Broaștele țestoase uriașe înoată pe manele

Cînd îți alegi agenția cu care să pleci să lucrezi de-a lungul verii, e-un fel de loterie a șanselor. O dată cîștigi, o dată nu și cele alte cîteva dăți rămase se transformă într-o succesiune de planuri care încep cu „ce-ar fi fost dacă”. Locurile alese de pe hărțile împrăștiate pe birouri sună fain înainte de plecare și contractele ți se par niște formalități aproape inutile, după ce-ai trecut o dată prin experiența asta și-ai văzut că potriveala de acasă rareori se potrivește cu cea de la coada mopului. Ei bine, undeva la mijlocul verii sigur ai să realizezi că nu sînt.

Am ajuns cu „Work and Tra­vel”, fără prea multă gîndire î­na­in­te, în­tr-o insulă cu un nume cam sus­pect din Grecia. Zakynthos părea chiar faină dintr-un clip de prezentare în­­­­fipt pe Youtube, drept momeală pen­­tru turiști. Nu era niciunul destinat și celor care voiau să muncească a­co­lo, așa că m-am mulțumit cu atît. Oa­­me­nii rîdeau, săreau de pe stînci în apa incredibil de albastră și-n sel­fie-urile lor se îngrămădea, fără ca ei să știe, o broască uriașă țes­toa­să, cam ­u­rîtă, ce-i drept, deși fas­ci­nan­tă. N-a­veam să știu, pînă să a­jung pe in­su­lă, că broasca în cauză, cunoscută drept Caretta-Caretta, era, de fapt, a­tracția întregii zone. Lumînări, bi­juterii, prosoape, jucării sau chiar a­devărate „vînători” ale bietelor broaș­te, în croaziere organizate spe­­cial pentru a le fotografia – toate re­zumau, pe scurt, cam singurele lu­cruri normale pe care, în final, am ajuns să le găsim acolo.

Primele hoteluri ale Căpitanului

„Tu crezi că ne plac?” – îl întreb pe Andrei după ce urcăm scările și-ajungem într-o sală uriașă de me­se, de pe terasa căreia, printre si­luetele care se tot plimbă, se vede aproape întreaga insulă, înconjurată de-un albastru clar și limpede, care pare să nu se mai termine. După ce-am a­juns la hotelul principal al lanțului Xenos, ne-au cazat și, apoi, fără vreo pregătire, ne-au urcat într-un taxi cu tot cu bagaje și ne-au trimis aici. Sîntem în vîrful unui deal, deși ma­joritatea hotelurilor sînt întinse de-a lungul țărmului. Un steag mare, po­lonez, atîrnă la unul dintre balcoanele din apropiere și, odată ce-ți cobori privirea către hotelul din dreap­­ta, realizezi că se tot în­mul­țesc.

O femeie, de o vîrstă vădit a­pro­piată cu a noastră, e managerul u­nu­ia dintre hoteluri. Ne spune cum a­nume ar trebui să stea lucrurile, în­tr-un mod ideal și ne încropește, în ur­ma așteptării fictive a unei apro­bări a actelor, un program pentru zi­ua următoare de lucru. Deși am ve­nit să ocup un post numit în contract asistent waiter, adică ajutor de os­pă­tar și să lucrez opt ore pe zi, în zi­ua următoare sînt debarasator, lucrez într-un fast-food și, seara, după o pa­uză fix în mijlocul programului, în care n-am timp să merg nicăieri, sînt barmaniță la un bar cu program all-inclusive, adică unde toată lumea vi­ne continuu și comandă băutură în­tr-o poloneză în care parcă nu s-a in­ventat te rog-ul sau mulțumesc-ul.

