații. Aici, un domn, Pricop, „cincizeci și” de ani, s-a bu­curat, înseninat deodată. „Eu am scăpat… M-am pensionat”.

Domnul Marian așteaptă

În vesta-i verde, o doamnă șchioa­pătă înspre mine. Din ghereta băieților de la poartă a fost anun­țată prin telefon că trebuie să ia „un băiat de la… care opinie?”, „studențească, de la Iași”. Îmi întoarce spatele, înainte să apuc s-o salut, într-un „Urmează-mă” de la sine în­țeles. Urcăm scări înspre birouri sindicale. „Îmi cer scuze că merg așa încet. Mă doare un picior”. Îmi spune că domnul Marian mă aș­teap­tă. Trec printre secretare tine­re, cu priviri studioase, păr prins sus, în creștetul capului, cu ace și agrafe, trec printr-o ușă deschisă parcă dintotdeauna.

Domnul Marian, într-adevăr, mă așteaptă. El este liderul sindicatului Rafinorul. Știe că am venit de la presă și mă invită serios să iau loc. O glumiță ici, un zîmbet colo. Nu merge așa, mă așteaptă să termin. Mă mai așteaptă să-mi scot reportofonul. Să pun prima întrebare. „Decizia Guvernului e o procedură pe care noi am considerat-o normală, pe de o parte s-a auzit că se suspendă RAFO, vis-a-vis de ce s-a spus și în campanie, pe de alta, Băsescu a spus că nu are nimic cu salariații sau cu societatea, că el urmărește să-i pedepsească pe cei care au fraudat, dacă au fraudat, la nivel de societate”, rostește repede, privind cînd la mîini, cînd la mine. Se închide RAFO? – el are speran­ța că nu. Dar nici prea bine nu le mer­ge de cînd cu anchetările care tot vin peste rafinărie. „Toate au fost bune pînă după declarația dom­nului Tăriceanu, favorabilă, apărută în ziarele de săptămîna trecută, care a precizat clar că «nu vom închide RAFO, atîta timp cît ea își demonstrează viabilitatea». Toată lumea era foarte, foarte mul­țumită. Am zis, dom’le, rezultatul tuturor prezentărilor și discuțiilor a avut menirea să-i aducă la ade­văr, în ideea de a evalua societatea.” Pentru că Rafinăria merită și e într-o continuă „premieră”, după spusele sale. Sînt priviți cu suspiciune de orice bancă ar intra în contact cu „ei”. „Ei”, adică întreprinderea, pentru că domnul Ma­rian vorbește numai la persoana I, plural. Nu înțelege, „nu e o rușine ce s-a întîmplat”, rafinăria produ­ce. Acum însă, „de la declarațiile domnului Ionuț Popescu din care a reieșit că se așteaptă hotărîrea sena­torilor și deputaților, RAFO are toate șansele să fie închisă. Efectiv nu mai știm ce să înțelegem. Cînd ne-au analizat? Cînd spun adevărul și de fapt ce se dorește?”.

De fapt, nu. Toate au fost bune și frumoase pînă cînd au început arestările. „Ca la o familie: ți-a luat capul, ce se întîmplă cu copiii aca­să?” Dar nu vrea să comenteze acest aspect. „Frauda, deci, noi o luăm ca pierdere, nu ca fraudă.” Deși sa­la­riații nu vin și spun: „Nea Ma­ria­ne, nu se mai poate. Deci e clar că ne închide”. Rezultatele ara­tă că tot ce a fost obligație este plătit la zero. „Deci nu are cum, deci absolut este totul achitat”. Și totuși „există riscul”. Telefoanele su­nă în birourile de alături, se mai aud și chicoteli uneori.

Ion Marian e de 30 de ani, „destui ani”, în rafinărie. Chiar și arestat, Corneliu Iacobov a fost și pentru el „Domnu președinte”. „Eu am apreciat implicarea domnului președinte în privatizare într-un mo­ment în care nu venea nimeni. Mă refer doar la ce a făcut dînsul pentru modul de a se implica, pentru modul în care a tratat salariații. Intra în fabrică, stătea de vorbă cu oamenii. Niciodată noi n-am putut spune de ce s-au făcut anumite ope­rațiuni. De un transfer dintr-o parte în alta, de o achiziție, de re­lația cu Petrom și nici legea nu ne permite”. Asta a fost prima lovitură. Apoi a venit arestarea lui Teo­dor Gaureanu, directorul ge­ne­ral administrativ. „Era din co­mu­ni­tatea noastră, era de-al nostru” și era și factorul de decizie în privința importurilor și exportu­rilor. Sau cel puțin, el semna. Asta „iară ne-a destabilizat”.

