Radu Ruba: Succesul mă inhibă, iar eșecuri nu am

Răsfoiesc jurnalul lui Michel Tournier, membru al Academiei Goncourt. Pe 20 iunie 2000 se întîmpla la Choisel „vizita traducătorului meu român, Radu Sergiu Ruba. Sînt surprins descoperindu-l nevăzător. Orbii îmi inspiră un fel de teroare sacră. Îmi apar ca niște morți vii.” Dar Tournier se trezise în fața unui om atît de viu, că n-ar fi zis că-i orb. S-a făcut întuneric și întreb prostește dacă pot aprinde lumina. „Sigur că da”, îmi răspunde amuzat președintele Asociației Nevăzătorilor din România. Au trecut mai mult de zece ani de cînd vocea lui se aude la Radio România Actualități, în emisiunea „Ochiul Interior”. A tradus „Vineri sau Viața sălbatică”, romanul lui Tournier și studiul „A treia femeie” de Gilles Lipovetsky. Dar mai ales, a scris. Peste nouă volume – un roman, „Demonul confesiunii”, poezie și nuvele. Pentru nu­vele a primit în ’93 premiul Ministerului Afacerilor Ex­terne al Franței. Credeam că aveam să întîlnesc un mistic al cuvîntului, aflat în simbioză cu-o voce artificială care-i citește tot ce apare pe ecranul calculatorului. Dar Radu Ruba e omul rațiunii practice. „Eu scriu fiindcă așa îmi păstrez amintirile și imaginile”, îmi spune. Avea 11 ani cînd a orbit de tot.

Opinia VECHE: Ați vrut să fu­giți din țară?

Radu Sergiu Ruba: Am avut așa un dor de ducă, dar născut prea tîrziu. Și-apoi mi-a trecut. Acum n-aș mai ple­ca pentru literatură și pentru casa pe ca­re mi-am construit-o în Prahova, lîngă o pădure de fagi, sub munte, cu pini, sal­cîmi și un deal în curte. Am și plante exotice pe care le-am sădit eu. Am pus tuia și pavlovnia, de pildă. E o specie de bambus care crește foarte repede și care are niște frunze uriașe. Are catifelarea frunzei de tutun, iar tulpina e goa­lă. Acum, pavlovnia mea aflată la al doilea an de viață și mai înaltă de doi me­tri stă înfășurată în coceni de po­rumb legați în jurul ei cu sfoară și rafie. În martie o s-o despachetez. Așa ceva, un teren întins de 2650 de metri pă­trați, de felul ăsta nu mai pupi nicăieri în lume.

O.V.: V-ați bucurat vreodată de cotloanele unei case?

R.S.R.: E foarte interesant că eu nu am avut casă foarte multă vreme. Tata, fiind funcționar public, era mutat cu ser­viciul și primea, firește, locuință de ser­viciu. Aceasta se afla în incinta Sfa­tului Popular. Locuința părinților mei se găsea între birourile Primăriei și Sec­ția de Poliție. După Secția de Mi­li­ție era bucătăria noastră de vară. Eu eram tare vioi cînd eram mic. Dar nu vedeam prea bine nici atunci și am orbit repede de tot.

Aveam o paranoia cu străinătatea

O.V.: Ați profitat de conștiința de clasă ca să faceți cît mai multe șotii?

R.S.R.: N-am avut timp fiindcă de pe la opt ani și ceva am fost transferat la Școala pentru Nevăzători din Cluj. Și acolo dimensiunea existenței se schim­bă. Deja veneam acasă în va­can­țe, eram de la oraș. Asta îmi dădea un anu­mit prestigiu și o anumită autorita­te. Eu profitam, în nemernicia mea și povesteam tot felul de lucruri fabuloa­se de la Cluj, pe care, desigur că le inventam.

O.V.: Ce legende v-ați creat?

