Simple postfețe la nebunia căutătorului de aur

„Arată-mi-l pe Cucuruz, despre care Geo Bogza spu­nea că avea la bocanci potcoave de aur”, îl vedem pe Cornel Nistorescu vreo 20 de ani înapoi, ținîndu-l de braț pe bătrînul Iosif Gal, înțeleaptă călăuză prin întu­nericul galben al Roșiei Montane. „Nu-i adevărat, n-avea potcoave de aur, cum dracu’ să aibă, că de acasă pînă la primărie se rodeau pînă la pingea.” Într-un aspru februarie al anului două mii, aud că și cea de-a treia soție a lui Iosif Gal a închis ochii. Apoi primesc e-mail din SUA: „am auzit că la Baia Mare, din cauza aurului, apele sînt poluate și mor mii de pești.” Bătrînii venetici au păstrat spaimă de numele Cucuruz, spun că, în adevăr, de sărbători, unguru’ ăsta umbla cu cizme cu cuie de gheață, șpiț și potcoavă groasă, toate din aur, iar după nea Ciocan, străin din înalte apropieri în țara aurului, nimeni nu îndrăznea nici să îi atingă pe ei, maeștrii unguri aduși de Măria Terezia. „Pă dracu’ plachii de aur”, îl contrazice Ion Morar, aurarul cu nebunie în inimă, cel mai bătrîn din Roșia, azi aproape orb. N-avea Cucuruz dungă de aur la tocul cizmei, doar i-a fost ștempar, îl știe; Cucuruz era Ferencz Gruber, Cucuruz îl strigau oamenii pe la spate, de chin. În concluzie, timpul cînd pămătuful frizerului Gal mai putea atinge chipurile marilor căutători de comori din Roșia Montana a trecut.

Un capuccino de încălzire

Turdeanul ne indică indiferent pe stînga Cheile Turzii, mai încolo, în dreap­ta rîului, Baia de Arieș, au­to­mo­bilul gonește monoton prin hăuri, printre șinele de pereți cenușii. Și ză­pe­zile cresc. În acest timp, Băcilă Geor­ge își frînase relaxat ARO-ul, din pură în­tîmplare, la Gura Roșiei, chiar se gîn­dea dacă să urce direct sau să se o­prească puțin la birtul Efes Pilsen, un­de capuccino-ul e bun. Iată-mă apoi în ma­șina lui, fără să schimbăm nicio vor­bă, urcînd repezit printr-o Roșia Mon­tană lungă de șapte kilometri, în­co­voiat să pot ghici piscurile și casele, hurducîndu-ne pe dîmburi mari de gheață, peste tot e Roșia Montană, și ici, și mai încolo, casele alea uitate pe vîr­furile culmilor și blocurile – aici e Pri­măria și Sucursala Minieră – ia­răși și iarăși, e cea mai mare comună din România, are peste 5000 de lo­cu­itori…Sărim în Piață. Roșienii zic că lo­cuiesc la sfîrșitul tuturor ispitelor lu­mii.

Lăturenii

Veneticii. Așa se spunea pe atunci: mergem la tîrg s-aducem lătureni la muncă, adică ștempari, spălători, iobagi, zilieri cum le spune azi. Pe lătureni, oamenii cei „din lături”, veniți de peste „brazi”, Kîrnic, ori de peste Cetate, cică ungurii îi țineau ca pe țigani, le dădeau ca mîncare doar zamă caldă, pîine nu. Iată, de pildă, nea Ciocan: tră­iește aici de copil, de la șapte ani și tot strein îi zic oamenii, e drept, cel mai bătrîn strein din comună. „Nu-l as­cultați pe Ciocan, nu știe”.

