Cea mai veche herghelie din țară își strunește bidiviii pur-sînge

Există o legendă care vorbește despre cai ca fiind zei întrupați ce trebuie să fie tratați re­gește pentru ca să nu se supere Dumnezeu pe oameni. Aceasta prinde viață în herghelia de peste 200 de ani din Rădăuți, care și-a găsit abia din 2002 un culcuș sigur, la cîțiva kilometri de oraș. Înființată încă dinaintea Primului Răz­boi Mondial, cînd Aus­tria și Ungaria doreau rase de cai speciale, născute din părinți cu sînge pur, herghelia păstrează acum doar cele mai frumoase exemplare din rasa Shagya Arab și Sport Pur Ro­mânesc, care nu lipsesc de la concursuri în țară și străinătate. Atîta doar, că glasurile cailor nu mai răsună la fel de tare precum o făceau în vremurile de război.

Un set de chei învîrtite pe deget spar­ge tăcerea din interior. De-afară se aude nechezatul nervos al unui singur cal care se termină cu un ecou dublat de copacii din curte și de vîntul care oprește sunetul între frunze. E di­m­i­nea­ță și praful încă nu se înghesuie să in­tre în nări, iar mirosul de piele proaspăt țesălată împrejmuiește grajdurile. A­celeași care, în urmă cu 200 de ani, adă­posteau 1400 de cai, acum sînt casa a 258 de exemplare, răspîndite și în alte două secții, de la Brodina și Mitoc.

Însă, cînd vine primăvara, în her­ghe­lie e sărbătoare în fiecare săptămînă. O sărbătoare mai mult mută, majorita­tea cailor fiind plecați în țară împreună cu antrenorii. E perioada cînd încep con­cursurile de frumusețe, sărituri peste obstacole și viteză de la care nu pot lipsi bidivii din Rădăuți. „Pentru că, de fapt, ei pentru asta sînt făcuți și în nici un caz pentru muncă. E vorba despre calul arab, foarte temperamental și care nu prea ascultă. Iar oamenii din zona asta vor cal de pădure, liniștit, care să oprească în dreptul crîșmei și să aș­tep­te cîteva ore”, îmi spune domnul Va­si­le, în timp ce îmi arată cîteva poze cu cele mai frumoase rase ale hergheliei. I-a învățat și i-a cunoscut pe toți cei care au stat în grajdurile din Rădă­uți, încă din primul an de dinainte de 1989, în care a fost mutat aici de la unul din­tre cele mai mari CAP-uri din jude­țul Botoșani, pe postul de inginer zoo­teh­nist. Acolo a prins și dragostea de cai, însă toți cei de aici i s-au lipit de ini­mă, știind că le curge prin vene sînge no­bil, englez. „Pînă nu demult am avut și rasa Gidran, cai cu sînge pur, foarte tem­peramentali și cu o deosebită voin­ță de a cîștiga”, adaugă acesta în timp ce acum le asociază numele cu orașul Galați, unde sînt mutați de cîțiva ani.

Străjerul raselor născute în România

Tropăind și aruncînd priviri în­crun­tate în față, Țiganu’ îl poartă pe spa­te­le care lucește în bătaia soarelui pe Ma­tei, un copil trecut puțin de 16 ani, ca­re îi este dresor. Mai mult în zilele de sîmbătă și duminică, pentru că în timpul săptămînii stă în umbra antrenorilor mai mari. Sare de pe el și îl poar­tă prin iarba care abia îi trece de co­pi­te ca pentru a se convinge că ar­mă­sa­rul e acum mai calm. „S-a liniștit”, spu­ne acesta și îl lasă cîteva secunde să stea singur.

Însă Țiganu’ n-are răgaz să stea cul­cat. Aproape că ar mînca din priviri iar­ba care i se ivește dintre copite, dar știe că trebuie să stea semeț ca să i se urce din nou în spate Matei. Pentru că a împlinit de curînd trei ani, a început și programul de dresaj, pe care îl face zilnic, după ora opt, cînd este și pri­ma masă din zi. „După jumătate de an de dresaj o să fie pusă o valoare acestor cai, în funcție de ceea ce știu să facă, cum ascultă comenzile, modul în care aleargă pe hipodrom sau pentru confor­mația corporală”, explică Ghiță ți­nînd șirul pe degete. Tot pe degete îi știe și pe fiecare din ei, pentru că are aproape un deceniu de cînd lucrează cu caii la Rădăuți. Oricum îi cunoaște de cînd era mic și se ruga de îngrijitorii de atunci să-i dea voie să-i mîngîie mă­car puțin. Îi place să îi compare cu cei pe care îi vede la cursele de pe Eu­ro­s­­port și care, deși sînt printre cele mai frumoase rase englezești, tot nu îi ega­lează pe cei de la Rădăuți în ochii lui.

