În Zece Prăjini, viața nu mai trece în ritm de fanfară

Povești fără timbru Niciun comentariu la În Zece Prăjini, viața nu mai trece în ritm de fanfară 632
Fanfara zece prajini

Dacă ai fi ajuns prin anii ’80 în Zece Prăjini, nu i-ai fi găsit pe lîngă casă pe săteni. Bărbații cîntau la nunți, iar femeile trebăluiau pe lîngă casă și copii, în așteptarea lor. Astăzi, în satul cu fanfare de la limita județelor Neamț și Iași cîntă doar două dintre cele șase cîte se spune că ar exista. Restul au fost încercări ale tinerilor care voiau să deprindă talentul, însă care nu au mai reușit să ajungă cunoscuți. Din primele zile ale primăverii și pînă în ultimele zile ale toamnei, muzicanții sînt plecați din sat și din țară. Iar iarna, cît stau pe lîngă casă, își iau instrumentele și pleacă pe la petreceri și nunți în împrejurimi, pentru că trebuie să țină cumva vie „dragostea pentru etnie și pentru muzica pur țigănească”. Un sat împărțit în două, la fel cum e și așezat: pe o parte cu dor de ducă și pe alta cu dor de casă.

Nu știi dacă ai ajuns în Zece Prăjini sau nu, pînă nu treci calea ferată și pînă nu ți se întinde în fa­ță un singur drum principal care se împarte în două: în dreapta, case aproape lipite una de cealaltă din care zvîcnesc deseori dîre de fum, iar în stînga, linia ferată care leagă satul de Roman și de Iași. Dincolo de linie, un cîmp nesfîrșit și o pă­du­re pe care o pierzi din ochi. Nici urmă de tren. Din cei 450 de lo­cui­tori, cît are satul aruncat parcă du­pă un deal și-o cale ferată, cel pu­țin o sută sînt bărbați. Bărbați care de cînd s-au născut au avut ca prin­cipală meserie muzica pe care au prins-o după ureche din tată în fiu. Și la fiecare casă, de la cinci ani și pînă peste 70 de ani se cîntă la un instrument. La tobe, la țambal, trompetă, clarinet. Femeile sînt cas­nice și rareori au ieșit din sat, doar dacă le-au mai purtat bărbații prin turnee.

Fanfara Shukar a fost remar­ca­tă prima dată în afara țării de cei din Germania care sînt îndrăgos­tiți de muzica de acest gen. „La ei, fanfarele sînt de 60 de persoane și de fiecare dată la concerte veneau să ne asculte și să își dea seama de ce noi sîntem zece și ne auzim atît de tare. Iar noi avem alt stil de a cîn­ta, unul mai cuceritor.

Muzica, singura armă de atac

Își spun „urechiști”. Pentru că prind orice melodie doar dacă o aud, iar dacă o ascultă de cîteva ori la rînd o pot reproduce, indiferent de gen. Nu au nevoie de partituri pe care să le răsfoiască și nici de prea mult timp ca să învețe o melodie. Urcă pe scenă și pentru o oră sau două aproape că rămîn fără res­pi­ra­ție. Iar la nuntă, nu e cu orele, ci ține de cît de rezistente le sînt pi­cioa­rele nuntașilor și cît de puternice sînt chiotele. Prima fanfară a fost cea a fa­miliei Panțiru, înființată din 1975, și cunoscută drept „Fanfara din Ze­ce Prăjini”. Însă după ce a ieșit din țară și fanfara lui Costică Trifan în 1996, care și-a ales numele de Cio­cîrlia, nea’ Costică și-a numit-o pe a lui Shukar, ceea ce se traduce ca „Speranța”, pentru a evita confu­zi­ile. „Mai erau băieți din ăștia ca­re plecau să cînte pe la nunți și nu terminau seara că deja erau morți de beți. Și ne făceau de rușine. «Ia uite, ce-o mai ajuns și fanfara din Zece Prăjini», mai spuneau unii. Așa că ne-am luat alt nume”. Nea’ Pan­țiru vorbește mult și orice subiect ai căuta, el revine mereu la mîhnirea lui că muzica de fanfară nu mai e la fel de căutată și că a fost în­locuită de imitații.

„Tot auzim că sînt nu știu cîte fanfare aici în sat. Total fals. Dar total. Dacă se întîlnesc doi băieți din sat cu alții din satul de dincolo, asta nu înseamnă că fac și pot duce în spate o fan­fa­ră. Noi mai sîntem ultimii mohicani ai fanfarelor din Moldova. Noi și Ciorcîrlia”, spune mîhnit bărbatul care dă vina pe apariția muzicii elec­tronice și a celei cu influențe bal­ti­ce sau a manelelor. „De fapt, Valea Mare, din Vaslui era renumită ca o așezare cu multe fanfare, însă aco­lo s-a pierdut cam de tot obiceiul”.

Fanfara Shukar a fost remar­ca­tă prima dată în afara țării de cei din Germania care sînt îndrăgos­tiți de muzica de acest gen. „La ei, fanfarele sînt de 60 de persoane și de fiecare dată la concerte veneau să ne asculte și să își dea seama de ce noi sîntem zece și ne auzim atît de tare. Iar noi avem alt stil de a cîn­ta, unul mai cuceritor. Dacă știți, există o expresie care spune că nu trebuie să pupi instrumentele. Noi nu suflăm să ne auzim pînă la ușă și asta e tot. Suflăm pînă amețim. Ca să scoți sunet dintr-un instrument, trebuie să te forțezi, chiar dacă asta mai distorsionează din felul în care sună. Iar asta e arma ca să fii re­mar­cat, să se audă că ești altceva”, explică imitînd cu ochii mari cum suflă zdravăn într-un clarinet.