Domnul Marian e un om paș­nic. Are ochii albaștri, senini, și costum asortat. Nu vrea ca oamenii să iasă în stradă, e mai bine” pe ca­le diplomatică”. Domnul Ma­rian se teme, însă. Se teme și-mi măr­tu­risește îngrijorat, punctînd cu mîna în birou, că „dacă, Doamne fe­reș­te”, va fi nevoit să meargă și să anunțe oamenii că „Doamne fe­rește s-ar întîmpla ca fabrica să nu meargă înainte, dacă aș spune, Doamne ferește!, se închide fabrica de la 1 aprilie, atunci se întîmplă ceva care nu mai este sub controlul sindicatului”.

Adică al lor și „implicit”, al lui. Mă asigură, că crede că va fi bine și mă așteaptă din nou, de data asta să ies din birou. Și recunoaște, înfri­gu­rat, că fără RAFO, orașul va muri cu siguranță.

A DOUA TEMNIȚĂ

Teoria conspirației

Complot 100%

La Rafinărie, nu e înțesat doar de furnale sau clădiri administrati­ve. Sediul sindicatului are și o ca­fenea în spatele termopanelor. O ca­fenea unde servește femeia cu ves­tă verde care m-a condus, șchio­pătînd pe scări. Îmi toarnă, tristă, cafea „din partea casei”, ca într-un film deprimant, cu acțiunea petre­cîn­du-se în vreo Alaska rece și părăsită. Un bărbat cu ochelari și mustață scurtă, tunsă, îmi întinde mîna cînd dau să-mi aprind bri­cheta. Nicolae Butucaru, mais­tru, din ’79 la Rafinărie îmi re­fu­ză ți­gara oferită. „Nu, mulțumesc, nu am fost prezent cînd s-a predat cur­sul ăsta.”

Luăm loc. E plictisit. „Știți, nu e chiar un conflict. Oamenii își văd de treabă, chiar dacă rafinăria ar putea fi închisă. În meseria asta, sub presiune, e greu să te mai gîn­dești. De-abia dacă ai timp să mă­nînci un sandviș. Există temerea că se închide fabrica, ce-i drept. Da­că dispare fabrica, dispare sur­sa noastră de existență, banii de ca­re avem cu toții nevoie. Avem familii, avem fiecare copii pe care trebuie să-i ajutăm.”

I se pare un non-sens ca ra­fi­năria să fie închisă pentru „gaura neagră făcută de unii sau alții” și i se mai aprinde puțin vocea groasă, atunci cînd se gîndește că au fost toți băgați în aceeași oală. „Cum adică toți cei de la RAFO fură? RAFO – JAFO scrie presa. Ce-ar trebui? Să tragem o graniță de la Galați la Comănești și să cerem autonomie?”. Doamna cu cafeaua se preface că nu aude ce vorbim. Își privește, stînd pe scaun, unghii­le.

Mai intră cîte cineva, cu gîndul să-și cumpere cînd biscuiți, cînd suc sau cafea. Le dă rest cîte o bomboană că „n-am mărunți”. Pre­țurile de pe rafturi sunt trecute deja în lei grei. Pentru maistru Bu­tucaru, vinovații nu sunt Iaco­bov și ai săi, ci mai degrabă ar fi un joc de interese.

Îmi spune asta cu un firesc al gîndului ros demult de minte. „Ve­deți dumneavoastră, prelucra­rea ți­țeiului este o afacere dură. Există tot felul de săgeți din partea concurenței. Dinu Patriciu, care este un om politic liberal remarcabil…” Se oprește. „Eu cred că este răzbunare politică. Eu sunt convins 100% că este un complot”. Plea­că, după alte explicații ale po­liticului implicat în economic, lăsîndu-mă din nou să beau ca­feaua privit de femeia îmbrăcată în verde.

Pe mîna stîngă, maistrul Bu­tu­caru avea tatuat, aproape șters, cuvîntul „BOX”.