R.S.R.: Tot felul. Porneam de la întîmplări reale și le dezvoltam. Țin min­­te că i-am impresionat pe toți oda­tă. Nu știu de ce, aveam fixația asta, o paranoia cu străinătatea. Și le-am zis celor din sat că în Cluj am colegi vietna­mezi. M-au întrebat: „și cum se spu­ne în vietnameză cutare?” și-am inventat eu niște cuvinte. Nu le mai țin min­te. Eu eram eroul misterios, care dis­părea în ceață, stătea pe alt meleag și-apoi venea înapoi și povestea cum e dincolo.

O.V.: Pînă să orbiți de tot, la 11 ani, învățaseți deja Braille. Ați con­știentizat că vă pregătiți pentru vi­i­tor?

R.S.R.: Niște medici i-au spus ma­mei că e ireversibilă pierderea văzului meu și că singura șansă e să merg în Cluj. Normal că am simțit că m-au dat de acasă. Dar am văzut că și ceilalți fun­cționează acolo, în internat. Există un avantaj al copilului intern într-o școa­lă. Nu mai există autoritatea pă­rinților. Cea a dascălilor e doar formală – informal, e vagă. Nu mai ești su­pra­vegheat tot timpul, supraveghetorii se schimbă și înveți să le prinzi slăbi­ciu­ni­le și tot așa. Eu m-am prins imediat de avantajele astea. Dar cel mai trist a fost cînd n-am mai putut să joc fotbal cu copiii, la țară. Adică, eu ziceam că joc fotbal, dar loveam mai mult în pi­cioa­rele lor, fiindcă nu vedeam. Țin min­te că spuneau că „Radu joacă săl­batic”. Îmi pare rău acum de gleznele lor, dar asta este. Eram imunizat de faptul că sînt al primarului și nu puteau să-mi tragă cîte un pumn. Oricum, eu aveam conștiință civică, rurală. Odată eram cu un prieten, Zoli, cu încă un băiat și bunicul său la o lutărie. Și Zoli s-a sprijinit de o lopată, a alunecat și și-a rupt piciorul pe loc. Eu am rupt-o la fu­gă să relatez incidentul. Cînd am ajuns la familia lui, Zoli urla deja de mama focului în brațele mamei sale. Atunci m-am luminat că au ajuns înaintea mea fiindcă au fost luați de-o mașină. Eu am vrut să-i transform familia în Smurd, să vină în trombă după anunțul meu și să ridice rănitul. Asta este, nu mi-a reu­șit organizarea smurdizării din rațiuni ale evoluției tehnologiei. Dar avuse­sem intenția.

Fără ordine, un orb se prăbușește în haosul din el

O.V.: N-ați vrut niciodată să re­nun­țați la calitățile de organizator pentru cele de creator?

R.S.R.: Cînd eram mic, sigur, eu îmi doream, dar nu prea puteam să or­ga­nizez ceva fiindcă eram plecat tot timpul. Dar reușeam mereu să mă integrez. Acum însă, sînt așa, împărțit între starea de creație și starea de organizare. De exemplu, trebuie să mă întîlnesc cu Ministrul Muncii și apoi, să semnez un parteneriat. Bun, acum sînt consul­tant al Ministrului Muncii. Pentru a discuta cu el 30 de minute o dată pe săp­tămînă, trebuie să am temele făcute. Ce vreau să spun e că munca aceasta de organizare mă ține departe de starea de creativitate artistică. Sînt, oricum, foar­­te implicat în cauze sociale. Mi-am do­rit mult să înființăm un centru de re­a­bilitare a celor care orbesc la maturitate. Au nevoie de un centru reziden­țial în care să învețe din nou să mă­nîn­ce, să nu se teamă de zgomote, să re­devină independenți. Am pornit în pro­iectul a­cesta fără nici o centimă. Am avut doar un teren concesionat.