Concertele, petrecerile și turne­ele din țară și din afară și le stabilesc singuri, fără să fie îndrumați de vreun impresar. „Lumea din Ro­mânia a auzit despre noi abia din 1999, de cînd am început să cîntăm cu Ovidiu Lipan Țăndărică, după ce ne-a văzut la o sărbătoare a mu­zi­cii, pe o scenă unde au cîntat fanfa­re și din Moldova, Banat, Ardeal. Pe noi ne-a remarcat și de atunci avem o legătură foarte strînsă cu el. Vor­bim la telefon mai mereu”, adaugă nea’ Panțiru cu o urmă de mîndrie. De atunci, nea’ Costică nu mai poa­te arăta pe degetele de la mîini cîte țări a vizitat și pe cîte scene și-au dus mai departe tradiția. Din 2006 și pînă în 2009, membrii fanfarei au fost mai mult musafiri la ei în sat, pentru că erau angajați ai Tea­tru­lui mobil Zingaro din Paris. Sin­gurele momente cînd veneau aca­să erau cele în care teatrul se muta în altă țară și aveau răgaz să vină să-și vadă familia. „Într-un an, di­rec­torul teatrului a zis că de Re­ve­lion să ne aducem familia acolo, să sărbătorim împreună. Vedea că ne era greu departe de casă”, își amin­tește nea’ Costică închizînd ochii, parcă ar retrăi acele clipe.

Fanfara

Însă deși acolo erau apreciați și treceau prin­tr-o perioadă care le-ar fi putut asi­gura traiul, nu s-au gîndit vreo cli­pă că ar putea rămîne departe de satul lor. Pentru că așa mic, aco­pe­rit de noroaie și pustiu, le este lo­cul cel mai aproape de suflet, pentru că aici s-au născut și aici au în­vă­țat să fie artiști, după cum spu­ne el.

Fanfara lui e ca o familie mai mare, în ea cîntă doi băieți de ai săi, un ginere, un unchi, doi frați și încă doi trompetiști. Nea’ Costică spune că de cînd se știe el, în fan­fa­ră aproape toți erau rude, iar ta­tăl său a fost de la început și pînă a murit, un adevărat lider, de la care a învățat că orice ar face, e important să ducă mai departe ideea că țiganii români sînt de fapt artiști. „Într-un turneu din Elveția am gă­sit într-un hotel un portofel cu 1.500 de euro și două bilete de avion. L-am dus la recepție și imediat a apărut și cel care îl pierduse. Nu îi venea să creadă că noi putem fi și altfel. Dar asta mi-a zis tata mereu, orice ar fi, să nu ne apucăm de furat, ci să fim întotdeauna artiști, să fa­cem cinste etniei noastre”. Iar pentru nea’ Costică, tatăl său a fost un model pe care l-a urmat îndea­proa­pe. „Tata, Dumnezeu să-l ierte, e ine­galabil, avea o tehnică și o rapiditate extraordinară în a stăpîni cla­ri­netul. Însă îmi zicea că nu e de mi­ne, să nu încerc. Iar eu, săream noap­tea din somn atunci cînd îl au­zeam cîntînd la clarinet și mă gîndeam dacă vreodată am să ajung ca el.”

Muzica, disciplină nemțească

Despre biserica din sat se spu­ne că nu ar fi existat dacă cele două fanfare nu s-ar fi întrecut în a contribui cu bani și ajutoare după fie­care turneu și dacă nu ar fi pornit tot de la ei inițiativa. Însă dacă îi întrebi pe unul dintre ei, răspun­sul va fi că a fost contribuția în­tre­gu­lui sat și că între ei nu se pune problema de competiție sau de „cine e mai cunoscut și mai aplaudat.” Dacă întrebi de familia Tri­fan, sătenii de pe drum sau din crîșmă or să te întrebe fără mirare pe care dintre ei îi cauți. Însă nimeni nu te va întreba care este motivul și îți vor da cel puțin trei variante din care nu vei ști pe care să o alegi. „Apoi na, care dintre ei? Monel, Jenică ori Nelu?”, spune vesel indicînd pe de­getele zbîrcite și negre un bă­trînel peste care au trecut măcar 70 de ani. „Apăi, așa, Monel îi gine­re­le meu, el îi cu fanfara Ciorcîrlia, el îi șefu”, spune bărbatul uscățiv al cărui deget arată dintr-un capăt în celălalt al satului către o mașină mare, albă care abia a tras pe pod.

Monel nu e acasă, dar din cur­te îi răsar copiii lui și ai vecinului ca­re se adună pe lîngă poartă. Iar de peste drum, apare întrerupt dintr-o meștereală, cu o șurubleniță în mî­nă, unul dintre vecini, toboșar din fanfară. Pînă să dea un telefon cît să afle de urma lui Monel, care „tocmai ce o ajuns acasă că o și plecat cu altă mașină”, mai apare un instrumentist care nu dă semne că s-ar mai opri din dat negativ din cap. „Nu, nicio șansă, apoi noi avem manager neamț, domnu Henry, da cred că știți asta, și fără el nu vorbim nimic. Asta e clar. Dar dacă dă el un semn, gata, vorbim și vă po­vestim cîte în lună și-n stele.” Dar Henry al lor nu e de găsit. E plecat în Statele Unite, iar numărul de telefon la care îl putem găsi are prefixul 49, prefix de Germania și nu de America. Iar ei nu pot trece de cuvîntul lui pentru că discipli­na nemțească i-a scos din sat și i-a dus pe scenele din afara țării.

Autor:

Mădălina OLARIU

Secretar general de redacție Opinia studențească, student în anul I master la Departamentul de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la UAIC.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top