În urma fiilor rătăcitori se înnegrește cerul

Greu încap în Ciohorăni țiganii și ceilalți săteni sau pocăiții și ortodocșii. Localnicii din sat sînt împărțiți în două lumi: pe deal, zona cu țigani, iar în vale, restul sătenilor și în două tabere: de partea pocăiților sau împreună cu preotul. De sus, de pe colina cu case fără lumină și fără ferestre, se vede cel mai bine cît e de mare și gospodărit satul. Numai pe partea aceea, parcă timpul a stat în loc. Nu se mai pomenește șosea, apă curentă sau gaz deși în vale, acestea au fost aduse de cîțiva ani prin dreptul fiecărei case în parte. Singura speranță a țiganilor rămîne la „frații lor”, Creștinii după Evanghelie, de vreme ce sînt certați și alungați de preotul din sat.

Bătrînul Ion, om cu frică de Dum­nezeu, care nu lipsește în nici o duminică de la biserică, nu vrea să audă că îi spun rom „mie dacă îmi spui țigan, îi ca și cum mă faci primar. Doar sînt de origine țigan, ce mi-i ru­și­ne cu rasa mea? Dacă așa a fost îm­păr­țit de la turnul Babilonului, doar la început a fost o singură limbă și un sin­gur popor, dar așa a fost dat să fie”. În Ciohorăni „așa a fost dintotdeuna, pe deal țiganii și în vale românii”, spune cu glas moale, moș Ion, proptindu-și cîrja de gura sobei.

Sub pămînt, țiganii își făceau cîte un hol și o cameră.

„Aici, unde sîntem noi acu’, a fost pădure pînă la Ha­nul Ancuței și țiganii au stat în vale, unde e acum intrarea în sat. În timp, dînșii vreo trei – patru la număr s-au retras după pădure cu bordeele, pe ca­re le aveau săpate în pămînt și a­co­pe­rite cu lemne”. Sub pămînt, țiganii își făceau cîte un hol și o cameră. Se încălzeau lîngă un fel de sobă al cărei „horn pe care ieșea fumul îl făcea de jos din odaie pînă sus în pădure și bă­ga lemnul de un metru în foc așa di­rect, nu îl crăpa și ardea jumate și iar îl împingea”. Iar cînd venea moș Dia­co­nu, pădurarul, îi lua la bătaie pentru că puneau pe foc butuci luați din pădure, care, după ce s-a tăiat în neș­ti­re, a lăsat dezgolite casele țiganilor în vîrful dealului. Acum, zice bătrînul de 71 de ani bucuros că a „hîrîit-o pe pămîntul ista, mulțumesc lui Dum­ne­zeu”, au venit timpuri grele pentru că pe timpul lui „Ceaușescu te întreba ce faci, dacă muncești sau unde stai, dar acuma cine te mai întreabă? Iaca stau acasă, așa cu toții”.

Moș Ion a lucrat în construcții timp de 30 de ani, pînă în 1991, cînd a ieșit la pensie „că sînt bolnav cu i­ni­­ma”. Mergea cu autobuzul împreună cu alți 40 de oameni la Roman și la Piatra Neamț și de fiecare dată cînd duminica îl prindea printre betoane, „prin oraș, treceam pe la biserica ca­to­lică. Mă închinam și mă rugam, doar îi tot biserică”.

În casa văruită cu roz, pe foc este pusă o tigaie cu carne, ce sfîrîie greoi. Soțul este dus la pădure cu alți cîțiva vecini de pe deal, iar soția, împreună cu cele două fete mai mici și cu bă­ia­tul cel mare, care învață pentru permi­sul auto, stau de vorbă cu bunicul ve­nit „de la vreun kilometru mai la va­le”. Rodica, fata lui moș Ion, este foarte necăjită că Nicoletei, țigăncușa cea de nouă ani care stă moleșită pe pat „i-au ieșit nu știu ce pete de vreo cîteva zi­le și o mănîncă, iar ea se scarpină și mi-i frică să nu se întindă”, dar speră că alifiile de la farmacie își vor face efectul cît mai repede.