Acum îmi doresc să nu mi se în­tîm­ple ceva în momentul în care centrul va funcționa. N-aș putea trăi fără cauza as­ta, de a-i ajuta pe ceilalți nevăzători. Cred efectiv că dacă te apuci de im­po­si­bil, reu­șești să-l îm­pli­nești. Eu mă tre­zesc acu­zat că nu mă implic numai pen­tru că nu crește o indemnizație so­cială. Nevă­ză­to­rii mă simt ca fiind din familia lor și mă iau la rost ca-n familie. Aruncă cu sarmalele în cap. Eu știu ca au nevoie de servicii esențiale care nu există la noi. Dar ca să revin, e a­de­vă­rat că nu prea am timp pentru stări de creație, dar în momentul în care mă a­puc de scris și intru în starea aceea de grație, foarte greu mă desprind de ea. Mi-aș dori să o am tot timpul, dar uite că reușesc să o inhib ca să pun lucruri în ordine.

O.V.: V-ați pus și pe dumnea­voas­tră în ordine?

R.S.R.: Pentru un orb, ordinea es­te, firește, vitală. Altfel, se prăbușește în haosul din el. Eu sînt și foarte descurcăreț. Viața în internat te învață as­ta, să fii foarte descurcăreț între ai tăi. Desigur că afară, în lume, există unele situații în care eu nu prea m-am descurcat. Am avut de recuperat cîte ceva. Școala era de băieți, abia în liceu am avut colege fete. Sigur că ordinea se fa­ce totuși foarte repede în viața unui orb. De altfel, alfabetul Braille, care este aproape geometric, este un foarte bun „ordonator”, neavînd codițele, fun­­dițele și toate floricelele celui latin. Eu l-am învățat pînă înainte să orbesc de tot și la un moment dat, mi-am dat sea­ma că deși încă vedeam să citesc cărți tipărite, îmi reprezentam cuvintele în Braille.

O.V.: Nu vi s-a părut un alfabet sec pe vremea aceea?

R.S.R.: Nu mai știu. Era, în orice caz, mai eficient. Ușor de reținut. Orbii au foarte multe de ținut minte. Înainte trebuia să memorez numere de telefon, ordinea obiectelor din tot felul de lo­curi și tot așa. De asta orbii dezvoltă spontan o memorie foarte bună, un auz nu mai bun, dar mai selectiv și un pi­păit foarte fin. De aceste dezvoltări com­pensatorii mi-am dat seama numai cînd am ajuns student la București și am văzut că am o memorie mult mai bu­nă decît colegii mei. Ei aveau nevoie să răsfoiască. „Nu mai căutați”, le spu­neam eu, „că este în cartea cutare, la pagina cutare și scrie așa.”

Am fost visător, dar voiam să ies în largul lumii

O.V.: Pomeneați de experiențe pe care-a trebuit să le „recuperați”.

R.S.R.: Ei, au fost, desigur, tot fe­lul de iubiri, de întrebări. Credeam că o fată nu vrea să fie cu mine fiindcă-s orb. Apoi am văzut că altele tocmai fiin­dcă-s orb stau cu mine. Păream mai interesant. Cred că, într-adevăr, chiar e­ram mai interesant decît alții. Dar n-a fost chiar ușor. Repet: am crescut într-o școală numai de băieți.

O.V.: Ați scris poezie, iar orbirea e un filtru bun pentru realitate. Cum de stați așa mult cu picioarele pe pă­mînt?

R.S.R.: Să știi că într-adevăr, unii colegi de-ai mei, orbi, n-au putut de­pă­și faza asta și au rămas visători. Nu au putut intra în realitate. Am fost și eu vi­sător cîndva, dar ceea ce mă interesa pe mine, era să ies în largul lumii, să simt forfota. Voiam să mă învîrt, să cunosc, nu să inventez eu. În poezie doar mi-am format topica, fraza, condeiul. Am fo­lo­sit poezia doar ca să mă formez, fiin­dcă eu sînt o natură epică, de fapt.

O.V.: Ați fost dintotdeauna cerebral?

