O sclipire şi ştii că eşti unde trebuie

„N-am ales să fiu profesor. Lucrurile s-au petrecut mai curînd invers, profesia m-a ales pe mine”, spu­ne Simona Modreanu, profesor uni­versitar al Facultății de Litere a Uni­versității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Vocea caldă, de o muzicali­tate cum n-ai întîlnit foarte des, o să te facă să crezi că, prin cine știe ce tertipuri încîlcite, cînd ai ajuns în cafeneaua Trafali, ai rotit cheițele unei cutiuțe muzicale și te-ai întors într-un alt timp și într-o altă pe­ri­oa­dă din care n-o să vrei să pleci prea curînd. Așa o să te căznești să rămîi și să asculți pînă la capăt melodia în limba franceză despre profesoa­ra care, la 27 de ani de cînd a ales lim­ba, cultura și civilizația franceză, îți spu­ne cu modestie – „cam asta a fost in­tervenția mea personală în existen­ță”.

Fiică a doi profesori de la Facul­tatea de Geografie, nu și-a închi­puit că va ajunge vreodată profesor, din­tr-o teamă atribuită caracterului re­pe­titiv și rutinier al meseriei. „Eu am zis că vreau să fac ceva care să fie ine­dit și nou, în fiecare zi.” Monotonia n-a apucat să intervină în viața ei, neavînd loc de celelalte meserii pe care le are – una pe care a încheiat-o, cel puțin provizoriu, dar care se pre­lungește într-un curs de diplomație culturală, aceea de diplomat; editor la Junimea, pe care a și condus-o vre­me de șase ani și, conchide ea, tra­duc­ător și interpret, meseria pe care i-ar fi plăcut cu adevărat s-o facă.

Cînd vorbește despre ce se în­tîm­plă în sala de curs, zîmbește c-un aer secretos, trecîndu-și cu grație degetele lungi și subțiri care-au cîn­tat cîndva la pian, prin părul ondulat. „Sclipirea din ochii studenților – ăla e semnul”, te încredințează Si­mona Modreanu care, la începutul carierei, își scotea studenții din sală pentru a-și ține orele La Balenă, așa amintindu-și de propria studenție, petrecută în anii comunismului și cu rigorile cunoscute. Cu o mirare mută, o să-ți proptești coatele pe măsuța de cafea și-o să o asculți pe femeia care-ți vorbește despre timp și legături nevăzute ca și cum ți-ar recita o poezie. „Am descoperit, de cîțiva ani, mai ales de cînd am pri­le­jul să lucrez cu studenți mari, de la masterat – că într-un cadru mai in­tim, cu persoane mai puține, se pot crea niște relații și pot circula niște fire nevăzute, niște vibrații absolut extraordinare.”

Zîmbind, cu privirea agățîndu-i-se de puncte nevăzute, împrăștiate undeva prin aer, și afișînd o ele­gan­ță desprinsă dintre filele unui roman vechi, profesoara de limba france­ză o să-ți vorbească despre un timp pe care tu nu ți l-ai imaginat vreodată altfel decît ca un corset. Îți pocnești suscceptibil degetele ca pentru a chema timpul acolo, la masă și te gă­sești nepregătit cînd, în fine, ajun­ge. „Timpul te așteaptă să faci ceva cu el: să te joci cu el, să-l umpli, să-l întinzi, să-l destinzi, să-l dai de-a dura, să-i dai drumul.”