Potrivindu-și mai bine baticul ro­șu cu pătrățele, Rodica își amintește ce a pățit cu preotul la o în­mor­mîn­ta­re în sat și începe repede să ne po­ves­tească. „Eram la îngropăminte acolo și ne zice preotul: copii de-ai voștri vreo 40 – 50, veneau de la casa de adunare. Dar ai mei nici măcar nu au fost. Și pe urmă s-a luat de altă fe­me­ie că matale înveți copiii să meargă la adunare, la care dînsa i-a zis: pă­rin­țe­le să știi că ai noștri copii se duc acolo și le dă de mîncare, le dă un pa­har de suc, o prăjitură. Dar de la bise­rică de ce nu se dă?”

Amenda sărăciei

De la intrarea în sat, țeava galbenă de la gaz urcă pe lîngă case pa­ra­lel cu strada, pînă mai sus de pri­mă­rie, unde mulți țigani așteaptă la rînd cu hîrtii în mînă, poate reușesc să prin­dă „vreo șapte-opt sute de mii sau un milion. Și dacă îl iau și pe ăla, trăiesc eu cu atît pe lună?” după cum se plîn­ge Ștefan, un bărbat sărăcuț îmbrăcat care trebuie să vină și săptămîna vi­i­toa­re să achite „230 de mii ca să fac dosarul și nu am cu ce. 230 de mii nu am de unde să îi iau. Mi-a spus doam­na casieriță să vin luni, da’ atunci de unde să iau? 230 de mii, nu am de unde, pe cuvîntul meu”.

În Ciohorăni este o populație de 2000 – 2300 de persoane, „dintre care pînă în 25% sînt romi, adică în jur de 90 de fa­mi­lii. Mare parte a a­ces­tora sînt fără lo­curi de muncă și chiar acum lucram la dosarele de aju­tor social pentru că majoritatea sînt înscriși în program. Mai au venituri ocazionale provenite din munca cu ziua și alocațiile copii­lor. Ei, și mai merg ei cu cerutul la o­raș”, îmi spu­ne din fața calculatorului Mihai, ca­re mai primea cîte o hîr­tie sau un dosar de fiecare dată cînd cineva deschidea ușa celei de-a treia încăperi din pri­mă­rie.

Vin a­menzi de la cerșit

„De fapt, asta e și problema cu care ne confruntăm noi, vin a­menzi de la cerșit, unele penale chiar și se adună aici”. În unele ca­zuri, romii au și 300 milioane de dat din cauza ce­ru­tului, iar dacă nu o plă­tesc, amenda trebuie să fie colectată de pri­mă­rie. „Dar de unde dacă ei nu au decît ajutor social? O parte au mai plătit din ele, dar celelalte le strîn­gem aici teanc. Nici nu avem ce să le lu­ăm, ca­sa să le-o confiscăm? Nu avem ce”, continuă liniștit bărbatul.

Inimă de pocăit

După ce ies în stradă, tanti Anica, ce s-a pornit de acasă să meargă la o vecină, îmi spune că pocăiții sînt cei care sprijină pe oricine este la necaz. „Îs femeie de 61 de ani și nu am avut niciodată probleme cu ei. Ne în­țe­le­gem foarte bine, mai ales că sînt oa­meni foarte săritori”. Cînd o femeie bol­navă, de religie ortodoxă, trebuia să ajungă la Cluj, la operație pe inimă și nu avea cele cîteva milioane necesa­re „toți pocăiții au umblat și au strîns, cîte 500 de mii, cît au putut fiecare, și nici preotul din sat nu o dat”. Pe bătrînă nu a încercat niciodată ni­meni să o atragă la celălalt cult, „nu zice «hai la biserică la noi»”. Cum știu că merge mai rar pe la lăcașul de cult ortodox, de cîte ori se întîlnesc cu bătrîna, o îndrumă să-și îndrepte pa­șii spre ce biserică vrea: „«Ei, Anico, ori, ori, măcar du-te undeva! Oriunde îi casa Domnului, așa spune și la carte, unde se adună patru-cinci și vorbesc de cuvîntul lui Dumnezeu. Acesta este cu ei»”.