Băcilă George este, simt așa, prietenul meu. Și, probabil, cel mai tînăr venetic din ținutul aurului. Avusese în­tor­tocheatul nenoroc de a îndrăgi o fată din neamul lui Gruber, Gruber muzici­anul cel cu frac și hoptilindru din Ro­șia Montană, de care vorbesc le­gen­­de­le marilor reporteri. Sînt mai mult de un­sprezece ani de cînd locuiesc ba în Hu­nedoara, ba în Roșia, are ARO ro­șu, pe motor românesc și o Dacie, dar îl enervează că soacră-sa, Ana Plic, ne­poa­ta legendarului Gru­ber Cucuruz, nu-l lasă să spargă de do­uă palme ta­va­nul odăii lîngă tăr­nă­cuț, ca s-o facă ga­raj. Casa trebuie să ră­mînă așa cum es­te ea, dacă spargi „un țanti” cade toată, că-i mai veche de 1800, a proclamat bă­trîna, dar George tot o s-o trimită în sta­țiune și cînd ră­mî­ne el singur, doar el și căsoaia aceea enormă, cu ziduri rozuluii late de-un metru, o să-i vină de hac…E atît de ma­re, c-ar dori-o hotel.

Pe piscuri se poate înota

Băcilă George e un bun cetățean, vorbește pe un ton coborît, cu o cadență lină, dar în spatele economiei de vorbe sînt ascunse lungi zăcăminte de rețineri. Cîteodată se zgribulește su­bit, de parcă ar voi să facă mai multe, să pufăie în Piață cu un consătean, să se trîntească sfătos seara pe fotoliu la știrile TVR1, să salute cu gesturi ceva mai largi oamenii cînd intră în bufet, și, totuși, nu se poate. Are trăsături as­cu­țite, strînse, de copil, gura îi e sub­ți­re și, în afară de soția sa Florica și de fiica sa de șase ani Cristina, nu vor­beș­te cu foarte mulți oameni.

Și aici ajungem la cel de-al doilea necaz al lui Băcilă George, după acela că tavanul ARO-ului nu-i intră în casa nemțească. Îl stînjenește că, oricît s-ar chinui, nu poate deveni al locului, deși se străduiește. Se închină la romano-catolici, îi salută pe toți, „Să trăiești, nea Chiriac”, dar sună cam ca dracu’, nu se potrivește. Dacă nu ești de-al lor, fără „intervenții”, n-ai cum. Acest tînăr a­daptabil, șeful de promoție în ingine­rie al anilor ’80, cel care nu vrea decît atît, să muncească pentru „fetele lui”, o­mul tipic pentru începuturile disco­te­cii și ale stereofoniei păcălitoare în Ro­mâ­nia, cel care pe seară ascultă mo­to­rul – „brrrîm!” – chinuindu-și creierii, stră­­pungînd ascuțit odaia dintr-o boxă în cealaltă, cel care ar rîvni să fie mă­car muncitor la australian cu tot „ze­ce­le pe linie” din facultate, tocmai el, ve­ne­tic ca și mine, s-a nimerit să-mi fie că­lăuză, să călcăm amîndoi zăpezile înalte ale Roșiei Montane, sub care ne­începute comori așteaptă să se facă va­ră. Pe piscuri sînt tăuri cu ape albastre, se face plajă, chiar se poate înota. Și totuși sîntem veseli.

Îngerii caselor nemțești

Derutant, casele sînt dispuse una deasupra celeilalte, urbea e aruncată haotic pe zeci de nivele, imobilele dansează între pante albe, iar ulițele înguste, fără borduri, urmează incalcula­bile trasee; dacă întinzi brațele, poți să te sprijini de zidurile aspre ale ca­se­lor nemțești. Deasupra nămeților ridicați pînă-n pervazurile de la etaj, îngeri mici, sculptați dichisit, ies din pereții gal­beni, scorojiți și rîd către tine. Pînă în cer, rotund de jur împrejur, prăpăstii sparte, munți galbeni, cu groaznice bor­te.