R.S.R.: Ei, formulez eu clar și par ra­țional. Da, bine, a fost o vreme în ca­re, ca tot omul, idealizam oamenii și realitatea ca să îi suport mai ușor și în de­finitiv, ca să diger realitatea mai u­șor. Poftim, în primă fază, ca tot omul, am idealizat și eu femeile. Ce-i drept, pînă tîrziu. Și acum mai idealizez, dar acum, față de atunci, în prima tinerețe, idealizarea e un soi de desert exotic. Nu mai e periculos. Complicat a fost atunci, în prima tinerețe, cînd dramele sînt adînci și crezi că ai pierdut șanse unice. După o vîrstă începi să te cal­mezi.

Ascultam spovedanii despre erotism și libertate

O.V.: Ați predat la școala de ne­văzători. Cum știați cînd îi captivați?

R.S.R.: Sigur, e firesc să descoperi oamenii pe măsură ce ei vorbesc. Sînt unele firi comunicative și volubile, alte­le închise. Pe acelea trebuie să le provoci și ești mereu în stand-by, fără să știi cu cine ai de-a face și cum să te raportezi. Desenul lor îl faci treptat; oa­menii prind sens pe măsură ce vor­besc. Desigur, sînt și impenetrabili. Eu nu mă mai obosesc cu ăștia. Îi las așa, să rămînă în nepătrunsul lor.

O.V.: Și totuși, cum știați de la catedră că vă ascultă?

R.S.R.: Prin control. Ei, normal, cînd predam – eu predam franceza – trebuia să îi prind imediat. Să le captez atenția de la început ținîndu-i în priză prin exprimare. Întotdeauna mă exprim exact, făcînd economie de timp și fo­lo­sind formule cît mai plastice, cu o ex­pre­sivitate memorabilă. Pînă la urmă, știi întotdeauna că cineva te ascultă da­că nu te întrerupe, nu face zgomot în timp ce vorbești tu, nu vorbește peste ti­ne, nu se fîțîie și nu mormăie.

O.V.: Asta poate însemna că se preocupă de altceva în tăcere. Aveți încredere în oameni?

R.S.R.: Cu încrederea e complicat. Uneori se capătă, alteori se pierde… în unii am, în alții n-am.

O.V.: Aveați „discipoli”?

R.S.R.: A! Am și-acum destui! Sînt mulți!

O.V.: De obicei sînt puțini. Cum vă descurcați cu mulți?

R.S.R.: Sînt foarte mulți cei care se raportează la mine, ceea ce mă în­cîn­tă, fără doar și poate.

O.V.: Cînd vi s-a făcut prima spovedanie de către elevii dumnea­voastră?

R.S.R.: Imediat. Eu, fiind tînăr pe vremea aceea, le-am inspirat de la în­ceput încredere. Și mi-au spus tot felul de lucruri. În general, spovedaniile e­rau despre erotism și libertate. Ceea ce înseamnă că băieții erau vii. Și fete­le.

Eram un copil deștept, dar fără simțul realității

O.V.: Fiindc-ați pomenit de libertate, ați fi vrut să participați la Re­vo­luție?