A TREIA TEMNIȚĂ

Resemnarea

Cafea și disponibilizări

În cafenea vin, rînd pe rînd, cum­părători. Din cînd în cînd fe­meia oftează și rămîne cu privirea în geam, în contemplare. „Nu contează cum mă cheamă. Oricum, nu mai lucrez la RAFO”. Are soț și copil. O fată. Olimpică, „învață foarte bine, chiar ieri trebuia să meargă la… nu mai știu… la Isto­rie parcă”. Are un salariu de 2 mi­lioa­ne, soțul 5. „Îi trebuie calculator, dar de unde bani de rată?! Nu mai e un moft”. A fost disponibilizată în 1999, împreună cu soțul, în valul de concedieri în care nu­mă­rul de angajați de la RAFO a ajuns de la aproape 10.000, la vreo 3.000. Lucra la „iridii”. „Ei, tîm­plă­rie…” Ce fac acum toți oame­nii ăștia? „Nimeni nu știe”. Are pri­virea tristă și ridică des din u­meri, a deznădejde. „Mai bine du-te la garaj, dacă vrei să vorbești cu oamenii.” Cînd dau să ies, colega ei de la bar îi aruncă : „Măi, da’ ce revoltată ești astăzi!”. Zîmbește. Ușa se aude, vrînd-nevrînd, cu buf­­net în urmă, oricît aș fi încercat să n-o trîntesc.

Inginerul de la garaj are un nu­me la fel de celebru ca orașul în care lucrează: Andrei Gheorghe, „ca la radio”. Mă ia de cum dăm cu ochii, ” dar cum ai ajuns pînă ai­ci?”. Încerc să-i explic că în afară de cîinele de afară, nu m-a în­trebat nimeni nici de sănătate. E foarte lent în replici, își ține stația de tran­smisie aproape. Întreb dacă își aduce aminte de disponibilizări.

„Tot cei cu dragoste pentru ra­fi­nă­rie au rămas. Sîntem moldoveni și o s-o scoatem la capăt și cu as­ta”. A auzit și de protest, dar nu e ni­mic sigur.

A auzit și că se închide rafi­nă­ria, dar tot ce zice e că îi pare rău că a trebuit să ne cunoaștem într-un moment atît de dificil. „Aveți grijă la cîine!”, îl aud cum îmi urează cînd mă îndrept spre ieșire și către oraș.

A PATRA TEMNIȚĂ

Sărăcia

La „Pacific”

Pe muncitorii pe care nu-i gă­sești la Rafinărie, îi găsești la rondul din fața gării. Aici, navetiștii își caută puțină liniște în bere sau tărie, înainte de venirea trenului personal care îi va duce către casă, prin cîrciumele strînse roată. Cu gecile lor albite de zeci de spălări peste ani, cu căciuli rusești, agi­tînd brațele în aer în discuții de pahar, sau stînd singuri, triști, la me­se de patru persoane, tînjind din priviri după companie.

La Restaurant Pacific cîntă Be­re Gratis „la combină”. Un grup mai mărișor de cheflii, proas­păt coborîți din cursa de la Rafi­nărie, și-au unit două mese și au umplut jumătate din sala ce arată mai mult a discotecă decît a res­ta­urant-autoservire.

Din cînd în cînd, mai intră sur­do-muți, fantomatic, plutind parcă atunci cînd lasă pixuri și brichete împachetate în plastic, pe care de obicei nimeni nu le vrea, dar le cum­pără. Nu și aici; aici bărbații încearcă, în glumă, să-i „tragă de limbă”, să vadă de sînt muți într-a­devăr. Un om cu bască stă cu pri­virea fixă în paharul cu rom. Mai ia cîte o înghițitură, fără să strîmbe din nas. Un copil cerșetor se apro­pie să-i ceară bani – bărbatul ap­roape îl îmbrîncește. Se plătește în bani mărunți mereu la bar: ușa e permanent deschisă.

Alături de Pacific și-a găsit loc un alt bar, plin tot de navetiști de la Rafinărie. Aici, un bărbat a ve­nit la masa unora care păreau mai vorbăreți și cu mai multă consu­mație făcută și le-a împins la semnat, umil, o hîrtie. Tot aici, un băr­bat care lucra la CAROM, și-a dat seama cu glas tare că dacă se în­chide RAFO, își pierde și el slujba.

Cele mai auzite cuvinte în am­bele localuri au fost „șomaj” și „mafie”. Fără nici o legătură între ele.

