Transhumanța romilor din Piatra Neamț

Romii de pe strada Muncii sînt nerăbdători să vadă brațele copacilor înmugurind și soarele încălzind obrazul pămîntului. Asta pentru că le este dor de primăvară. Anotimpul acesta înseamnă pentru ei un colț de pîine în plus. Își vor aduna de prin case cele cîteva haine și vor lua calea Parisului. Deși majoritatea au fost expulzați în toamna anului trecut, nimeni nu stă să-i caute prin buzunare. „Vom trece granița prin Italia, ce are?” Lumea lor e un amestec de culoare, șiretenie, șăgălnicie și naivitate.

Cele cîteva zeci de case de pe stra­da Muncii din Piatra Neamț, așa-numitele locuințe sociale, construite după același tipar și dispuse în linii pa­ralele, vor fi demolate. În pri­ma lu­nă a primăverii, romii vor fi mu­tați pe „un cîmp năpădit de bălării, de­­par­te de apă și de oameni, ca niște ani­male bolnave”. Angelica e indi­gna­­tă. Își șterge nasul cu mîneca pu­lo­verului roșu. O singură odraslă a mai rămas cu ea, în casa de pe strada Mun­cii. E o copilă care a muncit în Italia la muls oi împreună cu so­țul ei. „Am înțeles că aici vor muta ba­za­rul, iar noi vom fi duși pe un cîmp, mai la deal de satul Văleni. Păi nu rămîne ni­meni, don’șoară. Nimeni! Îmi iau co­piii, că atîta am eu nevoie, și mă duc în Franța”.

Acolo, chit că vor sta într-o „caș­ca­rabetă” peticită din zdrențe culese din gunoaie, apărați de ploaie de pungi și celofan, vor primi pulpe pră­jite de la arabi și colaci de la un român mi­los.

Lîngă mine, pe singura canapea din casa Angelicăi, se înghesuie Par­la­ment. Fata cu obraz neted și părul de culoarea smoalei, în­colăcit ca un șarpe la spate, s-a în­tors din Franța de o lună. „Plațul” pe care și-au amenajat cortul era ascuns după niște stuf într-un parc din capitala franceză. Au aflat de la niște ro­mi bulgari că ur­mau să fie expulzați și au plecat cu o zi mai de­vre­me. Ea, împreună cu fetița și concubinul. Dar nu pentru multă vreme, într-o lună au găsit calea înapoi și și-au ridicat un alt cort. „I-am văzut pe bul­gari, că era de­ja acolo, și ne-am întors și noi. Tre­ceau polițiști pe acolo, paznici, dar nu co­mentau”. No­ua „casă” era fixată de două bețe ce susțineau pungi, car­toa­­ne și haine. „Dormeam la pămînt, pe o pătură. Șobolanii săreau peste noi noap­tea”.

La șobolanii aceia se vor în­toar­ce cu cel mai mare drag. În Franța, chiar dacă că nu au o slujbă propriu-zi­să, ajung să cîștige și cîte 30 de euro pe zi. Pentru banii ăștia, se vor în­to­vă­ră­și și cu șoarecii. „Noi am mun­cit, dar ne-au dat afară de la mun­că. Eu am fost femeie de serviciu, pe la birouri, pe la blocuri, dar nu mai aveau ne­vo­ie de mine. Cum să tră­iesc cu 40 de lei pe lună, cît e alo­cația?”

Portocalele Monicăi Columbeanu

„Doamnă, ce e aia discrimi­na­re?” mă întreabă tînăra care a muls oi în Italia. „A, dacă se iau oamenii de noi? Dar la școală nu am stat me­reu în ul­tima bancă? Nu fugeau toți de mi­ne ca de o rîioasă? Da, evident că lu­mea fuge pentru că sîntem ți­gani”. Pe cînd le ducea la școala, Angelica s-a și bătut cu o elevă din cla­sa fetelor ei. Un munte de fată, spurcată la gură, pe care a cumințit-o în „două minute”, ci­că. „Noi n-avem gripă aviară, dar ro­­mânii ne cred pe toți hoți și ban­diți”.

