Dumbrava minunată din casa cu turn

Povești fără timbru Niciun comentariu despre Dumbrava minunată din casa cu turn 71

În Copou, după rondul Agronomiei, dacă mai mergi puțin de tot înainte și cotești la dreapta, dai de-un trotuar ros de timp și de ploi care te conduce către o casă pe care au schimbat-o multe nume mari ale vremurilor. De la Kogălniceanu la George Enescu și, în final, casă de suflet a scriitorului Mihail Sadoveanu, casa cu turnul din care spuneau boierii că „se vedea Ceahlăul” adăpostește astăzi, între pereții puțin scorojiți, marile scrieri originale, lucrurile și fotografiile personale ale lui Sadoveanu și-ale familiei sale. De la colțul vînătorii și pușca primită în dar de la George Topîrceanu, la cel al freneticului pescar sau al șahistului, surprins într-o fotografie alături de Camil Petrescu – toate vitrinele și toți pereții încărcați o să te facă să crezi că trecutul nu-i un timp care trece; ci o stare care se materializează și ți se lipește pe veci de suflet și de memorie.

La casa cu turn din dealul Co­po­ului, așa cum o știau toți boierii din vremea lui Sadoveanu, timpul stă în loc. Nu se-aude nicio mașină și niciun zgomot nu pare să știe care-ar fi poarta pe care se intră în curte. Aleea care duce către ușă șerpuiește și, cînd te lasă să faci stînga către trep­te, te blochează în fața unui lu­mi­niș smuls din mijlocul unei păduri. Lo­cul pare un fel de definiție a tihnei și n-ai cum să te furișezi înapoi în oraș, fără să-ți treci, înainte de toate, conștiința trecutului printr-o sită deasă amplasată la ușa fiecărei camere din clădire.

Camerele lui George Enescu de la demisol

În anul 1827, cînd Centrul Vechi se întindea pe strada „Ștefan cel Ma­re”, Iașul trecea printr-un episod is­toric chinuitor, care ardea casele bo­­ierilor din temelii. „Ultimul mare pîr­jol s-a-ntîmplat atunci, în acel an, chiar pe ulița mare”, spune Lăcră­mio­ara Agrigoroaiei, muzeograf la Muzeul „Mihail Sadoveau”. Atunci, pentru că boierilor li se dis­tru­se­seră casele, ei au început să-și cumpere altele în partea de sus a orașului, că­tre Copou. Printre ei se număra și Mi­hail Kogălniceanu, al cărui tată avea, pe-atunci, cam șapte hectare de zo­nă viticolă întinse chiar în partea de sus a Iașului. „Așa a ajuns Kogăl­ni­ceanu să construiască aici casa aceas­ta, pe pămîntul tatălui său.” Cu­rînd, însă, el a intrat într-o „jenă finan­cia­ră” și s-a retras în casa părinților, fiind nevoit să vîndă casa cu turn.

Pînă s-ajungă, mai apoi, la Mihail Sadoveanu, casa boierească din dea­lul Copoului a mai cunoscut proprietari pe care Iașul, astăzi, pare să fi uitat că i-a găzduit. „În primii doi ani ai Primului Război Mondial, casa a fost închiriată de principesa Maria Cantacuzino și-atunci, la demisol, în camerele de-acolo, a locuit chiar George Enescu”. Lăcrămioara Agri­goroaiei zîmbește și te lasă la terminarea fiecărei fraze să te întrebi dacă nu cumva ai fost teleportat în­tr-o carte în care doica, blîndă, în­con­jurată de-o serenitate fluidă, îți spune o poveste înainte de culcare. Poartă o rochiță roz pal și la fie­care mișcare a gîtului, cînd își întoarce fa­ța către o vitrină, o fereastră sau un tablou, șalul crem, croșetat, i se miș­că ușor pe umeri. Lucrează aici de trei ani și, după ușurința cu care vor­bește despre casă și foștii proprietari smulși din universul boieriei, poți s-o vizualizezi înconjurată de cărți, mărturii și testimoniale, gata să absoarbă fiecare noutate care-ar putea s-o apropie mai mult de cei care-au fost aici, înaintea sa.