R.S.R.: Nu. Eu am participat la Re­voluție de acasă, dînd telefon lui Liviu Stoiciu și informîndu-l foarte clar despre ce se întîmplă pe stradă. Eu am aflat de alții, care mă sunau și de la prietenii mei care se refugiaseră la mi­ne fiindcă nu puteau ajunge la casele lor. De fapt, eu am început revoluția din Focșani, fiindcă l-am sunat pe Liviu Stoiciu. Chiar și înainte de asta, am fost un rebel. Mă chemaseră să fac parte din colectivul de redacție al re­vistei „Litera noastră”. Pentru asta trebuia să intru în partid. Am făcut eu cerere și întîmplător, fiindcă reprimi­seră în partid pe un coleg de-al meu care fusese dat afară și din învațămînt, și din partid, m-au primit și pe mine odată cu el. Că altfel, cum eram eu in­te­lectual, abia în vreo cinci ani mi s-ar fi acceptat cererea. Și a venit tovarășa Eftimie, de la Sector, să primească oa­menii în partid, să-i cunoască. Eu eram atunci cu o fostă elevă în curtea A­so­ci­a­ției și cînd mi s-a spus cu atîta fa­lă: „Ra­dule, vino s-o cunoști pe tova­rășa Ef­timie”, am plecat. Dar numai peste poartă se putea trece. Am urcat eu, am coborît și după asta mi-au po­vestit colegii: „măi, cînd te-am văzut în vîrful porții, am înghețat. A întrebat Eftimie cine-i acolo… Niște elevi”, i-au spus ei. Astea au fost contactele mele cu partidul. Drept pentru care, după ’89 am fost băgat în tot felul de co­mitete ca rebel, dizident și mai știu eu ce. Adevărul e că în ultimele luni, la Ce­naclul Universitas, unde mă du­ceam eu, îi simțeam cum roiau în jurul meu. Veneau cîte unii și ma întrebau cum mă simt eu în viață sau mă felicitau că sînt în viață, în timp ce alți orbi fac pe nebunii… Prostii din astea! Era clar că erau securiști și se apropiaseră.

O.V.: Ați riscat vreodată mai mult?

R.S.R.: Am riscat uneori incredibil de mult. Eram deștept, dar fără simțul rea­lității. În timpul lui Ceaușescu, la vremea Tezelor din Iulie, aveam 17 ani cînd am scris o scrisoare pentru Eu­ropa Liberă. Am dat în ei ca-n fia­re, ca-n șobolani. Era o scrisoare inte­ligentă, așa, scrisă elegant. Le-a luat trei luni ca să mă găsească. Eu o dicta­sem surorii mele care avea pe atunci 13 ani. Ce s-a întîmplat? Un prieten de-al meu a dat-o unei turiste, unei un­gu­roaice, care a plecat. Dar ea a pus-o în poșetă, iar la control, la vamă, s-a văzut scris pe plic „Europa Liberă”, la adresă și au confiscat-o. Firește ca semnasem sub pseudonim, așa că nu mă puteau găsi decît prin analize grafoscopice. Și-au bătut capul pînă au ajuns la o elevă din clasa a șaptea. Și așa, specialiștii din două județe au lucrat trei luni ca să dea de un orb din Cluj. Cînd m-au găsit erau mai șocați decît mine! A fost o experiență foarte dură și foarte ciudată.

O.V.: Dură, prin interogatoriu?

R.S.R.: Exact. Primul a fost făcut de-un reprezentant din Satu Mare. Dar după aceea, au venit cei de la Se­cu­­ritatea din Cluj. Atunci m-am speriat. M-au căutat, m-au luat și-mi a­min­tesc că m-au băgat într-o mașină. Mie mi s-a părut că mașina a pornit așa cum ar fi decolat un avion. Și-am întrebat ti­mid: „Ce marcă e mașina?” Mi-au spus: „Chaika”. După aia am aflat că „chaika” înseamnă „pescăruș”. M-au dus într-o cameră și m-au lăsat singur timp de o oră și jumătate. Un lucru exa­s­perant. Prima dată declarasem că nu mai fac, că fusesem indus în eroare. Ce era să spun? Că o să continui? Că o să pun bombe?

Să merg la cenaclu era o formă de-a ieși din internat

Atunci m-a salvat memoria, fiindcă și a doua oară am declarat exact ceea ce spusesem și prima dată. După ce au confruntat declarațiile, mi-au dat pace. Acesta e motivul pentru care am plecat eu la facultate, în București și n-am rămas în Cluj. Cînd eram în clasa a XII-a, la mama a venit un se­curist. O tot întreba ce voiam eu să ur­mez. Mai­că-mea mi-a spus: „măi, am impresia că ăștia vor să-ți blocheze in­trarea la facultate”. Mie mi-a intrat asta în cap și în noaptea de dinainte de ad­mi­tere, m-am urcat pe neașteptate în tren, am a­juns în București și am intrat con brio.

