Bărbatul care leagă poveștile filă cu filă

Pe Gabriel Panainte l-am găsit lucrînd de zor în garajul său. Într-un spaţiu mic, înveselit de mobilă colorată, mîinile lui dau o nouă viaţă cărţilor pe care le primeşte la legat. E mîndru că practică una dintre cele mai vechi meserii şi se laudă că-i printre puţinii care mai fac lucrul ăsta, tradițional, așa cum cere cartea. A terminat teologia, nu a dorit să se facă preot, dar a hotărît să rămînă totuşi aproape şi să slujească Biserica într-un alt mod. Așa că, de un an de zile, trăieşte doar din legatul cărţilor religioase. Spune că-i merge destul de bine și mormanul de cărți care-l așteaptă pe rafturile mari și portocalii din lemn masiv lasă să se vadă limpede că nu duce lipsă de lucru deloc.

„Nu ştiam nimic despre materiale de legătorie. Am învăţat să cos de pe Youtube şi legam apoi cu hîr­tie de cadouri, autocolant şi la lipit foloseam mereu aracet pentru lemn. Era un kitsch total, nu îmi plă­cea de­­loc ce ieşea”, îmi povesteşte amu­zat Gabriel despre primele sale experimente, de cînd s-a apucat să lege cărți și să se-avînte să facă din meș­te­șu­gul ăsta o meserie ade­vă­ra­tă.

Pe strada Avîntului, undeva în apropiere de centrul Vasluiului, se află atelierul lui. Om modest din fire, îmi spune că a transformat singur fostul garaj al bunicului său şi a de­corat cu mîna lui fiecare colţişor, aranjînd cu grijă, după o ordine nu­mai de el ştiută, fiecare instrument, literă şi bucăţică de material, dintre cele pe care le foloseşte la cărţi. Din afară, de după uşa veche şi ru­ginită de garaj, nici nu ai putea să îți imaginezi că acolo sutelor de cărţi li se oferă, practic, o nouă via­ţă. Că în atelier are loc un fel de „o­pe­ra­ţie estetică”, doar că făcută pe cărţi. De cum intri, „universul de lucru” a lui Gabriel nu are cum să nu-ţi smulgă un zîmbet şi nu poți cum să nu te bucuri atunci cînd vezi jo­cul ameţitor de culori dintre canapea­ua de un albastru electric care con­trastează perfect cu dulapurile por­tocalii, unde îşi ţine instrume­ntele.

Meserie de la Dumnezeu

„Prima comandă am avut-o a­cum un an cînd abia mi-am făcut şi firma, dar eu practic de vreo pa­tru ani această meserie şi nu mă văd în viitor făcînd altceva.” Ges­ticulează mult şi îmi dă detalii des­pre fiecare instrument şi material în parte folosit în tot procesul de refacere a unei cărţi. Foarte minu­ţios şi organizat îmi arată locul un­de trebuie să stea fiecare instrument de lucru şi îmi spune cu mîndrie că-i printre puţinii oameni care mai lea­gă cărţi de mînă. De la bunicul său, care a fost strungar, a moştenit toa­te presele pe care le foloseşte as­tăzi, iar în glasul lui nu poți să nu se­si­zezi o urmă de mîhnire cînd îmi spu­ne că e singurul din familie ca­re îl sprijină în tot ceea ce vrea să facă. Trăind într-un mediu religios şi în­curajat în permanenţă de către pă­rinţii săi, a apucat calea teologi­ei şi a vrut să se facă preot. Mă pri­vește și-mi spune că, totuși, el nicio­dată n-a avut chemarea aceea, „pe care tre­buie s-o simți”, iar cînd a cu­noscut sistemul, s-a descurajat de tot și n-a mai vrut să continue.

„A fost un jurămînt al mamei către Dumnezeu. A zis că dacă pri­mul copil va fi băiat, îl fac preot – așa că am vrut asta, pentru ea. Dar sistemul are problemele lui şi nu mi-a plăcut, n-am rezistat. Tot ce ţine de Biserică nu e perfect şi nu a fost pentru mine. Mie îmi place să mă exprim liber, nu să fiu în­gră­dit.” Admite că rişti să fii lăsat la pe­riferie şi să fii nebăgat în seamă în orice domeniu sau ţară ai lucra, nu doar în biserici. S-a rugat atunci la Dumnezeu pentru o altă meserie ca­re să fie aproape şi de biserică, dar care să îi ofere şi libertatea nece­sară, şi îmi spune că atunci i s-a dat legătoria. Din acel moment s-a axat mai mult pe refacerea cărţilor religioase și s-a dedicat altfel legăturii sale cu divinitatea.

