Bătut și de puști

Soarele începe ușor să se as­cun­dă pe după clădirile recent construite, și fix la timp pentru ca patinatorii să nu se mai iz­­bească unii în alții, or­biți de reflexia ghe­ții. Într-o cabină micuță, mă așez la coa­da formată din alți temerari veniți să a­lunece cî­te­va ture pe pîrtie. După ce mă plimb la trei ghișee, unul pentru bilet, altul pen­tru patine și ultimul să-mi păs­tre­­ze ghetele, ies încetișor încălțat cu o pe­re­che de lame pe tălpi.

„Vai, și trebuie să trecem peste po­dul ăsta?”, exclamă din spate o fată a cărei față e acoperită de glu­ga gecii. Aceasta încearcă să ridice ușor pasul, și cu mult efort din partea pri­etenului ei, reușeste în final să ajun­gă la patinoar, pe care deocamdată nu putem intra. Trebuie să mai aș­tep­tăm timp de cîteva minute, pînă ter­mină de curățat gheața de ză­pa­dă un au­tovehicul destul de mă­ri­cel. Asemenea unui patinator, face ture în jurul terenului, lăsînd în urma sa dungi lucioase. „Parcă ar fi un urs, ce mare e”, se aude venind de la u­nul din tinerii așezați la coadă, ca­re după alte două minute primește li­ber pe gheață. Unii o pornesc în forță, lu­îndu-și avînt și alunecînd iute de la un capăt la celălalt. Restul o pornesc fie mai ușor, fie strîns legat de ci­neva care se price­pe. „Să nu-mi dai drumul, jur că dacă pic te iau și pe tine cu mine”, îi spune o fată bă­ia­tului de a că­rui mînecă stă ancorată cu unghiile. Urmîndu-le e­xem­plul, eu și încă alți cîți­va în­ce­pă­tori în­cer­căm să ne agățăm de cel mai apropiat lu­cru, în cazul nostru fiind balustrada de pe mar­gine.

Veteran cu vîrsta unui începător

Încetul cu încetul încep să alunec cît de cît, patinînd nici mai mult de o ju­mă­tate de metru, cînd piciorul stîng îmi fu­ge într-o direcție, părăsind cursul stabi­lit și iar mă agăț de cel mai apropiat spri­jin. Cîteva minute iau o pauză, cînd de­o­dată trece pe lîngă mine un copil de vreo șase–șapte ani urmat din spate de mama lui. Și ea tot cu ajutorul marginii se mișcă pe terenul alunecos, încercînd cu greu să țină pasul cu micuțul care i-o tot ia înainte. „Stai mamă, nu te mai gră­bi atît de tare, vrei să cad jos?”, la care bă­iatul se întoarce spre ea și începe să rîdă. „Hai odată, că vreau să mă dau mai mult. Uite, mai am un pic și ajung dincolo”, zice întinzîndu-și degetul ară­tător către partea cealaltă de teren. Și dintr-o mișcare o zbughește spre locul țin­tit, lăsîndu-i în urmă pe toți care încă patinau cu bara în brațe.

Paul ANDRICI