Pe țigani îi cunoaște de mică. S-a născut și-a copilărit între dînșii în­co­lo pe deal, dar pe atunci erau mai rari, mai puțini, iar cînd se făceau nunți „e­ra frumos tare că ne duceam și noi dan­sam cu dînșii. Acum, s-au mai în­mul­țit, s-au mai înrăit, dar nu toți. Sînt al­ții care sînt mai neserioși. Eu am un vecin și cînd îl văd pe afară vorbește toate prostiile și îi spun lu’ mamă-sa. Tu, atîția ani am stat în țigani că acolo m-am născut, dar ei m-au respectat, niciodată nu mi-au vorbit o prostie, ia uite la băiatul tău!”

Lupta din Grădina Domnului

De lîngă mașina cu care face cur­se zilnice la Pașcani ca să se poată descurca, Fănică îmi spune că știe el cum să ajung la ultima familie de sub deal, care de mult timp mai ajută și pe ceilalți săraci din sat. Ieșim de pe as­falt, trecem un pîrîuaș care se vede că a apărut după dezghețarea zăpezii și mă trezesc deodată în fața unei case mari, bine gospodărite, cu fînar în cur­te și multe alte mașini pe lîngă. După ce scăpăm și de cîinele de la poartă, un lup ținut în țarc, o întîlnesc pe Co­rina, soția unuia dintre consilierii Bisericii Creștine după Evanghelie din Ciohorăni, care are „200 de mem­bri dintre care 50 de copii”, cum a­veam să aflu mai tîrziu. Femeia care a ieșit la poartă cu părul prins în coa­dă are privirea prietenoasă, cu care mă îmbie în casă ca să pună repede de un ceai, că încă e dimineață.

„Acu trei ani, cu ajutorul unui sponsor din afară, am invitat-o la noi în sat pe Gabi Luncă cu fanfara ei cu tot, în special pentru țigani, că dînșii țin mult la ea. Ei, după ce am vorbit la primărie și la poliție ca să în­chi­ri­em căminul cultural și ni s-a dat apro­barea, ne-am trezit că nu ne mai dă lo­calul. Că s-o băgat preotul să nu vină țiganii la noi la biserică. Ca și cum gata, vin astăzi și s-ar pocăi”, începe Corina să-mi povestească despre con­flictul dintre pocăiți și preotul ortodox din sat, în timp ce punea un chec cu nucă la cuptor să se coacă. Fa­mi­lia ei păstrează tradiția religioasă de ani și ani. Dînsa a primit-o de la pă­rinți și bunici pentru că, în Cio­ho­răni, Creștinii după Evanghelie s-au stabilit de mai bine de 80 de ani.

Vreo 20 de ti­neri și bătrîni veniți din cultul ortodox au vrut să se pocăiască și au ve­nit să primească botezul.

„Pe el (n.r.: preotul ortodox) asta l-a deranjat. De ce vin țiganii la noi? Să nu calce țiganii la adunare!” Dar, cu toate astea, „am făcut serba­rea la noi la biserică și au venit o gră­madă de țigani de pe deal”. Așa s-au terminat vremurile bune din sat. „Du­pă, a început ura. Dacă pînă atunci a fost liniște și pace, de atunci a fost gata, nu mai discuta cu noi”. Între timp Raluca, fiica cea mare a familiei pleacă la școală. Cînd iese văd pe peretele de la intrare agățată o ta­ble­tă cu o rugăciune care începe cu „Hris­tos este stăpînul acestei case”, în timp ce pe partea cealaltă un chip zîmbitor din calendar îți arată versetul dedesubt din Evanghelia după Matei. Cînd avea 16 ani, femeia a pri­mit botezul și, de atunci, tot ce face este „în numele Domnului”. Își amintește bucuroasă că, în ziua a­ce­ea, fetele erau îmbrăcate în ro­chii al­be, frumoase, iar bărbații purtau panta­loni și cămăși la fel de albe, imacula­te și că, odată cu ea, „vreo 20 de ti­neri și bătrîni veniți din cultul ortodox au vrut să se pocăiască și au ve­nit să primească botezul”.