O spune încet, apoi se uită admirativ la cel mai frumos exemplar din rasa Pur românesc, cu piele maro, lucioa­să, pe care degetele îi alunecă ușor. „Ăs­ta e unul dintre cei mai frumoși cai, are cam 500 de kilograme”, spune în timp ce îi mîngîie coama neagră care se des­face în bătaia vîntului și îi face semn să stea pe loc. Calul se oprește, dar dă din cap nervos. „E obosit Țiganu’, așa reacționează el cînd e vorba să stea liniștit”, îmi explică Matei care pare să îi cunoască fiecare defect.

Ca să te poți urca pe spatele lui ai nevoie de două ajutoare și de Matei care să-l liniștească sau să îl ademeneas­că, cu greu ajungînd să îi atingi talia ca­re depășește 1,60 metri. „Sînt rase spe­ciale pentru sport și agrement, fo­lo­siți la sărituri cu obstacole”, îmi spune Ghi­ță după ce mă așez confortabil în șa. Țiganu’ merge alene tropăind apăsat, părînd că este gata oricînd să fugă cu mine în spate sau să sară peste un ob­sta­col imaginar. Însă ne purtăm încet prin grajduri, unde Ghiță îi salută cu cîte o palmă prietenească pe spate. Îi știe aproape pe de rost și spune vesel că dacă se străduia puțin le învăța și zi­le­le de naștere. „Ăsta e Gabriel, cel mai blînd din toată herghelia cred. Îl călăresc și copiii și începătorii tocmai pentru că nu ar putea să îi arunce sau să îi lo­veas­că”, adaugă după ce îmi face un semn să mă uit pe plăcuța pe care scrie vîrs­ta. 18 ani, născut în 1994, categoria ar­măsari de montă publică. Ar putea ajun­ge și pînă la 25 de ani, dar depinde de organism și de „voința lui de a trăi”. Însă astăzi, Gabriel e trist și nu vrea să se ridice din culcușul de paie care încă pare cald și primitor. Cu pi­cio­a­re­le strînse sub el ne privește, așteptînd să îi închidem ușa și să poată continua somnul.

La secția din Rădăuți sînt păs­trați armăsarii și iepele mame dacă sînt zvel­te, frumoase la gît și coamă și cu talie cît mai înaltă. „Exemplarele care aveau 1,52 metri erau eliminate de la reproducere, iar armăsarii pepinieri trebu­iau să aibă 1,59 metri ca să fie admiși.” Așa s-a născut în Bucovina calul arab cu talie înaltă, cel mai înalt din Ara­bii Europei.

„Păpușa” arăbească

Din toată herghelia, unul dintre oa­menii care cunoaște cel mai bine rasa „Shag­ya Arab” este Costică, cel care îi în­gri­jește aproape zilnic. Tocmai își strîn­ge pentru ultima dată chiștocul de țigară între degete și îl aruncă în iarbă a le­ha­mite. „Auzi Ghiță, cîte ore au trecut de dimineață?”, își întreabă co­le­gul, adăugîndu-mi pe ton complice că e tura lui, dar e sîmbătă și nu prea are activitate. „Abia patru”, îi răspunde co­legul său uitîndu-se în zare. „Să nu cre­deți că nu mi-e drag ceea ce fac aici, că de cinci ani numai printre ei stau. Dar mă uit așa, că azi nu prea este ac­ti­vitate”, spune bărbatul cu șapcă ro­șie, de pe ale cărui buze încrețite se iveș­te un zîmbet. Spune despre el că e ie­șean, „băiat de oraș”, și încă nu-și poate da seama cum a ajuns în ținuturile Bu­co­vinei. Își amintește doar că prin 1984 s-a trezit în Volovăț. „Și cum toată lu­mea venea aici, la cai, ori să îi vadă, ori să îi călărească, așa am rămas și eu aici, printre ei, să-i îngrijesc.”