Garduri nu prea sînt. S-a clădit concentric, locuințele, mai rărite spre vîr­furi, se afundă în vale, unite de pe­reți înalți, ca niște prietenești și vechi for­tificații. Moților le-a plăcut să-și cio­plească porți monumentale, în vîrf cu evantaie de șindrilă, prin crăpăturile că­rora, doar cîteodată, poți zări acaretu­rile, orătăniile, garajul, soții frumo­a­se roșind, crăpînd calaburi. Și tot ce-i sub un strat de om este înmormîntat de zăpezi. Pășim nesiguri pe scoarța în­ghe­țată înspre cimitir; îți dai seama, sub noi e un metru jumătate de zăpadă, îmi spune George, a măsurat el stratul cu un băț, de curiozitate, iar sub ză­pezi, cît vezi cu ochii, doar frumosul mi­neral. Cîteodată piciorul cade pînă în șold și tot nu ating pămîntul. Bătrînii zic că așa aprigă iarnă n-a mai fost în Ro­șia din 1957. Chipurile, dedesubt, aleile ar fi pavate cu piatră cubică, în piață ar fi bănci, iar în mijloc s-ar găsi ceva important, dar nu văd decît gîlme albe, hîrtoape iluzorice și, astfel, a­mă­nun­tele Roșiei Montane sînt cu toatele as­cunse sub albeață.

O palmă mai adînc, dacă săpam…

Pînă spre seară bufeturile trîn­dă­vesc misterios. Pe străzi nu iese ni­meni, decît mînat de trebi. La po­pi­că­rie, cuglărie, cum îi zice, trei bărbați ma­sivi s-au luat de mult cu un joc ciudat, unguresc pesemne, cărțile de joc au cîrnațuri de inimi și de cruci, băieșul cu mustața galbenă strigă în răstimpuri „o sută douăzeci!” și cîștigă constant. Ce­ilalți doi scot cîte o mie de lei și con­tinuă tăcuți jocul, sorbind rar și la mi­nim dintr-o licoare roșie. Din bufetul de peste drum iese ursuz Chiriac, un miner tuciuriu, cu ochii scînteietori, al­baștri, lungi, ca de lup. Așa, trudit de gînduri, închis în șuba lui veche, bă­trî­nul Chiriac geme de legende ne­des­tăi­nu­ite. Ceva mai încolo, același Nicolae Ciocan, rezemat într-un băț, mustră fă­ră pizmă pe un tînăr roșcovan și cîrli­onțat. Îl întreb de ce casele astea vechi rămîn așa, doar cu zidul de la stradă, și în spatele lor e doar ruină, iar bătrînul rîde ilogic. Aurarii se sting odată cu casele, astfel de locuințe nu se vînd, pot să aibă aurul în perete și de ce-s ulițele așa pustii?, fiindcă oamenii se dușmănesc, fiecare zice „băi, ăsta are aur”, dacă-i spui unuia „vecine, dă-mi oleacă sapa”, el iese la poartă, ți-o dă și tot la poartă i-o dai înapoi. Fecare-i în treaba lui. Demult, bătrînului i s-a în­tîm­plat să cadă dealul cu el. A lunecat lu­tul, a venit într-un iureș cu muntele și cu toată agoniseala lui către vale. „Ho, era să mor…”. Odată ajuns jos, din pă­mîntul Roșiei a căpătat trei galbeni de-ai lui Măria Terezia, cu scris despre dînsa, unul zidarul, doi el. Dar zidarul i-a luat toți galbenii și-o fugit. „N-o fost ai mei galbenii aceia…” La temelia căsii el a găsit o pivniță, dar noaptea a venit o ploaie mare și dimineață a găsit urme de la o cizmă de cauciuc și erau săpați acolo 20 de centimetri, cît un fund de sticlă. A fost unul care știa, era aurul bătrînilor lui îngropat acolo, „dacă știam să sap o palmă mai adînc!” și-și arde o palmă peste frunte, iarăși rîsul acela de moșneag știrb, ce vrea să-ți facă în ciudă și care ar zice el mai multe, da’ nu vrea. „N-o fost a meu aurul acela…”, hohotește stins veneticul ce nu se ia niciodată pe sine în serios, de parc-ar vrea ca toți să zică: „Nu-l ascultați pe Ciocan, nu știe”.