Nici cadourile venite la în­ce­pu­tul anului acesta pentru Crăciunul trecut nu au fost trecute cu vederea de pre­otul locului. Atunci, pocăiții au adus în sat TIR-uri cu pachete pentru cei necăjiți, daruri venite din Anglia, pu­se în cutii și gata pregătite pentru co­pii. „Noi am zis că tot primim pentru aștia 50 pe care îi avem, hai să îi ajutăm și pe ceilalți. Hai să chemăm din țigani, că sînt foarte mulți și tare alungați de ceilalți săteni. Eu sînt în­vă­țată cu ei că sînt sub deal aici și sîntem aproape vecini, oamenii din sat însă nu îi agreează, nici nu vor­besc cu ei”, își amintește femeia. În ianuarie, cînd au ajuns pachetele, s-au dat tuturor copiilor care au venit. „Pen­tru că îs săraci vai de Domnul lor, cînd aud de la copiii noștri de la școală că vin pachetele, ei ajung la biserică du­mi­nica la ora 11, deși noi terminăm programul la 12. Cînd ieșim, copiii de țigani stau acolo, în ușă”, continuă aceasta. Atunci au primit cadouri îm­pachetate în cutii noi: căciuli cu fu­lar, creioane, culori și acuarele pentru școală sau dulciuri, „au luat pache­te­le și preotul cînd i-a văzut i-a certat tare că de ce au călcat acolo? Că voi la biserica asta (n.r.: ortodoxă) trebuie să mergeți”.

În casa Reginei

Voica trăiește cu fata, cu nora și cu cei cinci nepoți într-o casa bă­trî­neas­că împodobită cu carpete în culorile cur­cubeului. Cu ochii în lacrimi, se uită la ei și cu vocea stinsă, ne spune că, „atît cît oi mai trăi, am să îi cresc, de unde nu a avea Dumnezu grijă de ei!”. Regina e cea mai mîndră, doar „una e în tot satul”. Are doi ani și nu înțelege românește, „că în casă vorbim numai țigănește. Nu mănîncă ni­mic, numai biberonul cela de di­mi­nea­ța pînă seara, altceva orice îi dau nu vrea nic”. Celelalte două fete ge­me­ne, cu pînișoare în obraz, de a­proa­pe un an îl așteaptă pe tatăl lor din Ita­lia, care acum este bolnav, și „luni la ora patru îl pune pe avion soră-sa, să vină să îl internez la spital, să se facă bine și poate se mai duce sănătos”, îmi spune Voica.

De cînd a vîndut bucata de teren de mai din deal pocăiților, aceasta nu mai are liniște. Degeaba copiii îi stau acasă și nu merg la adunare pentru că la o înmormîntare, preotul a strigat după ea în văzul lumii: „«numai tu ești de vină, numai tu înveți copiii să se ducă la adunare». Da ce, am fu­rat ceva, am dat în cap? Eu am a­vut nevoie, că sînt un cîrd de copii în ca­să, nu am unde să stau și am vîndut pă­mîntul ca să fac o căsuță aici, la bă­iatul meu”. Acum, se gîndește că de „moare unul dintre noi, nu ne mai îngroapă”, chiar dacă ei nu au furat, nu au spart și nu au făcut nici o ră­u­ta­te.

Cu ce să trăim, să dăm la oameni în cap, să mîncăm?

„Noi am muncit la români și pe mult și pe puțin și ne-am crescut co­piii. Acum nu știu de unde ura asta”. În ziua în care a certat-o preotul la praznic, femeia a recunoscut că au fost copiii țiganilor la adunare. „Au mers pentru că sîntem necăjiți, nu a­vem nici un venit. Cu ce să trăim, să dăm la oameni în cap, să mîncăm? Acolo le dă bomboane, le dă haine, le mai dă și bani cîteodată, să vezi cum cărau cu căruțele și haine și dulciuri și ce le-o dat acolo”. Și dacă la adunare s-au dus împinși de lipsu­ri­le de acasă, la praznice vin din aceleași motive, fără să îi învețe cineva în mod special. „Acum cine i-a trimis la praz­nic, noi? Uite ce fac aici la biserică, uite că se bat după mîncare, părinte!”.

