În Boroșoaia, bocitoarele și-au stins cîntecul de jale

Dincolo de dealurile comunei Plugari, aproape de granița dintre județul Botoșani și Iași, troienele de ză­padă nu s-au topit, iar casele răsfirate par că abia mai suflă de sub acoperișurile încăr­ca­te. Îți țiuie în urechi o liniște apăsătoare, iar dacă se întîmplă să calci în satul Boroșoaia cînd e trecut de ora amiezii, cu greu ochii o să-ți găsească o ur­mă de om. Pentru lo­cu­itori, înmor­mîn­tă­rile nu au existat vreodată fără „corul bocitoa­re­lor” sau fără femeile care pe vremuri jeluiau la căpătîiul mortului pînă ți se strîngea toa­tă pielea de pe mînă ca după un fior. Obi­ce­iul nu și-a înfipt ră­dă­cinile acolo, pentru că „fetele tinere și-au căutat norocul departe de casă”, iar singurele care îl mai păstrează sînt bătrîne și fără pute­re.

Barul satului e un fel de pri­mă­rie. E locul în care lumea se adună ca la șezătorile de pe vremuri: oamenii vin să vorbească și să afle ce s-a mai întîmplat prin sat. În jurul unei mese stau îngrămădiți bărbați încălțați cu cizme pînă la genunchi, care își țin între degete țigara și stau ațintiți cu ochii în televizorul care atîrnă pe pe­rete. Între ei se cunosc după numele mic, alăturat de numele tatălui, pe ca­re ei îl primesc ca o poreclă. „Nu avem noi numele ăsta, Grigoriu, în sat”, răs­punde răspicat unul dintre ei. Mai stă două clipe și, la îndemnul femeii care toarnă băutură într-un pahar abia spălat, își amintește și duce degetul la tîmplă. „Da, Mărioara a lui Suma­na­ru jelește pe la înmormîntări. Dar uite că nu mai știu nici dacă tră­ieș­te”, spune nea Ilie, care nu pare trecut de 50 de ani. Se scuză că e un pic „pi­lit” și că nu mai are „memorie așa bu­nă oricum”.

Ulițele satului sînt late cît să cu­prin­dă o căruță și doi oameni pe lîn­gă ea și sînt acoperite de zăpadă în­ghe­țată, dată într-o parte de lopețile lo­cal­nicilor. Pînă la Tanti Maria, cunoscu­tă ca Mărioara Sumănărița sau Ma­rița, drumul e parcă îngrădit de cea­ța care se lasă ca o pînză pe care cu greu o poți rări. Bocitoarea stă într-o casă de la capătul satului, unde nici be­cu­rile de pe stradă nu se mai aprind și unde vîntul e mai tăios și îți pă­trun­de în urechi ca un vaiet prelung. Cîinii de la poarta femeii sînt niște dulăi de stînă care te simt de la distanță de cî­teva case și latră lăsînd în urmă un ecou surd. „Aici nu stă nici o Maria Grigoriu, nu știu pe cine căutați”, spu­ne un copil mărunțel cu un fes vechi tras pînă peste ochi care iese doar pînă în pragul ușii zgribulind de frig.

Prin geamul fără perdele se vede o femeie uscățivă, cu o basma verde pe cap, care se mută de pe un pat pe altul în timp ce duce mîna la frunte parcă a durere. Zăvorul de la poartă și mîrîitul cîinilor mă ține la cîțiva pași de copilul care îmi șoptește spășit că „bunica spune că e bătrînă și bolna­vă și nu mai poate vorbi așa ca altădată. Nici din casă nu prea mai iese”. Îmi lasă poarta deschisă, în caz că totuși vreau să intru și se întoarce în casă fluierînd încet. Prin ușa puțin cră­pa­tă se vede o ramă în care sînt adunate poze vechi, alb-negru cu oameni în sicrie. „Io-s bătrînă domnișoară, astea erau tinerețile mele. Acuma-s și bolnavă, nu mai pot”, spune scoțînd nu­mai jumătate de cap afară, după care închide ușa.

