Frumusețea satului lui Teodoreanu înghițită de sărăcie

Multe case din satul Medeleni nu mai au stăpîn și de mult nu a mai fost aprins focul în tinde ca să le încălzească pereții. Dacă s-ar găsi cineva să mai locuiască în aceste case nu ar mai putea să se încălzească pentru că ferestrele s-au lăsat și găuri mari s-au format în pereți, prin care, dacă încerci să te uiți vezi interiorul casei. Cît ai privi pe cele două străzi principale nu vezi niciun om, poate doar cîteva gîște care se alungă una pe alta ca să mai piardă timpul. Copaci desfrunziți se sprijină de garduri sau gardurile se sprijină de ei, este greu să îți dai seama și puținii oameni pe care îi întîlnești robotind prin propriile curți au hainele mîzgălite de noroi sau roase de la muncă.

Satul care a fost făcut cunoscut de Ionel Teodoreanu, în romanul său „La Medeleni”, în care descrie co­na­cul ca pe un palat, nu mai este ce­ea ce a fost odată. Astăzi, conacul care i-a fost cămin autorului nu mai adu­ce aminte deloc de imaginea des­cri­să în carte. O mare parte din el a fost demolat, balconașele care marcau intrarea în casă, bucătăria și sala de mese au fost stricate și din forma pe care o avea înainte, de două „L –uri” lipite, a rămas doar un dreptunghi fără viață. La intrare a fost pusă o plă­cuță pe care scrie „Școala Mede­leni”, dar asta a fost acum mult timp, pen­tru că scrisul este spălăcit, în ton cu toată casa. Clădirea-vedetă a Me­de­le­niului a intrat în anonimat pe la 1960 cînd frumusețea-i a început să dispară. Camerele au fost transformate în săli de clasă pentru 40 de ani, dar cînd copii s-au împu­ți­nat, conacul a fost sărăcit și de ul­ti­ma formă de strălucire. Acum nu este altceva decît o altă casă părăsită într-un sat uitat de lume.

Drumul care face legătura dintre Medeleni și Golăieşti este pie­truit, iar gropi adînci umplute cu apă călăuzesc fiecare metru parcurs. Șanțurile de pe margine sînt și ele pline ochi și dau pe dinafară cînd un cîrd de gîște bine făcute se aruncă în apă, tulburînd-o și în­ne­grind-o. Doar porțile de fier stau drepte în fața vremii, iar gardurile s-au culcat la pămînt gheboșite de vînturi, ploi și ani.

Singurătate stropită cu vin

Pe nea’ Constandache l-am în­tîl­nit la barul din sat, singurul loc unde se aude zgomot, nu muzică sau vorbărie, ci un bîrîit de mașină cu care proprietarul finisează niște scînduri. Moșul este îmbrăcat gros și bea vin alb dintr-o halbă mare de bere. „Berea merge atunci cînd este cald, pe vreme asta vinul îți în­călzește oasele”,  îmi zice el în timp ce privește cana plină. S-a născut în Medeleni și nu a plecat nicio­da­tă de aici. Are 72 de ani și trăiește singur. De mult timp se descurcă cum poate. O lacrimă îi alunecă pe obrazul drept cînd îmi povestește despre soția lui care a murit acum 20 de ani și despre băieții lui pe ca­re i-a pierdut înxtr-un accident. Își amin­tește că mai are un singur copil ca­re este în viață, o fată care este mă­ritată la Băcău, dar care nu prea îl mai vizitează.

Acesta stă într-o cușmă neagră pe care și-o aranjea­ză des și își dezgolește fruntea pli­nă de riduri și sprîncenele lungi și grizonate. Picioarele îi tremură și nu pentru că îi este frig, ci pentru că nu le poate ține într-un loc. De doi ani are cîte o tijă în fiecare picior de cînd i-a ars casa. „Cu aista m-am împiedicat de un prag și aistalalt a rămas în urmă”, spune mo­șul arătînd pe rînd piciorul drept și apoi pe cel stîng. Nea’ Constan­da­che rîde acum de pățania care era să-l bage în mormînt, dar spune că atunci nu mai credea să scape. „Am stat două luni în spital și am schim­bat patru ghipsuri la rînd”, apoi soar­be din halba care mai are a­cum doar cîteva guri de vin, pe care a ridicat-o cu mîna învelită într-o mănușă neagră. Cealaltă mînă este acoperită de o mănușă roșie și o ține lîngă el pe bancă. Locul unde s-a oprit să bea nu este unul foarte primitor și nici călduros. Bănci lungi, acoperite cu țoale țesute la răz­boi împrejmuiesc încăperea ai cărei pereți sînt acoperiți cu o faianță verde, chicioasă. Masa pe care și-a pus moș Constandache băutura era și ea împachetată în aceeași fa­ian­ță care mi-au luat ochii. Se vede bine că nu este chip să fie mutată de acolo pentru că este făcută din be­ton și înfiptă bine în pămînt.