Sărac de la o vară la alta

„Ăștia sînt niște țigani mai civilizați, dar sînt și pușcăriași care au omorît. Unii s-au mai liniștit, au ve­nit din pușcărie, dar mulți sînt încă închiși”, spune Corina despre ți­ga­nii din sat. „Au nevoie de civilizație, au nevoie de ajutor. Ei aici muncesc, dar uite acolo nu au nici wc”, în­tîn­zînd mîna către casa neîngrădită din chirpici, din care tocmai a fugit un porc. Mă iau după ea prin locul unde ar trebui să fie grădina omului și, la casa alăturată, ne întîmpină Victor, un bărbat cu părul roșu ca focul. „Era prea alb domnișoară și am zis să îl vopsesc”, îmi spune acesta zîmbind. Curînd au mai venit trei săteni, doi bărbați înfrigurați și o femeie care avea doar șosete în picioare. Toți, în frunte cu Victor, au început să se plîn­gă că le este greu, „nici nu mai este de povestit viața asta a noastră, dacă ne-o tăiat și alocația la copii. Dacă ar fi de muncă, ar fi altfel. Vine acum primăvara, mergem o săptămînă – do­uă la sapă, la prășit, aici undeva la oa­meni iar după aia se încheie toată treaba și stăm și ne uităm așa în sus și în jos”.

Primăria lua ce e mai bun și ce-i mai rău, dă la țigani.

Cînd pocăiții au adus pachetele în vară, Victor nu era acasă și așa s-a mirat atît de tare cînd i-a văzut pe pri­etenii lui cu o bluză sau un pantalon bun, încît i-a întrebat de unde le au, iar ei i-au răspuns bucuroși „ca sînt de la frați”. Vrea să îi amintească femeii de lîngă mine și de „singura greșeală care se făcea la început. Hainele aduse le dădeați la primărie și primăria ne dădea resturi. Lua ce e mai bun și ce-i mai rău, dă la țigani. Acolo se sortau hainele, cele care erau bune le dădeau tot la cei care mai aveau”. Pe atunci, bucuros că pri­meș­­te un pachet așa mare, venea repede acasă să desfacă și să vadă ce-i într-însul. Cînd colo, găsea „două-trei fus­te, niște hăinișoare mici, un palton din ăla pe sub care trebuia să îmbrac vreo cinci haine. Mă uitam și rîdeam și eu”.

De alături, Ovidiu, care pînă a­tunci a ascultat timid, a început să spună că „noi cu ei pocăiții ne îm­pă­căm foarte bine, dar uite părintele acu o săptămînă, cînd ne-am dus la biseri­că, ne-a alungat de acolo. A spus să ne ducem la pocăiți, că atunci cînd s-au dat pachetele de Crăciun, cu niște caiete, pixuri, portocale, ba­na­ne și ce aveau colo, băieții bucuroși au trecut prin fața părintelui și i-a vă­zut”. Au fost la un praznic de curînd unde, cînd să intre la masă „să mîn­căm o farfurie de mîncare ca fiecare om”, părintele i-a oprit: „nu, nu, voi hai, plecați acasă! Fugiți la adunare că sînteți pocăiți, cînd o să mai aveți nevoie de mine personal nu am să vă mai ajut cu nimic”.

Ultimul gînd

Cu ajutorul lui Dumnezeu, se gîndește Ovidiu, „o să vină frații aici să facă o casă de adunare”, arătîndu-mi cu mîna o bucată de teren din față pe care niște sponsori de-ai Bisericii Creș­tine după Evanghelie l-au cum­părat pentru ei. Corina știe că în pri­mul rînd oamenii vor să le aducă ți­ga­nilor apă, să facă dușuri multe și cine va vrea să facă un duș cald va pu­­tea veni gratuit. Apoi se va mai face încă ceva tot pentru ei, „cel mai pro­ba­bil o cantină cu o masă caldă. Ei au cumpărat, au acte de proprietate, din primăvară au de gînd să ridice, dar primăria nu vrea să le dea autori­zație”. Victor însă dă vina tot pe preot „vă spun eu, asta e toată treaba de la părintele. Că ce spune, «dacă se face acolo o cantină, noi ce mai fa­cem, că avem nevoie de ei. Se po­că­iesc toți țiganii din deal și noi ce fa­cem? Rămînem fără oameni»”.