Insula e-mpărțită în cîteva re­giuni mari. A noastră se numește Ar­gassi și noi păream a fi cam cei mai ghinioniști oameni care-au ajuns a­ici, ținînd cont c-am și avut de ales dintre atîtea locuri din lumea în­treagă. Hotelurile în care se presu­pu­ne că vom lucra sînt trei la nu­măr, amplasate unul în apropierea ce­lui­lalt și par să aparțină unui fost că­pitan, pe nume Xenos. Printre ti­ne­rii localnici care lucrează prin ma­gazinele alăturate se zvonește că, du­pă ce s-a pensionat, căpitanul a început să cumpere hoteluri, acum el fiind cel care deține mare parte din hotelurile din Zakynthos. A­pa­rent, noi am ajuns acum chiar în pri­mele sale achiziții. Vechi, nere­novate, cu programe all-inclusive, încercînd, totuși, mereu să e­co­no­mi­sească, dezorganizate și destinate în special turiștilor polonezi, care, după spusele și privirile com­pă­t­i­mi­toare ale tuturor, par să nu fie toc­mai cei mai cumpătați și politicoși oameni cu care vom avea vreo le­gătură.

Hotelul cu prețurile cele mai ri­dicate, care momește turiștii po­lo­nezi mai generoși, se numește chiar „Căpitanul” și e cel cocoțat fix în vîr­ful dealului. E și cel mai mare dintre cele trei, pentru că e cel cu sala de mese uriașă, în care toți turiștii din hotelurile celelalte sînt și ei aștep­tați să mănînce. Și să mănînce. Parcă la infinit.

All inclusive – cîștig sau bătaie de joc

Cînd m-am gîndit prima dată la programul all inclusive, pe care-l ofereau turiștilor hotelurile în care am ajuns, am zis că trebuie să fie fain pentru ei să aibă tot la îndemînă, la orice oră. N-am crezut că, luat cu­­vînt cu cuvînt, e chiar tot inclus dintr-o dată, ca la un fel de pariu. Ca turist, pui la bătaie toți banii și, a­bia după ce-ajungi acolo, îți dai seama dac-ai cîștigat sau ai pierdut. Ho­telurile Xenos sînt un fel de surpri­ze despachetate la foc continuu. Dacă ai impresia c-ai dat toți banii dintr-odată, te păcălești. Ajuns la re­cepție, ai să vezi că, de fapt, lucrurile nu stau cam așa. De pildă, aerul con­diționat din camerele în care cele 40 de grade al Greciei sînt sfinte nu este inclus în preț și chiar și bă­u­turile sau cafelele răcoritoare se tran­s­formă în bani care trebuie întinși peste tejghea, după anumite ore.

Managerii celor trei hoteluri în care-am ajuns să lucrez par să nu prea știe unul despre existența ce­luilalt. Sau dacă au vreo idee, nu par s-o arate și personalului. Orice-am încercat să le spun în legătură cu con­tractul s-a transformat, însă, ca prin minune, în aceleași cuvinte de la fiecare dintre ei – „Nu o să ai vreo zi liberă în săptămînile astea. Fă-mi o favoare și lucrează mai mult pî­nă vin ceilalți. Ți le vom da atunci, la momentul potrivit”. Mare gre­șeală să-i cred.

Locuiesc într-o cameră aflată la demisol, în care sînt două paturi, do­uă dulăpioare și-o chiuvetă. Unul dintre dulapuri a mucegăit între timp și nici măcar nu-nțeleg cum a fost posibil să respir pînă acum a­ici, fără să știu. Cazarea și mesele ar trebui să-mi fie asigurate de către angajator. E drept, n-a scris nimeni în contract că ambele trebuie să fie destinate, cu precădere, condițiilor de trai ale oamenilor. Mare gre­șeală să presupun c-așa o să fie.

Mesele oferite de hotelurile cu pro­grame all-inclusive au ajuns să mi se pară cele mai amuzante lu­cruri. Bucătăria primește ordin me­reu să consume cît mai puține in­grediente și, de nicăieri, să iasă în cutiile metalice ale sălii de mese mal­dăre de mîncare. Asta n-ar fi o pro­ble­mă, ci faptul că trebuie să fie și comestibilă. Așa că, printr-un fel de uniune a super-puterilor, persona­lul din bucătărie scoate mereu prin­tr-un zgomot de cratițe, tigăi, tacîmuri și pahare sparte, tot felul de combinații alimentare strașnice, din tot ce prind la îndemînă. Nu m-am mirat așa tare cînd, în salatele de la prînz, am găsit resturile legumelor de la micul-dejun sau cînd seara, în paste, resturile tocănițelor de la a­miază. Citind apoi pe paginile cu re­comandări ale turiștilor, am văzut, însă, că ei au fost de-a dreptul ui­miți.