Venea o moară-bibliotecă pe Siret

Înainte să-și cumpere casa din Iași, Sadoveanu locuia la Fălticeni. „Vai, dac-ar fi trăit în zilele noastre, cum s-ar fi descurcat el! Ce spirit de antreprenor avea!” Mîndria din gla­sul muzeografei te face să zîmbești și, atunci cînd îți spune că pe vremea cînd locuia la Fălticeni, împreună cu Arthur Gorovei, s-a decis să facă o afacere, mai că ridici din sprîn­cea­nă odată cu ea. Și cum au văzut ei că țăranii mergeau o distanță foarte ma­re ca să-și macine grîul sau po­rum­bul, „s-au gîndit să facă, mai aproa­pe, în sat, o altă moară. Dar nu una obișnuită, ci o moară care să fie și un fel de bibliotecă comunală, ca țăra­nii care stau mult la rînd să poată să se documenteze; un fel de șeză­toa­re ad-hoc”. Moara celor doi era un soi de metodă de educare a oamenilor din sat, în unele zile, în bibliotecă fiind ușor de găsit Sadoveanu sau Gorovei, ambii stînd de vorbă cu țăranii și „deschizîndu-le mințile”. Afacerea celor doi prieteni n-a fost însă una de lungă durată și a dat în scurt timp faliment, „pentru că prețul cerut țăranilor era mai mare decît cel cerut de moara cealaltă, însă ideea era formidabilă!”. În cele din urmă, moara lui Sadoveanu și a lui Gorovei a ajuns pe Bistrița pînă la Galați, la un cumnat de-al scriito­ru­lui și, cumva „«Venea o moară pe Si­ret» spune povestea morii ăsteia, a afacerii lui puse la cale la Fălti­ceni”, spune Lăcrămioara Agrigoroaiei și din tabloul fixat pe centrul pe­re­te­lui din ultima cameră a muzeului, ca­re-l în­fă­țișează pe scriitor stînd jos, coboară parcă luînd parte la una dintre discu­ți­ile petrecute chiar la el acasă.

Și moara n-a fost singura afa­cere pe care Sadoveanu a vrut s-o pună la cale. În vitrinele muzeului din dea­lul Copoului găsești, cînd îți plimbi privirea peste ele, hîrtii scrise cu o cerneală albastru-pal, perfect cali­grafiate, anexate cu titlul „Aurora”. Așa se numea revista pe care Sa­do­veanu, împreună cu un coleg, s-a apu­cat să o construiască. „Adunau ma­­teriale de prin școală și dacă nu gă­seau, le scriau chiar ei. Apoi le mul­tiplicau ei doi, scriindu-le de mînă, lunea le vindeau și marțea îm­păr­țeau frățește banii.” La Iași, peste ani, încercarea de afacere s-a mai dis­tanțat de lumea literară, Sado­vea­nu fixîndu-și în minte ideea c-ar put­ea să facă o crescătorie, în Copou, de găini și cocoși de rasă, pe care să le vîndă. N-a reușit, „dar sigur-si­gur ar fi reușit el astăzi să găsească ceva din care să facă bani!”.

Însemnele masonice

Tot casa cu turn a adăpostit, în depozit, după plecarea lui Sado­vea­nu la București, și însemnele ma­so­nice ale scriitorului, pînă cînd au fost expuse publicului, abia după anul 1990. „El a intrat în 1927 în loja ma­sonică de la Iași și membrii lojei se întîlneau într-o casă mare de pe stra­da «Sfîntul Atanasie»”, povestește mu­zeografa, aplecîndu-și privirea că­tre colanul format din 33 de în­sem­ne mici, metalice, eșarfa și stiletul simbolic. Cele 33 de însemne sînt re­prezentate de cerculețe mici, pe fie­care fiind încrustat simbolul unei meserii folosite de marii arhitecți. „Masoneria are la bază construcția – pentru că este o formă de a construi ceva mai bun – așa că simbo­lurile prin care era reprezentată aveau la bază însemnele meseriilor practicate în construcție.” În 1923, Mi­ha­il Sadoveanu ajunsese la cel mai înalt rang din masonerie – rangul de mare maestru.

