Zestrea Sophiei

Muzica de pian se aude de după ușa de sticlă. Înăuntru e mai degrabă întuneric, lumina becului fiind oprită de rafturile înalte aproape pînă în tavan. O siluetă mlădioasă se zărește printre pereții de cărți. Cu cît te-apropii mai mult observi la Lilia contrastul dintre părul ciocolatiu și fața-i albă. Numai după ce îmi spune că lucrează de șapte ani în anticariatul Sophia îi observ liniile fine, dar și blîndețea ochilor cînd povestește.

„De cele mai multe ori oamenii vin și întreabă cine e doamna Sophia. Unii chiar presupun că aș fi eu”, îmi spune lăsînd la vedere un șirag de dinți albi. Îi zîmbesc înapoi complice, știind că numele anticariatului stă sub însemnul grecesc al înțelepciunii. La cererea unui tînăr se îndreaptă spre calculatorul greoi și prăfuit și caută o carte din seria James Bond. Revine însă în scurt timp. „Majoritatea oamenilor care vin aici sunt clienți de ani de zile. Studenți vin puțini, din păcate. Cei mai mulți se opresc pe Lăpușneanu”, îmi zice cu resemnare în voce. „Dar avem și muzică, nu numai cărți”, zîmbește sfioasă, schimbînd subiectul, și mă îndeamnă să pășesc în cămăruța cu pereții blindați de plăci de vinil. Dacă aș fi scormonit aș fi găsit probabil tinerețile părinților mei închise în debaraua aceea mică, c-un bec atîrnînd din tavan.

În spatele meu, Lilia se îndrepta molcom către casa de marcat. A învățat de mult să zărească clienții printre miile de cărți. „Aș vrea să vînd niște cărți”, îi spune timid o liceancă după ce a scos un teanc de cărți dintr-o sacoșă verde. După negociere a plecat cu 8 lei în schimbul a patru cărți și-un dicționar.

Cărțile bune stau în locuri mici

Încep să-i spun că îmi place atmosfera din micul anticariat, dar îmi răspunde iute ca o mamă care-și apără copilul. „E unul din cele mai mari din țară. Doar la București sunt mai mari”. Dacă nu mi-ar fi spus, nu aș fi ghicit că în încăperea cît o camera de cămin se ascund 25.000 de cărți. „Trebuie să fii nebun să alegi un loc mare pentru cărți”. Își joacă degetele prin eșarfa cadrilată și-mi explică în continuare. „Anticariatul nu mai este un loc în care să găsești cărți vechi, ci un loc în care găsești cărți ieftine”.

Aș fi vrut să o contrazic, dar cărțile încă în folie din colecția „Adevărul” de pe raftul din față nu mă prea ajutau. Mi-ar fi plăcut să rămîn cu gîndurile la niște cărți vechi, maronii, cu dedicație caligrafică pe prima pagină, dar Mihaela Rădulescu îmi rînjea descurajant cu cartea ei „Despre lucruri simple”. Am început să mă gîndesc și la prețul cărților, dar am fost întreruptă și mutată mai la stînga de către doi oameni. Stăteam în fața standului de cărți la un leu.

Gianina PETRUCĂ