La hotelul căpitanului, care-i poartă și numele, prima dată am iz­bucnit în rîs cînd am mers la bar și am auzit un rînd nesfîrșit de în­ju­rături românești. După coada de po­lonezi însetați, în spatele tejghelei, stătea Costică, un bărbat pe la vreo 40 de ani, bine făcut, căruia pe ecuson îi scria dichisit – Kostas. În­treba oamenii frumos în engleză ce vor de băut și-apoi începea să bla­go­s­lovească și să-și verse tot năduful în limba lui de-acasă, pe care oricum n-o înțelegeau turiștii. Pe lîngă Co­stică, la hotelurile din Argassi au a­juns să lucreze și soția, fata, cum­nații și alte cîteva rude ale sale. Chit c-au început să facă altceva, cînd au venit, toți au avansat și de la gră­dinărit au ajuns ospătari, ca­meriste sau, cum e-n cazul lui Costică, chiar barmani. Nu par să se simtă străini deloc aici. Au camere personaliza­te, în care pot să-și crească copiii și și-au cumpărat chiar și tot felul de electrocasnice menite să le facă viața mai ușoară, pe care le-au în­și­rat la demisol, printre camerele noastre, ale angajaților.

„Ești într-un ghetou româno-albanez”

De cînd sînt în Grecia, am a­u­zit mai multe înjurături românești și țipete decît în tot restul vieții me­le. Prin tot amalgamul de personal al celor trei hoteluri, la o nu­mă­ră­toare a noastră din pură curiozita­te, am ajuns la concluzia că sînt, cu ge­nerozitate, cam cinci angajați de naționalitate greacă, restul fiind ro­mâni sau albanezi care-au migrat, în copilărie sau adolescență, din Al­bania, împreună cu familiile lor și-acum lucrează aici în speranța că, într-o zi, își vor obține actele. Unii greci au o aversiune față de al­ba­nezi, în general, deși mulți dintre ei îi acceptă. La hoteluri, managerii sînt toți albanezi și mare parte din personal e format din rudele lor, ve­ri­șoare, vecine sau cine mai știe ce al­te legături. Nu-mi dau seama cînd cineva vorbește în greacă sau al­baneză, deși am aflat de curînd că doar foarte rar mi-a fost dat să as­cult pe-aici oameni vorbind limba greacă și că tot ce-am auzit pînă a­cum e doar albaneză.

Am decis să plecăm după doar două luni de muncă din patru. Nu ne pare rău, poate regretăm doar fap­tul că n-am fugit chiar mai îna­inte de-aici. Martina, o studentă po­loneză, mă-ntreabă dac-o să ne mai vedem vreodată în Grecia. Încep să rîd și-i spun că, cel mai sigur, mi-a ajuns albastrul Greciei de-acum cît pentru toată viața. Rîde, părul i se-ncîlcește după degete și-mi spune, uitîndu-se fix la mine – „Ești într-un ghetou româno-albanez. Grecia pe care-o căutam noi e-n altă parte, mult mai departe de insula asta.”

Mai avem două zile și plecăm. Pînă una alta, rîd și-i mulțumesc în gînd lui Costică pentru toate zi­lele-n care am dat cu mopul în sala de me­se a Căpitanului pe „Supărat sînt, Doamne, iară”. Bine, și pentru res­tul manelelor de jale ale căror versuri parc-au fost scrise special pen­tru mine și vara mea în Zakynthos, descrisă frumos doar în traduce­rea în română a contractului „Work and Travel”.