Lăcrămioara Agrigoroaiei își plim­bă mîinile peste vitrine și-mi spu­ne că Sadoveanu era un om rece, avea o ținută impecabilă și era întotdea­una distins – atît în ceea ce spunea, cît și în lucrurile pe care le făcea. „Ma­soneria română era împărțită în tot felul de acțiuni și Sadoveanu a încercat să le reunească – dar nu a reușit”, așa că, în final, a renunțat să mai conducă și a rămas membru al lojei, pînă cînd „masoneria româ­neas­că a intrat în adormire, în 1948”. Dacă în cărțile lui Sadoveanu poți găsi mereu un sîmbure de adevăr, ai să constați, în urma poveștilor pe care-ai să le-aduni dintre pereții mu­zeului, că nicio parte din viață nu i-a rămas rătăcită în afara unor co­perți. „«Creanga de aur» de peri­oa­da aceasta se leagă; e o scriere mai e­vo­luată, în care un inițiat în ma­so­nerie, în creștinism și în psihologie poate identifica niște elemente; așa a scris Sadoveanu – pornea de la orice i se întîmpla, chiar și de la o fra­ză pe care-o auzea – îi făcea un clic și imediat se apuca de scris!”

Șalul muzeografei cade ușor de pe-un umăr și un tunet pare să zgu­duie perdelele mari, strînse elegant în falduri, care cad și se-aștern pe podeaua de lîngă fereastră. Fîșiile de soare furișate prin ochiurile în care lumina și-a găsit loc s-au strecurat înapoi și-un întuneric pare că și-a împreunat mîinile cu tăcerea care domnește peste lucrurile expuse în spatele funiilor aliniate discret de-a stînga și de-a dreapta co­vo­rașu­lui îngust care se întinde dintr-o came­ră în alta.

„Șăzi colea, Didică, și scrie!”

„Copiii lui Sadoveanu erau pri­mii săi cititori! Atît de mult îmi plac poveștile despre scrierile lui – mereu am cîteva care-mi stau mai aproa­pe de suflet și pe care le tot spun oa­me­nilor care intră aici”, spune muze­o­grafa și vocea lentă, apăsată și foarte familiară pare să te facă doar să vrei să te ghemuiești în fotoliu și s-o as­culți. Din cele aproape 100 de tit­luri pe care Sadoveanu le-a scris, cea mai importantă parte a operei a scris-o aici, la Iași, în cei 18 ani în care-a lo­cuit cu familia în casa cu turn. Fac ochii mari și-ascult că aici, unde mă aflu, s-au scris „Bal­ta­gul”, „Frații Jderi”, „Hanul Ancuței”, „Creanga de aur”, „Zodia Cancerului” și toate scrierile sadoveniene pe ca­re le-am învățat, citit, de care m-am lovit în școală sau prin vreo bi­blio­tecă.

„Într-o zi, Sadoveanu era rău, dar rău de tot bolnav. Și stătea a­colo, în­tins pe divan – știu din scrierile fe­tei lui”, spune Lăcrămioara Agri­go­roa­iei și parcă, dintr-o dată, îl vezi pe Sadoveanu cu ținuta lui impu­nă­toa­re cum iese din tablou și se-așază cu greutate, bolind, în colțul camerei. Muzeografa zîmbește și spune – „A stat o zi, două, trei și, cum stătea el așa – a strigat dintr-o dată, cu vocea lui de tunet – «Să vie Didica!», adică Teodora, una dintre fiicele sale, al patrulea copil. I-a spus, apoi, «Șăzi colea, Didică – și scrie!». Și atunci s-a așezat Didica și a scris pe hîrtie tot ce i-a dictat tatăl ei. Și i-a dictat, timp de cîteva zile, «Dumbrava mi­nunată»!” – zîmbești, te simți ca Li­zuca pierdută, în loc de pădure, prin­tre fotografii vechi și obiecte ale unui mare scriitor și tu știi, totuși, că n-ai mai vrea parcă să găsești drumul spre casă niciodată.

Articole similare:

Autor:

Aryna Creangă

Redactor-șef la „Opinia studențească”, studentă în anul al III-lea la Catedra de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top