Puradeii sînt învățați să cer­șeas­că de pe la trei-patru ani. De fapt, o fac prin imitație. Au crescut la sînul unei mame care și-a desfăcut pal­mele în fața trecătorilor și așa fac și ei mai tîrziu. „Copilu’ ăsta mititel îl vede pe taică-su că strînge fier și se duce și el de strînge. O grămadă de cuie îmi aduce de afară. Mi-o stricat toate uși­le” și Angelica arată spre Ga­bri­el, puștiul care „nu s-a născut în fa­milia Monicăi Columbeanu” și care și-a colindat bunica de zece ori, deși An­gelica avea o singură portocală. Ga­briel voia să fugă cu ea în drum, dar femeia i-o lua, ca să nu i-o mănînce copiii. Gabriel atunci o co­lin­da din nou și i-ar își primea portocala. Instalat la picioarele bunicii, copilul – tăciune rîde, săltînd ca o minge cînd aude povestea.

Telefonul lui Dumnezeu

Despre Franța aflu că e cea mai frumoasă țară. Cu mîncare, haine, par­curi mari și urne de gunoi în care gă­sești tot ce-ți poftește inima. Nordar, închipuitul „bulibașa” al co­munității, un bărbat cu statură pipernicită și cu un arici în loc de barbă, urlă și se agi­tă în fața mea. E furios pe grupul de tineri cu vîrste diferite care se hli­zesc fără pauze și scuipă semințe în jurul nostru. Omul îmi va măr­turisi că are un băiat închis la Iași, unul dintre ce­le șapte odrasle pe ca­re le-a făcut cu o femeie ce l-a pă­ră­sit. Cînd îl întreb de i-a fost condam­nat copilul, face un efort de con­centrare și își în­dreap­tă brusc co­coașa. „O făcut o tîl­hă­rie cu un telefon. Știți cum se face? Te îmbraci și frumos și te duci de te rogi de oa­meni: «Vă rog, am o ga­gică», dar trebuie să fii îmbrăcat frumos, șme­cher, nu ca mine. Îi zici, «dă-mi olea­că telefonul să dau un bip la ga­gica sau gagelu’ meu» Și i-l dă și ga­ta, e dus cu Dumnezeu. Greșeala a fost că s-a lăsat ademenit de prie­teni. Mai are vreo cinci luni și vine”. În tim­pul ăsta, trece dintr-o stare în alta, e încîntat de performanța fe­cio­rului și dezamăgit în același timp. Se comportă ca un actor, gesticulează și își mișcă picioarele slăbănoage.

Nordar m-a văzut de la început, de cînd am intrat pe „teritoriu’”. Pen­tru că strada Muncii nu e propriu-zis un drum pavat. Locuințele, de­corate cu farfurii rotunde, accesorii indispensabile, adevărate bijuterii la case, sînt amplasate pe un teren betonat, o zonă închisă, împrejmuită de un gard de metal și de o cale fe­rată. Punctul de atracție al cartierului sînt munții care își desenează conturul pe cerul azu­riu. „Don’ șoa­ră, vă urmăresc de cînd ați intrat. Ce vreți, de fapt, de la noi?”. În Franța o ducea bine de tot. De asta se va în­toarce în țara vinu­ri­lor. „La fiecare pubelă găseam cîte trei – patru euro. Luam o haină și o vindeam altcuiva. Bussiness, cum s-ar spune”. Mai gă­sea și obiecte ve­chi, ceasuri, brățări sau lănțișoare de aur pe care lua cîte 200 – 300 de euro. La o adică, pînă și „fetili” îs mai ieftine. „Plătești doi-trei euro și te face om fericit”. Pu­ra­deii care se zgîiesc la noi pufnesc într-un rîs colectiv. În­țe­leg că „bulibașa” Nordar nu e un om de în­cre­de­re.

Bulibașa va da foc muntelui

Femeia cu care i-a făcut pe cei șa­pte copii l-a înșelat și de 12 ani mo­șul e celibatar. Își poartă burlăcia în șapca jerpelită și cocoțată șme­cher pe vîrful capului. Mai bine așa, nu trebuie să mai caute și de alții. „Pe timpul ăsta e de prășit la o grădină, la un om. Iei sapa în spate și mergi, că n-ai încotro. Dacă nu mănînc trei zi­le, să mor eu dacă nu dau turnul ăla jos, că el trebuie dat jos. Ăla nu e fier, e inox, e 50 – 60 de lei kilu’. Și are vreo ­100 de kile, trăiești o săp­tămînă. Mai sînt găini din astea la 6 lei kilu, are jumate de kil și are gripa aia aviară”. Dar cu îi pasă de gripa aviară? O in­venție, o prostie scornită ca să moară cît mai multă lume. E sin­gura teorie a conspirației în care crede bărbatul Nordar.