Două întrebări insurmon­ta­bile către frizerul Iosif Gal

Gîndul nostru n-ar fi întreg dacă am evita insurmontabila întrebare că­tre frizerul Gal: „Dar dumneavoastră ați găsit aur?”. Nea Chiriac pornește agale către bătrînii soți David – oa­meni învățați, „cu ei trebuie să vor­biți!” – ca să se uite la televizor. Dar vrea să nu mergem împreună, să ajung după aia și să nu le zic că vin din partea lui. Cu toate acestea, roșienii îmi dau a în­țelege că cei doi bătrîni au murit de mult, sînt deja scriși sus, în cimitir. Totuși, nevizitîndu-se de ceva vreme, nimeni nu poate afirma moar­tea lor cu precizie. Profesorul Iosif Ciu­rea are un singur dinte de aur și ne-ar povesti el multe, da’ nevastă-sa zi­ce că-i bolnav și-l închide în casă. Bă­trîna Ana Plic, în casa căreia voi înnopta, a brodat o lună de zile o pernă pe care să șadă în biserică. N-a văzut au­rul rămas de la Cucuruz; tatăl ei l-a dus cu el „în Serbia” – rea membru la Fo­rumul German – crezînd c-o să plă­­teas­că și-o să-l scoată de la ruși. Ochii bă­trînei sînt împăienjeniți de vi­ni­șoare vi­șinii, are o tristețe semeață, a­ristocratică, nă­rile îi sînt prelungi, poartă me­reu un sorț negru, de postav și bro­boadă tot neagră. În odaia de bună păs­trează de-o parte și de alta a baldachinului pufos două portrete lungi: Ferencz Gruber, pozat cu pieptul în față – „priviți ce mustață fină are!”, se emoționează gi­ne­rele – și soția sa, frumoasă unguroaică, de la Peștia. După ce l-au ucis pe tatăl ei, a mai rămas doar cu casa asta și s-a măritat ca să aibă soțul ei grijă de casă, s-o repare, că-i foarte veche. Mama i-a lăsat și un fir-două de aur sus, în pod, sub o grindă, dar soțul ei suferea de nervi și s-o dus la părinții lui și ea n-a mai găsit apoi aurul și si-a dat seama că el l-o furat. Ginerele îmi spune că Plic era nebun, a plecat după aceea de acasă și si-o făcut singur felul și bătrîna a fost tare chinuită în viața asta. …Cea de-a doua insurmontabilă întrebare către frizerul Iosif Gal, care-i zicea unui civil „n-am, domnule, minți cîine, scoate aurul!”: dar pe dumneavoastră v-au bătut? Bătrînul Ion Morar (88 de ani) scoate capul în cerdac și nu vrea să-mi vorbească, pretextînd că s-a trezit și trebuie să facă patul, eu mint că m-a trimis fii-su Cristoi, iar el se uită-n crestele mun­ți­lor mirat. Constat că e orb. Are ochii mici, fără pupilă, perfect rotunzi, plini cu puchi de jur împrejur, cu încetul ve­de o halucinantă, prosperă Roșia Mon­tană, cînd era tîrg și horă, veneau lă­turenii cu 300-400 de miei grași de cinșpe chile și era ieftinătate și mare „leneșiug” era, privirea i-e pierdută prin lumi trecute, cînd „Sicuritatea”, comuniștii, încă nu începuseră chinul asupra băieților din Roșia… „Dar pe dumneavoastră v-au bătut?”. Pe el nu, nu l-au bătut, el le-o dat tot ce-a avut, apoi ochii sterpi cad asupra pă­mîn­tului și înțeleg: pe el nu l-au bătut, dar pe alții, vai!, cîte cazne pînă au dat tot aurul agonisit, tot aurul pe care-l mai avea adunat în ziduri pentru care-au scormonit o viață munții ăștia nenorociți, și bătrînul plînge. Pe toți i-o bătut.