După ce termină vinul, moșul își ia bățul gros, lung de un metru și un pic, pe care îl folosește pe post de baston și merge încet pe drumul care duce către conac. Spune că trebuie să meargă acolo ca să taie niște nuiele să-și uneltească o mătură ca să facă puțină curățenie în curte. Ușor-ușor lăsăm în urmă barul-magazin, care se încadrează perfect în decorul sărăcăcios al satului, cu gardul înnegrit și aco­pe­ri­șul șubred, gata să se prăbușească. Cînd îl întreb din ce trăiește și cum se descurcă, nea’ Constandache îmi spune că are o pensie de 380 de lei „Nu e mult, dar măcar este ceva”, concluzionează în timp ce își încheie o capsă de la geaca jupuită și ponosită. Meșteșugul pe care l-a învățat de la tatăl lui l-a ajutat și îl ajută în continuare să mai strîngă un ban în plus. Știe să taie viile și copacii, astfel încît primăvara să facă multe flori și să fie mănoasă.

Amintiri cu miros de castan

„Satul asta care-l vezi acum nu este cel care s-a format prima dată. Casele erau împrăștiate pe malul Prutului și în jurul bisericii vechi”, povestește bătrînul și îmi arată o biserică mică. Este departe de lo­cul unde ne aflăm acum. Moș Co­ns­tan­dache își aduce aminte că satul s-a îndepărtat de Prut pentru că a­tunci cînd se umfla inunda toate ca­sele și zile întregi veneau să se adăpostească în curtea conacului lui Teodoreanu. „Acolo este o fîn­tî­nă. Cînd aveam opt ani am stat acolo cu mama și cu tata pentru că au venit apele”, întinde mîna și iar îmi arată ceva. Mă așteptam să văd o fărîmă dintr-un fost zid de pia­tră, dar nu observ decît o adună­tu­ră de buruieni care înconjoară ce­va ce nu se vede.

Fix la colțul fostului conac a fost ridicată o biserică. Mare și mult prea nouă pentru un sat atît de vechi. Nu se țin slujbe în ea, mai trebuie terminată pictura pentru că pe pereți acum nu mai atîrnă icoa­ne și picturile le-au luat locul. Moș Cons­­tandache îmi spune că anul viitor de Paște va fi sfințită și atunci o să se poată intra în ea. Pe lîngă aceste locuri din sat, bătrînul insistă să îmi arate și castanul pe a cărui crengi încă mai stau agățate fructele în­ve­lite în haine verzi. Este un copac special pentru că mai este unul singur la fel în țara noastră, se află în Argeș, așa știe moșu`.

Restul străzilor sînt parcă pă­ră­site. Nimeni nu vine, nimeni nu pleacă. Nu că oamenii care mai stau aici ar avea foarte multe mijloace de transport care să-i ducă spre sa­te­le vecine. Cel mai apropiat este la o distanță de trei kilometri, iar pînă la celălalt sînt alți cinci kilometri. Dacă nu au o căruță a lor, pot mer­ge doar cu microbuzul care vine, îi ia pe copii, îi duce la școală și se în­toar­ce cînd la 12.00, cînd la 13.00, depinde de zi. Altfel medelenii nu au cum să meargă în alt sat.

În Medeleni, o casă din cinci pare locuită. O dovedesc hainele în­tinse pe sîrmă la uscat sau fumul gros care iese pe horn. Restul au grădinile pline de buruieni uscate, înalte cît gardul, sau buruienile în­se­le sînt gardul. Pereți pictați cu mă­iestrie sînt lăsați să se dărîme și geamurile s-au lăsat pe-o parte după cum s-a dus și lutul din care au fost făcuți pereții. Nimeni nu mai circulă pe cele două străzi din Medeleni. Toată lumea se ascunde de „vîntul de șapte lei cartofa”, cum îmi zice moș Costandache că este numit vîntul care vine de la ucrai­nieni.