Păpușa e calul lui cel mai drag. Dacă stă să se gîndească mai bine, toți îi sînt dragi, dar calul alb, înalt și cu ochi încadrați de gene negre și lungi așteaptă să fie mîngîiat asemenea unui copil. Îl alintă cîteva clipe printre gra­tii, însă „Păpușica” își țuguie bu­zele și vine mai aproape. „Mănîncă dulciuri mai ceva ca un copil. Să vedeți cum crăn­țăne bomboane, ciocolată sau za­hăr cubic”, explică rîzînd Costică în timp ce calul se mulțumește cu un fir de fîn cules de pe jos. Păpușa e cal de galop, din rasa „Shagya Arab”, cai de tras la căruță și tunuri încă de pe vremea războiului, cu rădăcinile în Un­ga­ria. „Primul exemplar a fost adus în 1842, iar ăsta este deocamdată ul­ti­mul”, spune rîzînd și mîngîindu-i coa­ma. Păpușa e cal bătrîn, folosit în zi­le­le de duminică la șaretă, Costică avînd încredere în el că e și înțelept. „Dacă ați ști cum simte omul beat după mi­ros și cum se încruntă și nechează… Chiar și pe mine, mă lasă să mă apropii du­pă ce e sigur că eu sînt.” S-a atașat de el pentru că e liniștit și poate ține ușor pa­sul cu el, la orice fel de concurs sau cursă.

Se laudă spunînd că o parte din caii de care are grijă au fost și la un concurs de frumusețe tocmai în Ger­ma­nia sau că lumea îi admiră ori de cîte ori îi înhamă la șareta cu care se pot plimba în zilele de sărbătoare sau duminica. „Ne mîndrim cu ei, cai așa de fru­moși nu găsești prea ușor”, zîmbește mîndru bărbatul mîngîindu-l pe Ion, căruia îi spune ca alint „Gogu.” Ion are abia șase ani, dar Costică îl laudă că știe să poarte pe spate orice fel de oa­meni, de la copii pînă la adulți, chiar dacă, de felul său, e mai iute. „Go­gu­le, ce zici? Cu viteza asta a ta, tragem o fugă pînă la Iași, pe Copou? Să îți dau eu drumul prin parc, ce nebunii ai fa­ce tu acolo”, se amuză singur. „Dacă vă dau unul blînd, așa ca Păpușica, și vin eu să-l îngrijesc, îl luați?”, mă ade­me­nește Costică spunînd în continuare că și-ar dori tare mult să aibă calul lui, la Iași.

Înainte de furtună

Liniștea din herghelie se asea­mă­nă cu o clasă de copii în timpul unei in­spec­ții. Nimeni nu vorbește în plus, fiecare cal e la locul lui, iar hipodromul este gol. La fel de gol este și locul pen­tru dresaj, chiar dacă nisipul încă as­cunde urmele copitelor și al burților care l-au atins în cădere. Din mul­ți­mea de păpădii și flori primăvăratice de pe teren, Costică alege una și o miroase. „Nu are mirosul ăla de anul trecut, nu e același miros sănătos. Se vede că au lipsit ploile”, spune, așezîndu-se pe unul dintre scaunele tribunei. „Să veniți să vedeți la sfîrșitul lui iunie ce o să fie aici, cîtă lume o să stea să aplaude caii noștri. Sau cîți or să urce în șaretă aș­teptînd să fie plimbați.”

La concursul organizat de her­ghe­lia Rădăuți pe hipodromul propriu și care ține trei zile se adună cai din toa­tă țara să se întreacă la sărituri cu ob­sta­cole, viteză și frumusețe pe un te­ren de 2800 de metri. Antrenamentul se fa­ce încă din timpul iernii, de di­mi­nea­ță, de la prima oră, cînd caii sînt în­că­le­cați de antrenorii lor. „La concurs vine mereu și o doamnă antrenoare de la Iași, așa mai bărbătoasă la figură și voi­nică la trup. Are niște cai foarte sprin­teni, greu ții pasul cu ei”, spune Cos­ti­că în timp ce îi laudă pe ai lui în de­fa­voarea antrenoarei de la Iași. Nu-și face griji, știe că ai lui sînt cei mai iuți și că atunci cînd își pun copitele în pă­mînt, norocul parcă li se lipește de ele și le dă viteză. „Mereu am zis că de fapt animalele astea sînt fermecate sau pro­tejate de Dumnezeu”, dă din cap Cos­tică parcă nici lui nevenindu-i să crea­dă.

***

Pe hipodrom este liniște, chiar da­că vîntul poartă în toate direcțiile ob­stacolele de lemn peste care, în cu­rînd, caii vor sări. De departe se aude ne­che­zatul unuia dintre cai, care iese tro­pă­ind din grajd, zburdînd către pajiște. E sin­gur și îi lipsesc cei mai buni colegi cu care obișnuia să alerge la galop, însă vor reveni peste cîteva zile pentru concurs. Acum are tot hipodromul la dispoziție pentru a demonstra că poate face de unul singur mai mul­tă gălăgie cît o herghelie întreagă.

Mădălina OLARIU