O.V.: Pomeneați la început că n-ați putea trăi fără să vă dedicați ca­uzei nevăzătorilor. Cum vă simțiți cînd întîlniți oameni care se împotmo­lesc în situații pe care dumnea­voastră le-ați depășit?

R.S.R.: Eu, spre deosebire de alții am reușit să realizez multe și știu prin ce eforturi. Adică, eu n-am făcut nea­părat eforturi deosebite, dar am știut mereu la ce fel de tactici deosebite față de cele ale omului de rînd, a trebuit să recurg. De pildă, ca să pot să citesc, pînă să apară vocea electronică, a trebuit să recurg la niște subterfugii. A trebuit să mi se citească. Apoi, ca să pot ieși. Cît m-am luptat în internat ca să fiu independent!

O.V.: Prin ce fel de tactici v-ați cîștigat independența?

R.S.R.: Acolo, era un program pe care trebuia să-l respecți. Și atunci, evident că am găsit niște subterfugii ca să-l încalc. Despre asta e vorba.

O.V.: Ca de pildă, ce fel de subterfugii?

R.S.R.: De exemplu, am obținut a­pro­­bări ca să merg la cenaclu. Asta era o formă de a ieși înafara programului din internat. Dar pentru aprobările as­tea, a trebuit să public, deci, să scriu. M-am apucat de poezie. Apoi m-am în­scris la cursuri de engleză și am obținut aprobări și pentru asta. Am obținut apro­bări ca să facem practica în oraș –  ce făceam noi, masaj și kinetoterapie. Și profitam de asta ca să plec în oraș și așa mai departe.

M-a rănit că prietenii meu n-au crezut ca pot vedea realitatea

O.V.: V-ați răspîndit creator în toa­te speciile, scriind poezie, roman, traducînd..

R.S.R.: Acum simt nevoia să scriu teatru.

O.V.: Aveți ceva mai intim decît cuvîntul?

R.S.R.: Ei, ce să am!? Vreo cre­din­ță? Nu! N-am decît cuvîntul și cîteva amoruri.

O.V.: Atunci cum de n-ați ajuns la o percepție mistică a cuvîntului?

R.S.R.: Nu știu, cred că din lene. Mie îmi place să văd ce iese efectiv din cuvînt, adică ceea ce se vede că e crea­ție – roman, traducere ori poezie ori altceva. Mă interesează cuvîntul ca să savurez ce este artistic sau informația.

O.V.: Aveți sens?

R.S.R.: Eu zic că am, deși nu știu să-l păstrez. Mă las pe tînjeală de fie­care dată cînd am succes. Am observat asta la mine. Succesul mă anesteziază, mă inhibă. Nu cred că pot suporta emoții foarte puternice, precum succesul. Eșecuri nu am. N-am avut pînă înainte de ’89, iar după Revoluție, un eșec a putut să fie învăluit în posibilitatea de-a încerca noi soluții… Dar succesul știu sigur că-l auto-inhib. Imediat după un succes, nu mai fac nimic. Încep să mă preocup de altceva, să fac altceva. Nu-mi dau niciodată continuitate.

O.V.: Cum stați cu libertatea?

R.S.R.: Cum să stau? Bine. Sînt că­sătorit, dar asta nu mă stingherește. Soția mea e înțelegătoare iar eu nu sar calul vreodată. Mă simt bine. Mă simt liber.

O.V.: Vă întrebam de cealaltă li­bertate. Cunoașteți, de pildă, țări stră­ine prin intermediari – oameni și cărți.

R.S.R.: E adevărat că există o anumită dependență de intermediari. Dar eu cunosc și simțind spiritul locului. Prin ceea ce plutește în aer. Parisul de pildă, are un miros specific, de ba­ghe­tă, de pîine de-a lor. Atena miroase să­rat, așa.

O.V.: Nu vă simțiți păcălit de len­tila literară sau de cea oferită prin companie?

