Mahalaua uitată a Bucureștiului

Undeva la nordul Bucureștiului, considerat a fi una dintre zonele „bune” ale orașului, încă se trăiește ca acum 100 de ani. Aflați gard în gard cu un complex rezidențial de milioane de euro, aproximativ 30 familii au învățat să se descurce fără apă potabilă, canalizare și gaz. Au grijă de păsări la curte, organizează campionate de table și din cînd în cînd se distrează cu bairamuri pe manele. Totuși, luptele zilnice au devenit mai crîncene după ce aceștia din urmă se luptă zilnic și cu pretențiile vecinilor de vizavi, ignoranța autorităților și simt că pe zi ce trece își vor pierde și lacul în care se bălăceau fără bilet de ordine pînă în urmă cu cîțiva ani.

„Un’, doi, trei, patru, cinci… cinci… unde ești nenorocire?” se întreabă o băbuță afundată într-o fostă banchetă de mașină trans­for­mată în bancă publică în timp ce prin fața ei mărșăluiesc niște oră­tă­nii. Se mai uită o dată stînga-drept, dar renunță și își adîncește mîinile în buzunarele de la capotul care era odată albastru. Deși nordul Bucu­reș­tiului este considerată a fi o zonă de lux, oamenii de pe Petre Aure­lian trăiesc în condiții rudimentare. Fără apă potabilă, canalizare și gaze, sin­gura mulțumire a acestora era lacul Grivița, aflat la doi pași de ei și li­niștea naturii. De curînd însă, au ră­mas și fără astea, în timp ce la dis­tanță de un gard verde s-a ridicat un complex de vile pompoase.

Diametral opus

În trecut, pe terenul complexului numit GreenLake se afla Fabrica de Cărămidă. Pentru a le face mai ușor accesul celor peste cîteva zeci de an­gajați, fabrica amenajase în apropie­re mai multe unități de cazare pen­tru personal, precum și grădini „co­munitare”, care le permiteau celor care trăiau aici să cultive diverse le­gume pentru uz personal.

Astăzi, în locuințele peticite din apropierea lacului trăiesc aproxima­tiv 35 de familii. Deoarece nu au toate actele de proprietate pentru unitățile în care stau, oamenii nu au voie să facă modificări, trăind cu fri­ca gîndului că într-o zi s-ar putea să se trezească fără acoperiș. Totuși, mahalaua s-a adaptat și colo-colo mai vezi cîte-o baracă improviza­tă, curți delimitate cu celofan și sîrmă ghimpată ori cîte-un grajd pentru animale.

În ceea ce privește malul lacului, dacă nu mergi pe „drumul oficial”, trebuie să ai la tine o macetă ascuțită pentru a te lupta cu bălă­rii­le și cu șerpii bănuiți că ar trăi pe-aici. De cînd a dispărut fabrica a dis­părut și interesul de a îngriji malul, lacul fiind între timp concesionat.

FOTO Andra Tarara

De cealaltă parte, complexul re­zidențial are o școală cu predare în limba engleză, magazine, o frizerie și chiar și un club. Început în 2007, pe rămășițele fabricii de cărămide care și-a oprit activitatea în 2002, GreenLake plănuia construcția a 79 de vile unifamiliale și a peste 400 de apartamente, vînzîndu-se nu ca un spațiu de locuire, ci ca un mod de viață. În 2008 însă, din cauza crizei financiare construcția complexului s-a împotmolit și a fost finalizat anul trecut.

Chiar și așa, mutat de jumătate de an în GreenLake, Adrian are im­presia că trăiește într-un oraș fan­to­mă. Vizavi de casa acestuia, băr­batul povestește că mai bine de ju­mătate din locuințe sînt goale, o par­te sînt neterminate și camerele de filmat aflate la fiecare colț de stra­dă îți dau impresia că cineva este în permanență cu ochii pe el. În ce-i privește pe cei din mahala, Adrian nu are neapărat o părere și recu­noaș­te cu o scurtă reținere că și-ar dori să-i cunoască. Nu-l deranjea­ză cînd aceștia mai dau cîte-un bairam cu grătare și manele și îi pare rău că vecinii lui cheamă poliția să le strice distracția.