***

Peste drum de cîrciumi e gara. În sala de așteptare a gării, Con­stan­tin își potrivește pălăriuța pes­cărească pe cap și întreabă cît e cea­su’. „A fost viscol mare aseară. Știu, că doar nu-s cu capul!” A venit din Danemarca în 1997 cu 250.000 de euro cîștigați. Știe că sub pădure la Băneasa, e o bază militară secretă și că se deschide pămîntul și că-s rachete mari, cam de trei metri. L-a păzit pe Iliescu timp de cinci ani, pînă să plece. Bineînțeles, e rudă cu fostul prefect, care s-a sinucis. Mai știe si­gur că RAFO n-are să se închidă niciodată, pentru că „unde Dum­ne­zeu or să bage tot petrolul ăla din Caucaz !”. Constantin știe. Are rude acolo.

***

Moșia baronului

Corneliu Iacobov (acționarul ma­jo­­ritar de la S.C. RAFO Onești) și Teodor Găureanu (director – ge­­neral administrativ) au fost ares­tați pe data de 3 martie a.c., sub acu­za­ția că ar fi pre­judiciat rafi­nă­ria cu aproape 700 de miliarde de lei, se ara­tă într-un comunicat al Par­che­tului de pe lîngă Înal­ta Curte de Casație și Justiție.

Corneliu Iacobov a devenit pros­per om de afaceri după ce s-a întors din SUA, în 1998, unde sus­ține că a fost cu o bursă de stu­dii. Atunci a preluat și Rafinăria de la Onești.

În Top 300 Capital de anul tre­cut, baronul din Bacău figurează printre cei mai bogați oa­meni din România. Îm­pătimit de autoturis­me, Iacobov are o co­lec­ție impresionantă de mașini de lux de ul­ti­mă generație, de la BMW, Mercedes sau Renault de serie mică, pînă la Plymouth Prowler. Cînd se sa­tură de străzile din Ro­mâ­nia, Ia­cobov de urcă în elicopterul personal, care îl aș­teaptă la scara vilei sale. Casa construită pe malul Bistriței, în ultimii doi ani, cuprinde peste 30 de încăperi, are șapte garaje, o piscină de mărimea unui iaz, o casă de va­can­ță și un helioport. Și, nu în ultimul rînd, ghereta portarului, ca­re este cam de dimensiunea unei gar­so­niere.

În numai trei ani, cît a fost proprietar la RAFO, Corneliu Iaco­bov a lă­sat în urma lui o datorie de stat de pes­te 8.000 de miliarde de lei.

Corneliu Iacobov este membru fon­dator al FSN, iar de-a lungul timpu­lui a deținut diverse fun­c­ții de conducere în actualul PSD.

***

Povești de la gura satului

În jurul orașului Onești s-au năs­cut glume și mituri în jurul ideii că toată lumea fură. Banii nu sînt un lucru chiar străin de unele personaje care au trecut pe aici.

o Corneliu Iacobov nu e sin­gu­rul care este cunoscut prin­tre one­ș­teni că ar avea elicopter în fața vi­lei. Oneștenii pot să mai dea cîteva nu­me de persoane bine puse care se deplaseaza astfel.

o Un alt patron local și-a con­struit o piscină cu cascadă artificială în spatele vilei, tot cu fonduri bă­nu­ite de localnici ca fiind dobîndite sus­pect.

o Un personaj din lumea in­ter­lopă a fost părăsit de nevastă și um­blă vorba că oferă ca recompensă ce­lui care o aduce înapoi acasă, frumoasa sumă de 30.000 de euro, cîștigați din străinătate – zic unii – tot pe căi suspecte.

o Se zvonește că Adrian Năs­tase ar avea în proprietate un hotel, trecut pe numele soției, Dana Năs­tase, peste care în timpul campaniei a atîrnat un be­nner al PSD care aco­perea toată fațada, hotel pe care se pre­gă­teș­te să-l transforme în azil de bă­trîni, deoarece nu mai este probabil odată cu schimbarea regi­mu­lui.

o Muncitorii de la RAFO erau văzuți adesea plecînd cu cis­ternele de benzină din întreprindere sau cu șine de cale fe­ra­tă. Unii și-au ridicat în cîțiva ani de zile vile în cartierul Oi­tuz.

o Corneliu Iacobov a organizat, cînd a preluat RAFO, un foc de artificii care a durat, după spusele unor localnici, „mai mult decît la ori­ce Revelion”.

Andrei UDIȘTEANU

IAȘI, martie 2005

Autorul acestui reportaj a fost nominalizat la Galele Clubului Român de Presă 2005 și la premiat la concursul „Tînărul Jurnalist al Anului 2005”