R.S.R.: Ei, aici este, într-adevăr, o problemă. E o capcană la mijloc. Cu­noști partea vazută prin intermediari, iar tu doar ți-l reprezinți. Eu am pățit un lucru care nu-mi place, cînd am scris romanul „Demonul confesiunii” și pe care, cei mai multi prieteni de-ai mei scriitori nu l-au citit. De ce? Mi-au spus: „Nu credeam că…” „Da’ de ce nu credeai?”. „Nu că nu erai capabil să scrii, dar credeam că o să te învîrți în ace­lași cerc închis, că n-o să aibă le­gă­tură cu realitatea”. Fiindcă oricum ar fi un roman, el trebuie să vadă împrejururi. Trebuie să vadă detaliile realității. Iar ei au rămas uimiți de capacitatea mea de a crea ceva atît de cinema­to­gra­fic. M-a rănit că n-au crezut că aș putea să văd realitatea.

O.V.: Ați pomenit de „Demonul confesiunii”. În finalul romanului, Eli­za simte lumea din jur prin intermediul aurei care i se întinde pînă pe holuri. Ați scris despre dumneavoa­stră?

R.S.R.: Exact! Da! Dar eu nu pot să fac nimic cu aura asta! Mi-a masurat-o Valeriu Popa, cu ansa. Era prin ’90 și eram într-o sală. Mi-a zis el: „Domnule, ai o aură teribil de mare”. „Cît, domnule?” „Nouă metri. Adică nu!” Am ieșit pe culoar. Nouă metri, 80 avea. Și mi-am mai măsurat-o o dată. Tot cam atît avea. Dar nu-mi folosește la nimic. Adică nu pot să fac nimic cu ea. Nu văd lucruri, nu pot vindeca, nu pot influența nimic, așa că nu m-a in­te­resat.

O.V.: Nu v-ați săturat să-i tot auziți pe oameni vorbind?

R.S.R.: Ba da. Aș vrea uneori să ta­că. Mai ales ca există foarte multă răutate și ambiții tîmpite. Foarte multă dorință de a te claca, nu cumva să fii deasupra lor. Cu lucrurile astea mă tot confrunt. Uneori mă trezesc că este cîte unul care mă urăște și nu înțeleg de ce. Nu-i convine faptul că sînt deasupra lui, într-un fel sau altul.

***

Vorbeam în gînd ungurește cu Zoli, prietenul meu imaginar

O.V.:Ați trăit vreodată într-un Babel?

R.S.R.: Da. Bineînțeles. Atît în unul la propriu, cît și în unul figurat. De fapt, ar fi visul meu să trăiesc într-un Babel. Aș vrea să cunosc 99 de limbi străine, dar nu cunosc decît vreo șase. Dacă ar fi continuat comunismul, sigur că aș mai fi învățat încă vreo două. Din plictiseală.

O.V.: Străbunica dumneavoastră trăise 14 ani în Statele Unite. Nu v-a creat un dor de fugă prin poveștilor ei?

R.S.R.: E un paradox. Am învățat deopotrivă cu româna, limba engleză, de la ea. Firește, nu era mult, ci doar vreo 120-180 de cuvinte, cîte or fi fost. Toate erau puternic viciate de accentul nostru ardelenesc, germano-maghiar. Și apoi, am învățat foarte ușor limba ma­ghiară. În partea de jos a satului, unde locuiam noi fiindcă tatăl meu era primar, se găsea satul vechi, unde trăiau șvabi vorbitori de limbă maghiară. Îmi amintesc că simțeam nevoia să vorbesc tot timpul. În românește n-aveam probleme. Dar fiindcă voiam să vorbesc și ungurește tot timpul, mi-am găsit un prieten imaginar pe care l-am botezat Zoli, cu care vorbeam în gînd. Aveam și-un prieten real, evreu, pe care-l chema tot așa. Dar Zoli imaginar era negricios și micuț, iar Zoli real era cu bujori în obraji și bucălat.