Etapa de șăptica

„Șase!”. „Drăcovenia” de găină se ascunsese sub o mașină dar a ie­șit să se scuture de praf, spre liniș­tea lui tanti Paraschiva. Fixîndu-și de două ori baticul ca și cum și-ar po­trivi o pereche de ochelari invizi­bili, bătrîna îmi povestește că, de cînd s-a mutat ea aici, în 1979, condițiile au rămas cam aceleași. Ba mai mult, de cînd cu construcțiile la Green­Lake, oamenii au rămas și fără fîntîna din apropiere, apa acesteia um­plîndu-se de mîl și pietriș. „Nici de spălat vase nu e bună”, spune revol­tată tanti Paraschiva, ridicîndu-se de pe banchetă.

Într-un alt colț de mahala, în cur­tea unei case ale cărei cărămizi roșii încă rezistă eroic, are loc un campio­nat de table. La cîțiva pași distanță femeile stau pe niște scaune din plas­tic, cea cu baterie portabilă asumîn­du-și rolul de DJ. La masă, cei șase bărbați inventează cîteva expresii mioritice după ce unul dintre ei dă pentru a doua oară șase-șase.

FOTO Andra Tarara

Andrei, cel mai tînăr dintre ei, a pierdut timpuriu. Azi n-a fost ziua lui. În vîrstă de vreo 26 de ani, a­cesta îmi povestește că tablele au devenit de multă vreme o tradiție. Iar cum la poker nu se pricepe toată lumea, dîn cînd în cînd mai ard și cîte-o etapă de șăptica.

Băiatul cu cercel în ureche își a­mintește că atunci cînd era mic ju­ca toată ziua fotbal pe-un teren din apropiere, rămas de la clubul Olim­pia. Asemeni celorlalte lucruri care s-au ofilit aici, și terenul s-a degradat din lipsa cuiva care să se îngrijeasă de el. Totuși, prietenii pe care și i-a făcut pe teren i-au rămas pe viață, spune acesta mîndru, gîndindu-se cu nostalgie la bălăcelile din lac cu băieții, de la finalul partidelor de fotbal. Probabil că de aceea n-ar vrea să plece niciodată de aici, și dacă ar ajunge să cîștige un ban „serios”, și-ar face o nouă casă prin apro­pie­re.

În umbra boierilor

În centrul mahalalei, doi bătrî­nei dau tîrcoale din priviri unei sti­clu­țe nedesfăcute de Săniuța. Ambii au privirea grea, însă uită de licoare după ce îi întreb cum se descurcă. Furios, Costeluș înșiră problemele și dificultățile cu care se confruntă cei de aici, spunînd că primăria nu-i ajută cu nimic. Le-au fost promise gaze, canalizare și apă potabilă, însă acestea au rămas doar vorbe de cam­panie. „Aici e dezastru.. Toți pro­mi­te, toți face. Plătim gunoiul, plătim aia, dar nimeni nu face nimic”, exc­lamă mînios Costeluș în timp ce celălalt bărbat dă timid din cap.

Acesta îmi povestește și că pînă acum un an, după o ploaie mai zdra­vănă, trebuiau să meargă cu pungi în picioare pînă la șosea, din cauza glodului. Pentru bucățica de drum s-au zbătut acum un an după ce cons­tructorii de la GreenLake au as­faltat pînă la intrarea în complex, dar au lăsat de izbeliște cei cîțiva metri pînă în mahala. „Am vorbit cu Rompest după ce au curățat, să ne aducă resturile de pietriș ca să punem aici. Resturi…”, adaugă de­zamăgit bărbatul.