Cel mai frumos oraș din Europa

Firma australiană EUROGOLD Re­sources S.A. va muta toată Roșia Mon­tană cu doi kilometri mai jos. Cal­culele zic că mai e aur pentru încă 25 de ani, bătrînii spun că atunci cînd în­torc brazda, plugul scînteiază. „E aici, la nici un metru sub noi!”. Aus­tra­li­anul are barbă blondă și conduce un ARO prelung, strunind motorul în re­lanti, urmărindu-i încordat pe săteni și fu­mînd mult. Cînd trece australianul, stră­zile muțesc. În fața doctorului Jur­că, Băcilă George se frînge politicos și chestia mă miră. Îl trage deoparte, se­cret, disperat, umil – „s-a rezolvat ce­va?” -, iar doctorul îl conduce de după umeri cu degetele lui livide, transpa­rent­­e, reptilești, „hai, mă, dacă ți-am pro­mis, se poate, puțină răbdare?”. Chi­­pul zbîrcit i-e străbătut de cute cu tra­see femeiești și, inițial, am crezut că ci­ne știe, o fi vreo veche cocotă de-a bă­­ieților, căciulă rotată, moale și nu­măr mic la picior. Doctorul atinge din gre­șală, cu gest emfatic, elegant, sfîrcul unei tinere interprete a australia­nu­lui care așteaptă autobuzul, o în­treabă aiureli – „tare-i drăguță, nu?”, mă întreabă – apoi îmi zice că i-a telefo­­nat aseară Adrian – care Adrian?, zic eu – eh, Adrian Pă­u­nes­cu, îi va or­­­ganiza un vernisaj, căci doc­torul Jurcă are drept hobby arta. Mai spre seară aveam să aflu că-i omul austra­li­a­nului, cel mai influent din zonă, mai ma­re decît Gruber Gheor­ghe, șeful Su­cursalei Miniere, și că le aduce vești oamenilor despre ce-o să se în­tîmple cu ei. Să vedeți mi­nune! Aus­tra­lianul ăsta a ghicit sub toată Roșia un filon gros, năucitor, cum n-ați mai vă­zut vreodată. Dar pentru asta trebuie să despice toată valea, să învîrtă mie­zul muntelui ca s-ajungă la metal. Și pes­te toată comuna va fi carieră și hal­dă, iar toți roșienii vor căpăta despagubiri regești, ca să-și la­se casele și să se mute de-aici. Toate ca­sele astea vechi, mo­țești, vor dis­pă­rea. A fost o proble­mă cu bisericile ca­to­licilor, cazul a mers pînă la papă, dar pe urmă papa s-o înmuiat, fiindcă austra­lianul s-a ju­rat c-o să facă mai jos biserică întocmai la fel, cu toate alea și pe toți bă­ie­ții îi va pune în blocuri cu gaz metan, cen­trală proprie, apă caldă non-stop și că va face acolo cel mai frumos oraș din Europa. Ei bine, aici deja oamenii sînt altfel unii între alții. Cît despre Băcilă George ori Ciocan Ni­colae, numai de s-ar face odată orașul, ca să scape de vîlva asta a băii, că s-au să­tu­rat de aur și de sărăcie, îl pomenesc noaptea în vise, calcă pe el în toată zi­ua, dar de văzut nu l-au văzut nicicînd. Vor să poată zămisli flăcăi, să se tre­zească într-o zi spunîndu-i vecinului din scara de bloc: „bă, vecine, tu-ți fe­ri­cirea mă-tii, haide, bă, diseară la mi­ne cu nevasta, să bem un șpriț”. Bă­trî­na Ana Gruber zice că dac-o fi să fie, în momentul acela o să prindă cu mîi­ni­le zidurile roz și s-o puște și pe ea odată cu casa dacă-i dă mîna austra­li­a­nului, dar ea tot nu se duce de la ale ei. „Casa asta e de la Gruber Ferencz, ta­ta meu”.

