Poetul din biblioteca armatei

Liviu Vișan vorbește despre ca­ri­­era în armată cu patimă, dar ca des­pre ceva în care pro­fesia „te supune unor pri­va­țiuni, te obligă să renunți la multe lucruri pe ca­re altminteri le-ai face”. A plecat, după liceu, la școala militară de ofi­țeri activi din Sibiu, pe ale cărei bănci a pus întîia dată în mînă condeiul, pen­tru a-i fi publicate poeziile.

„Sîntem oa­meni normali, cu preocupări diverse și chiar în domeniul li­terar, artistic, cu dreptul la un pic de sensibilitate în afa­ra rigorilor profesi­ei, care sînt dure, în fond”, își ex­pli­că senin contradicția pe care a cultivat-o preț de o viață de om. Primul vo­lum de poezie și l-a publicat în 1988, cînd era deja locotenent ma­jor, despre o ar­mată ca instituție a eva­dă­rii și vi­să­rii. „Aveau valențe militare, dar nu în ideea de partid”, ci în spiri­tul vieții de ostaș spre care aspira în­că de cînd învăța la li­ce­­ul civil din Buf­tea și cu vocația po­eziei cu care cocheta încă din școa­la generală.

„Mareșalul” redacției

Proaspăt îmbrăcat în straie mili­tare, și-a amintit de dragostea pentru condei, iar în 1989 era deja absolvent de filosofie – istorie și de jurnalism. Ar fi tăgăduit faptul că urma cursu­ri­le a două universități dacă l-ar fi în­tre­bat cineva și astăzi își amintește că uneori „era destul de greu să ai și mun­că și examene și cîte treizeci și ceva pe an, e o lună din viață dacă o luăm du­pă economia timpului”. Și, pentru că e dedicat pasiunii sale, s-a înscris mai departe la cursuri postuniversi­ta­re în biblioteconomie pentru ca, du­pă ce a ieșit la pensie și a primit gra­dul de colonel în rezervă, să se angajeze la o bibliotecă. După atîta stric­te­țe, face în sfîrșit munca omului bo­em pe care-l regăsești în poezia lui, al stăruinței în universul poetic în care și-a însemnat pasiunea pentru viață și cultură.

Cea mai mare parte a carierei, în­să, și-a petrecut-o în redacție, acolo un­de timp de 26 de ani a slujit presei militare. „Mergînd eu la cenaclul aces­ta literar al lui Alexandru Piru și cu­nos­cînd oameni care erau deja în do­me­niul ăsta, ei m-au îndemnat și pe mi­ne, m-au îndrumat să lucrez cu ei”. Așa a scris la diverse publicații de ni­șă, dintre care cel mai mult la „Viața Armatei”.

Între prieteni i se spune „mar­e­șa­lul” omului cărunt cu ochii negri și ageri, dintre ale cărui fire albe a mai ră­mas puțin din poetul brunet, în straie mi­litare. „E un cîmp deschis tuturor po­sibilităților, cel al armatei. Ca re­ac­ții și ca relații interumane, ca și pe str­adă, oamenii sînt și buni și răi și or­go­lioși și modești. Asta dă sarea și piperul unei comunități, din orice tagmă. Pes­te tot sînt oameni și oameni.”

Dacă armata l-a învățat ce în­seam­nă datoria față de slujbă și față de oa­meni, de la poezie și literatură a în­țe­les că devotamentul față de pasiune se ma­nifestă în timp și nu îl arăți „în fața nici unui pluton, cît îl vezi în oglindă di­mi­neața”.

Livia RUSU