FOTO Andra Tarara

Un alt exemplu în care autorită­țile și-au bătut joc de ei a avut loc în urmă cu cîteva săptămîni, atunci cînd angajații primăriei au înlătu­rat tomberonul principal de gunoi în care comunitatea își arunca restu­rile și le-au dat la schimb oamenilor cîteva pubele mici. Arătînd c-un de­get spre gardul verde, Costeluș spu­ne că „boierii” s-au plîns că pu­be­la se vedea urît, așa că au făcut recla­mație. „Azi au venit și ne-au averti­zat că ne amendează dacă aruncăm gunoiul pe cîmp. Dar din trei gă­leți se umple pubela asta nouă”, ex­plică Costeluș în timp ce celălalt bătrînel își scoate ochii din bască și adaugă că mașina de gunoi vine doar o dată pe săptămînă.

Între timp, în jurul nostru s-au mai strîns vreo șase persoane, tanti Paraschiva venind grăbită din ur­mă să ne aprovizioneze cu suc „că să ne mai dregem gîtul”. Oamenii expli­că că nu a existat niciodată un efort comun de a rezolva din probleme­le majore, iar asta din cauza lipsei banilor și a faptului că ei locuiesc „în aer”, fără drepturi.

Lipsurile și problemele le aveau de multă vreme, însă de cînd s-au reînceput construcțiile la Green­Lake și au venit „boierii”, viața romanti­că a oamenilor care stau pe lac s-a transformat într-un somn letargic. „Ăștia ne-au nenorocit pe noi. Ăș­tia ne-au omorît. Uite, de exemplu, dacă stai pînă la zece seara și asculți muzică, vine poliția aici. Am primit reclamație de la ei ca să nu mai fa­cem gălăgie în timp ce ei acolo se distrează, n-ai treabă”, atrage apro­bări Costeluș. „Dacă vine cineva în vizită la tine, n-ai unde să-l duci. Ți-e rușine de gunoaie, nu e apă, nu-i nimic. Bine că ailalți au canali­zare, la ei s-a putut”, adaugă și tanti Paraschiva.

Cu Săniuța pe lac

Mulți dintre ei încă își amin­tesc că înainte, cînd lucrau la Fabrica de Cărămidă, trăiau mai bine decît a­cum, în ciuda faptului că tot nu aveau utilități. Marginea drumului era pavată cu trandafiri, iar malul lacului era îngrijit. Vara, toată lu­mea venea cu pătura și stăteau la soare ori se bălăceau. Un mustă­cios rotofei în cămașă albă poves­teș­te că înainte de 89’, pe celălalt mal al lacului funcționa un club al armatei și că cei mici înotau pînă acolo, pentru a primi sticle de Pep­si, rare la vremea respectivă.

Văzîndu-mă interesat de lac, Costeluș se oferă să-mi facă un tur și mă duce pe o scurtătură pe lîngă ruina unei foste crescătorii de porci, care aparținea clubului de fotbal Olimpia. După ce adun toți scaieții de pe drum ajungem la malul lacu­lui care în prezent se află în propie­tate privată. Costeluș îmi explică cum acum abia te poți apropia de lac fără să fii luat la întrebări de ci­neva și că bălăceala se face mai mult pe ascuns. De cînd a ajuns la privat, lacul a fost folosit doar pentru a-l închiria pescarilor, fără ca cineva să se intereseze de maluri sau a-l exploata pentru alte activități.

Plimbîndu-ne pe malul din care se mai distinge doar urmele lăsate de mașinile pescarilor, Costeluș dez­vă­luie că lacul era de fapt mult mai mare decît este în prezent. „A fost lac pînă aproape de stradă. Dar la un moment dat s-a aruncat aici mo­loz mult după cutremurul din ’77. Aici, pe ce stăm noi, e umplutură”, explică bărbatul care face un semn cu mîna către locul său preferat în care venea cu pătura.

Costeluș, asemeni majorității oa­menilor din mahala, e resemnat. A încercat de multe ori să plece de aici, cum au făcut-o alte rude de-ale sale, însă deocamdată n-a reușit. Recu­noaș­te că e legat emoțional de lo­cul acesta, însă n-ar vrea să moară aici, cum a făcut-o mama sa. „Aici totul a rămas la fel. Întotdeauna am fost groapa de gunoi a cuiva”.