Înainte de culcare, Băcilă George, bloc C47, strada Mureșului, nu­mărul 16, apartamentul 69, Hu­ne­doa­ra, mă poftește într-o odaie lungă, ne­sfîrșită, în­spă­i­mîn­tător de frigu­roa­să, în care toată mo­bila e albă. Prin ca­me­ra asta ne­măr­ginită, cîteodată, fiică-sa se învîrte cu bicicleta. Mobilă scum­pă, îm­păr­ă­teas­că, șifonierele sînt scul­ptate cu mi­gală nemțească, spă­ta­re­le-s arcuite ca niște tendoane, din pe­reți se încruntă Gruberii, iar în o­glin­zile deschise lateral, altădată fe­mei din spuza lui Cu­cu­ruz se făceau mai frumoase.

Tî­nărul inginer pune în priză pick-up-ul. E primul disc pe care l-a cum­pă­rat din banii lui, de cînd s-a angajat în minerit. Tînărul ia o chitară, zîm­bește și muzica ne împresoară încet, ste­reofonic, în casa asta roz de la ca­pă­tul lumii, într-o Roșie Montană pră­vălită-n beznă și liniște, deasupra ne stau munții încă nemîncați și, dac-ar da la maximum, s-ar dărîma zi­du­rile și chiar avalanșe s-ar putea produce și dansăm, dansăm amîndoi, doi oa­meni ce ne-am cunoscut de ju­mă­ta­te de zi, iar gîndul mi se strecoară prin fe­reastra luminată și zboară ca o pasăre nălucă, spre locuri în care ninge mai puțin. Somn ușor.

Ziua a doua.

„- Da pe unul Ion Trifan l-ați cunoscut?”

„– Cum să nu, îl știu, i-am fost ștempar. Trifanu! Îi scris sus, în cimitir, la catolici, cum ieși din biserică, pe mîna stîngă…”.

***

Cimitirul bogaților cu inima zburdalnică

Pășim peste vîrful porții cimitirului romano-catolic, trecem în locul un­de și-au găsit mult căutata odihnă au­rarii cei mai bogați din toate timpu­ri­le. George Băcilă nu știe despre ei, nu era. Vedem sfîntul colorat, plătit în aur de Ion Trifanu la Viena, sfîntul ți­ne indiferent pe antebraț un dezgus­tă­tor prunc de piatră, disproporționat de mic, care la rîndu-i are în brațe o cru­­ciu­loaie cît el de mare. Nea Cio­can avea să-mi spună că lui Trifanu ăsta oa­menii îi ziceau „Curlitu” îi mai tră­iește doar văru-su Ludovic, jos, la școa­­­la de patru clase. Iată-l și pe Hen­zel Caroly, cel cu pipa albă din spumă de mare, de care întreb dacă într-a­de­văr l-au scos din mormînt să vadă dacă n-are aur pe el, iar bătrînul disimulează chi­bzuit, a­se­meni frizerului Gal și sare la alta, des­pre o criptă cu 24 de mormînturi, ju­­mătate femei, jumătate bărbați, cînd ve­neticii le împrăștiau oasele și numai un singur mormînt ră­mă­sese nespart, și să vezi drăcovenie, acolo era. și mî­na stîngă stă „tipărit” un alt bogătoi, Ion Drăgan, uite și Mol­dovan Lajos (1844-1899), cu so­dă­ria unde se făcea si­fonul, despre Fo­tin voi ști că a condus bodegă, avea ne­vastă barmană, mo­bilă veche și „sirvici” de farfurii din acela de piatră, de la Viena. Sălii de nunți roșienii îi zic „Ca­sină”, clă­di­tă pe locul lui Borto cel bîntuit de ho­loangări, care stă­pî­nea munți din Ce­tate pînă-n Brazi… „M-am înșelat, Dră­ganu o fost bogat, nu Mol­do­va­nu!”, avea să mă caute cu privirea go­li­tă bătrînul Ion Morar, ne­știind dacă încă mai sînt, dacă n-am ple­cat, „mai bogat decît Cucuruz?”, îl în­treb așa, din drum, și băieșul se hlizește, bo­gă­ția era pur și simplu, nu era ăla mai bo­gat și bogăția nu-ți a­jun­gea decît pen­tru o singură viață. Toți „or bu­că­lit”, adică or sărăcit, și cred că aici fri­ze­rul Gal avea dreptate: și Cu­loaia și Moldovan și Henzel și toți s-au dus și n-au luat cu ei pe lumea ai­lal­tă niciun gram…