Ar vrea mulți să tragă și ei apă sau gaz

Ovidiu, cu cei patru copii cu care stă în casa pe jumătate dărîmată din dreapta noastră, se mai întreabă și de ce conducta cu gaz nu a urcat decît pînă la intrarea din partea cu țigani. „Primăria a zis că nu au fonduri, că normal stradalul trebuie să îl facă ei. Ar vrea mulți să tragă și ei apă sau gaz. Acum se duc în pădure și aduc în spate lemne de la vreo patru – cinci kilometri”. Măcinat de griji, înainte să intre în casă, că afară îi clănțăneau dinții de frig, Victor îmi strigă mergînd: „eu mă gîndeam de multe ori, Doamne, cît timp am să fiu așa necăjit? Pînă ce am să intru în Uniunea Europeană și după aceea am să trăiesc mai bine. Cu cît am zis, cu atît m-am înșelat. Cred că nu se mai rezolva nimic, tot așa o să murim cum sîntem acum”.

***

Cei din ultima bancă

La școală tocmai ce a sunat clo­po­țelul și curtea a rămas pus­tie, în timp ce pe hol, elevii aleargă spre cla­se așteptînd să înceapă ur­mă­toarea oră. „Romii trăiesc cîte trei – patru familii într-o casă cu una – două ca­me­re și astfel copiii nu au locul și nici spațiul în care să-și facă temele, si­tu­ația precară fiind cea care își spune cuvîntul”, spune de la catedră profesoara de limbă română, doamna Alexa. Co­­piii de țigani primesc, ca și cei­lalți, ghiozdan cu rechizite, cum se dă la început de an școlar, nu­mai că lor pe tot parcursul anului școlar pă­rin­ții „nu le asigură ni­mic altceva, nu ai să vezi cu­le­ge­re cum­părată de un copil rom”. Nu­mai că, pentru ca un profesor să poată lu­cra într-o școa­lă alături de copii care se pot pregăti și alții care nu au cum, adesea trebuie să îi promoveze pe unii dintre ei pe ne­drept și să unească în așa fel pro­gra­mul de predare încît să învețe și unii și alții, deși „ca profesor nu pot să mai permit ca în clasa opta să mă ocup de cel care abia re­u­șeș­te să-și scrie numele. Unde mai pui că fetele lor rareori termină clasa a VIII – a”.

Spre exemplu, în sat există un me­diator sanitar care îi ajută pe țigani să țină legătura cu doctorii de familie. „Tot așa s-ar impune și un mediator școlar”, spune profesoara, care atunci cînd copilul nu se pregătește sau cînd părinții nu vin la școală, ar fi acolo să îi a­ju­te. „La ședințele cu pă­rin­ții rar vezi un rom, ei vin doar a­tunci cînd fac acte pentru calculator și să nu crezi tu că ei își cumpără calculator. Bo­nul ăla valoric de 200 de euro mer­ge… unde merge. Ei vin doar cînd au nevoie de luat, dar nu răs­pund la ceea ce le cerem noi”. Și totuși, există și excepții.

La școală învață și un băiat de țigan care este acum în clasa a VIII – a și care are rezultate foar­te bune „și pe care în viitor îl voi îndruma spre o școală pedagogică, poa­te unul dintre ai lor care poate să le ridice nivelul”. În a­ce­eași clasă, la orele de română, pro­fesoara a mai întîlnit copii pre­gă­tiți și din rîndul localnicilor Creș­tini după Evan­ghe­lie, care sînt „foarte bine e­du­cați, dar cu la­cu­ne, pentru că, interzi­cîn­du-le religia, nu au Internet și în afară de faptul că organizează activități în ca­drul cultului, nu ai să îi în­tîl­nești în sat duminica după masă, să petreacă timpul cu ceilalți”.

Iulia CIUHU