Cînd a dorit să facă seminarul, din cauza unor probleme financiare, a fost nevoit să dea la un liceu obişnuit. A ales specializarea ma­te­matică-informatică și, în mod iro­nic, pe toată durata celor patru ani, a urît cele două materii cel mai mult, din toată programa. Deşi îi e cam greu şi strîmbă din nas, Ga­bri­el nu neagă faptul că şi matema­tica l-a ajutat în această meserie, iar faptul că recunoaşte că jumătate de milimetru greşit poate să în­semne mul­tă muncă în zadar, nu face de­cît să îi confirme că matematica i-a fost destul de folositoare pînă a­cum. „În ultimul an de liceu am fă­cut programare pentru site-uri web, iar acest lucru m-a ajutat foarte mult. Practic site-ul pe care îl am acum e făcut şi administrat de mine.”

Poveştile unor cărţi dezmembrate

De un an de zile, Gabriel tră­ieş­te doar din legatul cărţilor şi zice că îi merge destul de bine. A în­vă­ţat tot ce ştie de la prietenul său, ca­re îi este totodată şi model, Mihai Vârtejaru. Îşi aminteşte cum a fost în vizită la el, la Bucureşti, şi cum a evoluat atunci cel mai mult. El i-a cumpărat primele materiale şi l-a încurajat să meargă mai departe pe această cale. Cînd vorbeşte des­pre prietenia dintre ei, faţa i se lu­minează exact ca atunci cînd îmi ex­plică tot procesul prin care se lea­gă o carte – de cînd se dau jos co­per­țile vechi şi pînă se decorează apoi coperta, cu multă migală.

Primeşte destul de multe co­menzi online şi datorită faptului că este la început de drum se stră­du­ieşte să le onoreze pe toate. Îmi spu­ne că partea cea mai grea este decoratul care îţi ia şi mai mult de două ore pe carte. Face totul manual şi îmi explică că el nu are un model standard, impus. Are pe site cîteva exemple însă, în funcţie de buget, persoanele pot spune exact cum să arate cartea pe care ei o doresc.

Ştie toată istoria acestei meserii și dacă n-ar avea atît de mult de muncă, îmi zice c-am putea sta la poveşti ore în şir pe canapeaua al­bastră şi mi-ar putea spune toate întîmplările legate de o perioadă doar dacă s-ar uita numai la o sin­gură carte făcută atunci. Îmi spune întristat că din cauza doctrinei co­muniste și-a cenzurii, legătorii nu au avut posibilitatea să se dezvolte prea mult. „Din cauza regimului co­munist, legătoria s-a cam pierdut. Cărţile abia dacă erau legate cu o pînză tare sau un material – ceva ca­re să fie cît de cît rezistent. Se impu­nea un anumit tiraj şi nume sau ci­tate importante, care deranjau con­ducerea de-atunci, erau pur și simplu mîzgălite, acoperite. Am primit un exemplar de acum 100 de ani şi am putut observa cum nu­mele re­gelui era şters. Am căutat pe In­ternet şi am văzut cum arăta originalul.”

Majoritatea materialelor pe ca­re el le foloseşte sînt aduse din a­fară. Pielea este din Italia, instrumentele de lucru din Marea Bri­ta­nie, iar cel mai greu de procurat sînt literele. După perioada regimului co­mu­nist s-au topit tone de li­tere, iar astăzi îi este destul de greu să facă rost de cîte un set şi este nevoit să-l comande tocmai din America. Dar crede că meseria asta are şi părţi amuzante. Îşi aminteşte de o în­tîm­plare la care i-a venit să rîdă şi să plîn­gă la propriu. „Am făcut mai multe cărţi şi trebuia să imprim o personalizare, să scriu preot, prescurtat, «pr.», dar din neatenţie şi fiindcă aveam şi alte cărţi de luc­rat, în loc de «pr.», am pus doi de «rr.» și așa le-am trimis. A trebuit să o iau de la capăt din nou.”

Îmi spune că cea mai mare do­rinţă a lui este să se extindă cît mai mult şi visează să îşi deschidă în Iași propria sa librărie. Crede că şi-a găsit menirea şi vrea să împartă mai departe această meserie şi cu alţi doritori, aşa cum a făcut prie­tenul său cu el. Mai are însă încă o dorinţă pe care n-o spune prea des – aceea de a-şi găsi timp să lege vreodată colecţia de cărţi personale bisericești – lucru pe care n-a re­u­șit să-l facă pînă acum, dar care l-a convins să facă această meserie.