***

Copacul cu cinci religii

Dintr-o regretabilă eroare, după unirea destinelor a doi tineri roșieni, primarul Bota a sărutat mirele, iar cu mireasa a dat un voinicesc și mi­neresc noroc. Recent, altor doi tineri le-a întocmit în locul certificatului de căsătorie, certificatul de deces. Primarul Bota a fost transportat de urgență zilele trecute la Alba-Iulia, într-o clinică de dezalcoolizare.

În Ro­șia Montană, din 5.000 de locuitori, bărbații apți de muncă sînt în majoritate mineri: 600-700 la ex­plo­atare și 20-30 la australian. Se în­­registrează un număr mare de bă­trîni și aproape 2.000 de copii. Ca o cu­riozitate, de mult timp toți nou năs­cuții sînt de parte femeiască.

Goa­na după aur a asmuțit aici cinci re­ligii. Cinci biserici im­pu­nă­toa­re, plătite cu găleți de aur, cea mai din vale e greco-catolică, în­gus­tă, gal­benă, as­­cuțită, tot jos, lîngă ex­ploa­­ta­re, ortodo­xa. Au mai rămas nu­­­mai patru per­soane de re­li­gi­­e cal­­­vi­nă, în biseri­cu­ța de sus slujbele se țin nu­mai vara, la sărbători. Este sinagoga din spa­te­le dispensarului și, cea mai importan­tă, uriașa biseri­că romano-catolică înăl­țată pe versan­tul nord-estic, suspendată parcă dea­supra în­tregii a­șe­zări, cu stră­ve­chiul orologiu austriac în vîrful tur­lei, după bătăile că­ru­ia a­u­­rarii de spi­ță germană își duc zi­lele cu ma­xi­mă exactitate.

Solul comunei a fost găurit, întors, din vremea în care oamenii aveau fiecare în ogradă guri de mi­nă, cînd la orice bulboană găseai cîte un șteamp – peste 350 de toate –, ingenioase mașinării mecanice pentru zdrobit piatra. Săpînd nebunește, fă­ră noimă, aurarii au întors țărîna pe dos ca o plapumă, lăsînd numai sco­bituri negre și dîmburi a­lan­dala de steril, din care arborii nu cresc decît plăpînzi și oblici.

Băcilă George strivește în de­ge­te vărful crengii uscate, „uite, vezi, mărul ăsta face cinci so­iuri, fie­ca­re creangă dă cîte un alt soi de poamă, eu l-am altoit…”. Ceasul ca­te­dra­­­lei ba­te de „ju­­mă­ta­te la pa­tru”, iar hi­bri­dul zămislit din ste­ril se desface în a­mur­­gul Ro­șiei Mon­­­­ta­ne, cu ce­le cinci ramuri de rod vi­itor, cu ce­le cinci ramuri ca cinci seminții rătăcitoare.

Bogdan LUPESCU

IAȘI, februarie 2000

Autorul acestui reportaj a fost premiat la Galele Clubului Român de Presă 1999, nominalizat la ediția din 2000 a aceluiași concurs și premiat la concursul „Tînărul Jurnalist al Anului 2000”