Altădată nelipsite de la orice în­mor­mîntare din sat, acum bocitoa­re­le se izolează de locuitorii care abia și le mai amintesc din fotografii sau din vremurile în care femeile erau tinere. La fel spune și Viorica, vîn­ză­toarea de la magazinul satului, bo­te­zată acum 40 de ani de una dintre bocitoarele satului, pe care nu și-o mai amin­teș­te decît vag. „Eu am fost plecată prin străinătate, dar nici cînd eram aici în sat nu mă aveam așa bi­ne. Lumea o știe de bocitoare la în­mor­mîntări, dar eu n-am mai auzit nimic de ea de cînd eram mică tare”, spune fe­meia îndesîndu-și mîinile în buzunarul gecii.

Cel din urmă plînset

Oamenii din Boroșoaia nu se tem nici de greutățile iernii și nici de alte năpaste date de Cel de Sus. Le pri­mesc, pentru că ei cred că soarta nu o poți schimba nicicum. Dar li se zbîr­lește pielea de pe brațe și duc repede mîna la gură atunci cînd își amintesc de nelegiurea care le-a lăsat un gol în suflet și un loc lipsă în barul satului. „Mare păcat s-a abătut asupra noas­tră acuma de Crăciun și de asta nici bocitoarele nu mai vor să iasă din ca­să”, spune lămuritor ’nea Ilie, în timp ce se cutremură ca după un fior sim­țit pe șira spinării. „Cum să mai jeleas­că tocmai acuma cînd la două case mai încolo, o mamă abia și-o îngropat bă­iatul? Cu tîrnăcopu’ în cap să îi dea un nenorocit? De unde așa bleste­mă­ție?”, adaugă bărbatul ridicînd că­ciu­la din cap în semn de dispreț. Con­ti­nuă spunînd că la înmormîntare a fost jale mare și nu au bocit doar femeile bătrîne, ci „toți așa plîngeam, să fi vă­zut cum ni se scurgeau lacrimi din ochi fără să vrem. Durere mare a mai fost.”

În ograda mică și plină de noroi intru numai după ce ’nea Ilie strigă și fluieră de trei ori. Apoi o lumină a­prinsă în hol confirmă că tanti Anica este acasă. Femeia iese în prag doar într-un capot lung pînă la călcîie și o vestă de lînă închisă pînă la gît. Dă cu piciorul în cei doi motani de la in­tra­re, făcîndu-și loc să iasă. Spune de la început că e femeie cumsecade și cu drag ar vorbi și ne-ar primi în casă, la căldură, dar are bărbatul bolnav. „A mai luat și un păhărel, așa ca înainte de masă. Și oricum el e mai gingaș și nu pot sta de vorbă prea mult că du­pă aia își mai face cine știe ce idei. Eh, ce să-i facem, așa e el”, spune cu o vo­ce domoală, uitîndu-se cu coada o­chi­ului la geamul de unde clipocește slab o lumină ca de lumînare.

E mică și gîrbovită, iar fața strîn­să în cute mici e roșie, pesemne că în ca­să arde focul. Își ține mîinile mereu în poală și vorbește încet, parcă îm­pă­cată cu propriul destin, pentru că de cînd se știe, femeia a lucrat pe lîngă casă și nici bucurii prea mari nu a avut. Spune că bocește la înmor­mîn­tări de cînd i s-a stins fiul, nora și cei cinci frați, rămînînd singura în viață, avîn­du-l alături numai pe soț. „Măi fato, durere mare de suflet am avut eu. Numai 30 de ani avea băiatu’ meu cînd o murit și uite că acuma se fac 23 de ani de cînd e acolo, la Dum­ne­zeu. Durerea asta o am cît trăiesc, supărarea nu iese așa ușor de la su­flet”, spune bătrîna cu o voce tre­mu­rîndă, semănînd cu un plîns. Ar boci cum știe ea mai bine, însă nu poa­te dintr-odată și îi e frică de ce or să zică vecinii, mai ales după ce tot sa­tul a fost în doliu de Crăciun. „Nici glas nu prea mai am, bătrînă mai sînt… Și uite-aici așa am un junghi în spate, de supărare, de frică, Dumnezeu mă știe. Uite-așa de cînd cumătra mea o rămas fără băiat, parcă nu-mi vine a crede că la noi în sat s-o întîmplat o crimă”, și îmi arată spatele, dînd la o parte vesta de lînă care îl acoperea.

