La „Spiridon”, împarţi targa cu colegul de hol

„Era aici un pacient, unde s-a dus?!”, întreabă agitat un medic, a­ră­tînd cu mîna spre targă. Caută un răspuns în privirile celor peste 60 de oameni din sala mică a Unității de Primire a Urgențelor de la Spitalul „Sfîntul Spiridon” în care, din min­ut în minut, asistenții aduc noi pa­cien­ți, deși este trecut de ora zece seara. Răspunde, într-un final o tînără și-l anunță pe medic că pacientul lui a ieșit afară, iar acesta, la rîndul lui, fa­ce slalom printre oameni și începe să-l caute. Îl găsește, în timp ce în­cerca cu disperare să-și aprindă o țigară luată pe furiș de la cineva. „Stai acolo pe scaun și nu mai pleca!”, îl dojenește medicul pe Dumitru, un bărbat scund și slab, îmbrăcat într-un tricou de-un verde deschis. Hai­ne­le îi sînt mînjite cu pămînt, iar din tricou chiar se desprind cîteva bucăți în­tă­rite. Pe partea dreaptă a capului are o rană adîncă, din care încă se mai scurg picături de sînge, pe care tot încearcă să o astupe cu bucățile de bandaj primite de la asistente, iar pe gît șiroaiele de sînge deja s-au uscat. Dumitru se pune pe scaun, iar în sală este adus, pe targă, un alt bărbat care este așezat la coadă cu alţi cinci pa­cie­nţi care par că dorm și la că­pă­tî­iul cărora nu se zărește nimeni.

Noul pacient, un bărbat tînăr, are urme de glod proaspăt și tot încearcă să se ridice, însă este oprit la timp de asistent. „Două minute și intrăm”, îi spu­ne o voce de femeie. După două minute, roțile tărgii pe care stătea în­cep să se miște și pacientul pă­ră­seș­te sala de așteptare. „Of, Doamne! Cînd intru și eu?!”, țipă o femeie în vîrstă al cărei corp este acoperit de o pătură și care în unele părți lasă la vedere bucăți din pijamaua ei cu imprimeuri florale. Imediat, începe să plîngă și spune că o doare foarte tare o mînă, iar oamenii din sală își mută privirea spre ea. Unii dintre ei parcă se hrănesc cu vorbele bătrînei și mai uită de dure-rea lor. „Trebuia să te angajeze bo-citoare. Taci!”, îi spune una dintre cele două femei care au venit cu bătrîna la spital. În scurt timp, cineva a­du­ce o nouă targă pe care poate fi pusă bă­trîna pentru a merge mai departe, în drum spre vindecare. „Nu pentru asta voiam targa”, se grăbește o a­sistentă să spună, cînd vede că un me­dic se pregătește s-o mute pe fe­mei. Ia targa și o duce spre partea dreaptă a sălii.

„Băieți, folosiți-vă de targă cît o aveți”

„Mă, mamă, mă, dă-i ceva, o pas­tilă și să își revină”, îi spune o femeie medicului de gardă care încearcă să pună în ordine cîteva foi. Lîngă ea, o fată, la vreo 20 de ani, privește în pă­mînt și se ține cu ambele mîni de ghișeu. Li se cere să se așeze pe scaun și să aștepte că mai au și alte cazuri înainte. „Doamna doctor, stau de la ora trei aici. Îmi dați fișa și plec a­casă”, spune o bătrînă de pe unul din scaunele din colțul drept al sălii. Ci­­neva vine și o ia pe bătrîna care a­vea febră mare, iar sala pare să se mai elibereze, cel puțin pe mijloc. Într-o parte, zac aceleași trei corpuri, pe trei paturi diferite, care nu spun niciun cuvînt. Din cînd în cînd, un bărbat se mai mută de pe o parte pe cealaltă, însă pare să evite toată agitația de a­ici. În alt colț, un tînăr își susține pe genunchi o mînă bandajată și, pentru că nu mai sînt locuri libere pe sca­une, s-a pus pe jos. Pe ușă, intră o altă targă care aduce o bătrînă de etnie rromă, urmată de șase persoane ca­re pășesc în grabă și care, în scurt timp, se pun în jurul acesteia. „Băieți, fo­lo­siți-vă de targă cît o aveți”, spune un medic către cei trei asistenți medicali din ambulanțe. Un asistent pri­veș­te în jur și nu știe pe care dintre zecile de pacienți să-l pună pe targă și să-l ducă mai departe. „E aici tatăl Andreei, sughiță întruna și îl cam doa­re în piept”, răsună puternic o voce de bărbat.

În tot acest timp, Dumitru își a­coperă tricoul verde cu o geacă și iese din nou afară, de data aceasta să bea o cafea. Îl aduce un paznic care îi spune pe-un ton hotărît că el trebuie să stea pe scaun. „Păi am stat cinci ore pe targă, acu’ pe scaun. Ba pe tar­gă, ba pe scaun, ba pe ceia. M-am să­tu­rat, stau de la cinci și nu-mi faceți ni­mic”, se revoltă bărbatul, însă as­cultă și de vocile celor din jur și își reia cuminte locul pe scaun. Stă cinci minute și apoi se îndreaptă spre ghi­șeul de informații și spune că vrea fișa medicală și apoi să fie lăsat să plece acasă.

Cere cîțiva bani de la oamenii din salon, adună vreo 20 de lei și iese afară. „Eu sînt de la Vlă­deni, n-am cu ce să mă duc acasă acum, dar poate merge vreo ambulanță spre Vlădeni și mă ia și pe mine”, îmi spune Dumitru, atunci cînd îl întreb ce a pățit. Peste cîteva minute, îmi spune că s-a certat cu cineva și că l-a lovit cu un „spalier de ăla din vie”. Mîinile îi sînt umflate și îi tremură de fiecare dată cînd încearcă să le ridice. Dă să facă un pas spre poar­ta mare a spitalului, dar se întoarce în sală și se duce la băiatul care mai devreme îi dăduse cîțiva bani. „Co­pi­le, eu am plecat!”, spune bărbatul, pune capul în pămînt și o ia cu un pas grăbit spre strada din afara spitalului.