Mihaela, o fată „la cuțite” cu tinerețea

Din casetele înregistrate în noaptea audierilor ce­lor patru studenți acuzați de „omucidere cu jaf”, s-ar putea scrie ușor scenariul unui thriller. Dincolo de ecran, ar părea posibil și acest univers al morții sub cuțit, al interlopilor tentați de o mașină furată și pătată de sînge, al studenților sub acoperire, care acționează în puterea nopții și înspre răsărit pornesc, „cu cincizeci la oră”, în căutarea unei păduri neumblate. Personajul feminin, mai mereu „mărul discordiei”, ar fi o tipă mărunțică, albă ca lumina lunii, tăcută și calculată.

O poză tip buletin de inculpat

Mihaela Alina Horeanu este mai mică decît v-o puteți închipui. Chipul ei – cu trăsături ferme, în­tinse de o pieliță nefiresc de albă, cu nasul mic și ochi rotunzi, adă­pos­tiți în spatele unor ochelari cu ramă subțire – nu are nimic din blîndețea și slăbiciunea unei fete de 21 de ani, cînd vîrsta, cu toate neajunsurile ei, se poate lesne desluși după seninătatea sprîn­ce­ne­lor și surîsul buzelor. Poza ace­ea, tip buletin de inculpat, luată re­pe­de la poliție, a fost deschidere de ziare. Fereastră către suflet, chi­pul Mi­haelei rămîne și în libertate la fel ca în noaptea interogatoriului: în­ghețat, absent, străveziu, părăsit de spirit. Puținătatea trupului ei nu poate să fie decît o ciu­dățenie în plus: un corp de fetiță, nu mai înal­tă decît o elevă de clasa I, cu un cap care a luat-o înaintea oricărei logici.

Bucurați-vă dacă nu îi puteți da de capăt acestei povești, în ciu­da tuturor detaliilor pe care presa tot le scoate la iveală, amănunte pe care avocații încearcă să le folo­seas­că în apărarea Mihaelei și a pri­­etenilor ei. Dacă nu înțelegem, în­seamnă că încă sîntem sănătoși.

Libertatea unei fete care nu mai vorbește

Libertatea nu mai înseamnă ma­re lucru cînd pe urmele tale alear­gă fotografi înghiontiți de reporteri, se ridică pe vîrfuri curioși și mișună avocați, ori se împiedică prin­tre cablurile de la microfon ca­me­ra­mani de la toate televiziunile lo­ca­le. În fața Curții de Apel Iași, joi, Mihaela este așteptată. La ora 12.00 se va judeca recursul pro­cu­rorilor Parchetului de pe lîngă Tri­bunalul Iași. Telefoanele sar din buzunare: „A venit? Acuși ajung și eu! Să îmi ții loc. Auzi, dar ai aflat în ce sală se judecă?…”. Care și cum mai ajunge, își aprinde o țigară și se alătură grupului de zia­riști. Au făcut coloană pe două rîn­duri, la intrare. Să nu scape nimic: o grimasă, un cuvînt, un oftat, to­tul este important pentru că, se știe, „fata nu vrea să vorbească”. Se ascunde între patru pereți, un­deva prin Păcurari, unde ziarele își tot trimit reporteri, să scoată de la ea măcar două vorbe. De fapt, nu se ascunde. Doar stă acolo, nu dă drumul la ușă și așteaptă. Tăce­rea ei de om terminat, care nu mai are nimic de zis în apărare, e o com­plicitate și un protest totodată.

Spectacol cu ușile închise, la Tribunal 

Deodată, țigările se aruncă și se înșfacă pixurile, camerele foto și aparatele de înregistrare. Dintr-o mașină coboară Mihaela. Ca o ve­de­tă, e repede înconjurată de blitz-uri și întrebări. Schițează un gest de apărare, își duce o palmă la ochi, ca în bătaia soarelui. Urcă în fugă scările, însoțită de Ionuț Pohrib, un avocat la costum, tinerel și zîm­bitor. El nu are nici o supărare cu presa, răspunde chiar la telefon, co­munică. Pentru el, cuvintele au al­tă putere, de fapt, cuvintele ho­tărăsc totul. Clienta este îndemna­tă să tacă, de asta se agață șansele ei de a fi cercetată în stare de libertate.

În fața listelor cu procese, Mi­ha­ela privește fără să vadă, pentru că, așa cum glumesc cu voce tare ziariștii, se uită unde nu trebuie. Pentru cîteva minute, avocatul ho­tă­răște să se retragă împreună cu ea înapoi în mașină. Între timp, noi, ăștia cu pixurile, ne instalăm în sa­la de judecată. Ca la un spectacol cu ușile închise, locurile sînt rezer­vate familiilor – care tremură pentru „ai lor”, ce acuși vor apărea, flancați de polițiști – , avocaților și ziariștilor. Alți actori și alți spectatori nu își au rostul aici, unde se tră­iește într-un univers înăbușitor și strîmt.

În primele rînduri stau avo­ca­ții, apoi ziariștii, apoi familioa­nele. „Ui­tă-te în spate, da’ discret, aștia sînt clanul Cutare”, îmi șușo­teș­te un coleg. Nu mă întorc decît cînd simt ceva în coastă. În tensiunea aceea mocnită și căldura respira­țiilor, o femeie se descălțase de pantofi și se culcușise comod în­­tre ai ei. O tinerică o tot sîcîie cu de­ta­lii despre „crima cu studenți”, la ca­re ea răspunde numai cu „Doamne ferește! Păcate…” și nu tresare decît cînd tînăra exclamă: „Uite, asta a băgat cuțitul!”. Mi­ha­ela a intrat și ea în sală. Se așază printre borfașii cu priviri crîncene, întunecați la față.

Final deschis

Căutătura ei e ca în fața unui pe­rete gol și în razele soarelui strecurat printre jaluzele, îi lucesc cerceii rotunzi, de argint. E îmbrăcată cuminte, în negru, iar de sub sa­coul gros se ițesc danteluțele unei bluze „de mers la școală”. A ridicat capul doar cînd și-a văzut prie­tenii, pe Alexandru, Vlad și Da­niel, aduși de mascați cu mîinile la spate, galbeni de parcă n-ar fi, obo­siți. Apoi, lîngă ea s-a așezat un bărbat cu părul alb. Tatăl lui Ale­xandru, care nu s-a dezis de el. Du­pă intrarea pro­curorilor, se stri­gă prezența și Mihaela face cîțiva pași în față, unde rămîne în tăcere, pînă cînd avocații își termină discursul. Nu au avut timp să consulte dosarele și pentru că vor să asigure o apărare bună clienților, ar cere o amînare. Li se acordă, pî­nă miercuri, 9 mai. Ieșim din sală și Mihaela aruncă două vorbe. „Lă­sați-mă în pace!”.

Dana BALAN

IAȘI, mai 2007

Autorul acestui reportaj a fost premiat la Galele Clubului Român de Presă 2007