De dragul copiilor

Continuă cu o voce scăzută, aproa­pe în șoaptă, spunînd că i se frînge inima cînd vede că o femeie rămasă văduvă la 20 de ani cu mulți ani în urmă, „cînd timpurile erau mai gre­le”, cu șase copii mici, pierde unul dintre ei în așa fel. „Numai moarte din asta să nu fie în lume, dragă fată. Tot satul e amuțit de atunci, numai plîn­set auzi de la casa femeii.” Nea Ilie își dă cu mîna pe la ochi și se uită în za­re, la casa cu pricina. „De tineri, oa­me­nii în satul ăsta s-au ajutat unii cu alții la treabă și acuma e așa, o su­pă­rare, scîrbă mare”, adaugă dintr-un colț cu ochii în pămînt.

Tanti Anica se uită cu luare amin­te la bărbat și cu mîinile împreunate în poală îi dau lacrimile și scoate un bocet scurt și fără vlagă.

„Dragii ma­mii, puii mamii, tare mi-e dor de voi
Veniți inapoi, cu toții să ne întîlnim
Puii mamii să vorbim, inima s-o ră­co­rim.
Dragu’ mamii, puiu’ mamii, tare mă doare inima”

Încheie brusc și trage aer în piept. Motanii nu mai miaună cerînd de mîn­care, ci stau zbîr­liți în ușa casei și bol­desc ochii speriați de bocetul femeii. Bătrîna îi fu­gă­rește și adaugă că ar fi jelit mai ta­re, dar „tare s-ar mai su­păra pe mine cu­mătra dacă ar auzi, nu-i mai amă­răsc inima, o are amară destul.” Da­că nu ar avea 75 de ani, tanti Anica spu­ne că ar încerca mă­car pe fetele ră­ma­se în sat să le învețe obiceiul. „Nu­mai la Maramureș cred că se mai păs­trează tradițiile, că aici la noi… Fata mea e plecată la Hu­nedoara, și al­t­ci­neva care să prindă asta de unul singur eu habar nu am.” Din tinerețile ei, bocitoarea își amin­tește că lumea nu o chema niciodată la în­mor­mîn­tari sau priveghi, simțea doar că trebuie să meargă. Altfel i se punea nod în gît și liniște n-ar mai fi avut curînd. Încă de cînd afla că este cineva mort în sat și pînă îl condu­ceau la groapă, femeile se strîn­geau și jeleau pier­de­rea. „Și nu um­blam după pomană, mer­geam de bună­voie. Nu conta că era iarnă sau vară, fie­ca­re om trebuia bocit, nu doar plîns înfundat cum e acuma”, spune of­tînd scurt.

Se aprinde și dă să îmi mai spună ceva, dar din casă răsună numele ei prelung, scos de voce răgușită și gra­vă. „E semn că a stat prea mult de vorbă, gelos bărbat mai are”, îmi șoptește ’nea Ilie zîmbind ușor. Fe­me­ia pleacă, nu înainte de a re­cu­noaș­te că avea nevoie să se elibereze jelind și că acum se simte mai îm­pă­cată. „Copilă dragă, dacă o să ții în ti­ne toate necazurile și n-o să scoți ni­ciodată răul prin bocet bine n-o să-ți fie. Ia aminte ce-ți zic.”

Mădălina OLARIU