Cînd îl întreb de cîmp, se bruftuiește la mine: „A, pe poligon ca să se facă tragerea? Sau cum i-a urcat An­tonescu toți romii pe un vas să moa­ră? Păi dacă mă duce pe mine acolo, eu urc în vîrful muntelui și dau foc la pădure. Am băgat oleacă de gaz, de benzină, ce-o fi, și dau foc la tot. Așa mă și încălzesc. Mi-au dat ăștia sobă, dar eu am vîndut-o cu 60 – 70 de lei. Am trăit după aceea”.

Se va întoarce în Franța, să nu îmi fac eu griji. Și ce dacă Sarkozy nu îl iubește? În România trebuie să dai cu parul în capul omului ca să mănînci. „Francezii sînt mai miloși cu animalele. Îmi iau un cîine cu mi­ne, că la noi ei sînt cei care ne mă­nîn­că, și fac mai mulți bani. Stați nu­mai să dea căldura”.

I love you forever, România

Spre deosebire de Parlament, Na­poleon a luat cei 300 de euro de la Guvernul francez, a zburat cu avio­nul acasă și o va tuli înapoi cu pri­ma ocazie. Pe 25 februarie, mai exact, ca să „testeze terenul”. Abia după aceea o va chema și pe femeia care ală­p­tea­ză un micuț. „Apoi asta a fost via­ța noastră, să umblăm pe acolo pe la gunoaie, să facem și noi un ban”. Gî­tu­ie o sticlă de apă între mîini și îi ză­resc un tatuaj. „Vadar, e numele fra­telui. Mi le-a făcut un bă­iețaș care tatua”. Pe piept și-a scris „I love you forever, Cassian”. Ca­ssi­an e nepoata. Numele soției îl avea scris în drep­tul inimii, dar l-a șters, să îi rămînă doar maică-sa.

„Părinții mei nu sînt de acord să stau cu el, dar pentru că m-a prins cu primul copil, ne-au lăsat în pace”. Sînt mai orgolioși, pentru că mun­cesc la Salubritate și au un venit fix. Noroc de frate-su, care îi mai adu­ce colaci și parizer. Părinții lui Napo­leon sînt mai necăjiți decît e el. „Ui­te, eu acuma mai umblu cu căruța și cu caii prin oraș și strîng fier vechi. Dar și pentru asta mă ia po­liția și îmi face dosar. Păi cu ce să creștem copiii?”.

A fost prin Germania, a muncit pe un șantier, dar a trebuit să se în­toar­că pentru a pune la punct un răz­boi ce se iscase între familia lui și o alta. În Franța făcea și el „bussiness”. Se tîrguia pentru bulendrele pe care le găsea prin pubele. „Aș vrea eu să am casă deoparte, familia lîn­gă mine în Franța… Tot România e casa mea”.

Asta chiar dacă nu îi surîde de­loc ideea de a fi duși pe un cîmp. „Acolo nu o să fie nimeni în afară de noi, nici magazine, nimic. Nici mă­car nu ne lasă să trăim într-un sat, ne vor duce tocmai în cîmp și apa acolo e foarte departe, iar noi avem mulți copii mici”. Măcar nu e cale ferată pe care să le moară caii. Și nici nu vor ajunge precum bărbatul cu su­fle­tul vîndut care și-a întins pi­cioa­rele sub tren și și-a dat duhul pe mar­ginea liniei.

***

Cele aproximativ o sută de fa­mi­lii de romi își duc traiul între iluzia străinătății și mirosul sinistru ce stră­bate dinspre piața en-gros. Pu­radeii scormonesc cît e ziua de lun­gă în pămînt după metal sau obiecte pierdute, demult îngropate, care să le fie noua jucărie. Li se umplu ochii de fe­ricire și pentru o sîrmă de aluminiu. Cînd se va încălzi țărîna, vor înțesa un autocar cu bagatelele lor.

Lina VDOVÎI