La război, cu tot cu ac şi aţă

„Mă trezesc dimineața, în fie­care zi, și zic «Doamne, să le pot face pe rînd – și pe aia, și pe aia, și pe aia!»”, spune doamna Veronica cu o față se­nină, ca și cum o discuție despre „cînd om avea timp să le facem pe toate” nu numai c-ar fi total departe de ea, lăsată la Humor, în copilărie, ci parcă n-ar fi existat niciodată. Lasă ața din mînă, pune în cutie grămăjoara ro­șie pe care-o construiește și înfinge a­cul dintr-o parte în ie. „Nu pot să stau degeaba. Mă doare, îmi pare rău că nu fac nimic”, spune femeia. Nu are 70 de ani împliniți și pînă acum, de mică, țese pînze, construiește trăi­stu­țe, bundițe, ii și tot felul de modele tradiționale, învățate de la mama. A venit de la Humor, din Suceava și se bucură că poate s-arate lumii mun­ca pe care a făcut-o toată viața. E îm­bră­cată cu o ie ornamentată, stă cu­min­t­e pe un scăunel și, cînd și cînd, își așază firele albe de păr sub bro­boa­dă.

Doamna Veronica e parte dintr-o asociație suceveană a meșterilor po­pulari și, de cîteva ori pe an, ajunge prin țară la tot felul de tîrguri și ex­poziții. Nu se bucură prea mult cînd vede că lucrul de mînă nu-i așa a­pre­ciat și că oamenii nu înțeleg de ce prețul unei ii ajunge să fie cel de la tarabă. „Munca asta-i așa puțin a­pre­ciată; păi cum, eu cos la o ie uneori trei luni, uneori șase, uneori chiar un an – nici nu mai vrei să le vinzi, cînd le termini de lucrat!” Vorbește în­ce­tișor, cu blîndețe, alene, de parc-ar întinde cuvintele asemeni unui mo­del, cu atenție, pe-o bucată de pîn­ză topită. Cît stă și-așteaptă oamenii să vină să-i vadă iile, împletește, învîrte niște ațe și coase mărțișoare – „ca să nu stau degeaba, că nu pot”.

A țesut și cusut toată viața și alt­ceva spune că nu știe să facă. Fără să se-ncrunte sau să-și piardă răb­da­rea, doamna Veronica explică tuturor cum coase fiecare cruciuliță, cum mu­tă firul de ață de pe-o parte pe alta și de unde știe cum să facă fiecare model. Scoate telefonul din trăi­stu­ță, verifică atentă ceasul, îl vîrăște înapoi și-și îndreaptă privirea către femeia care-a venit s-o întrebe cum să facă tivul, să unească părțile iei și cîți centimetri trebuie să lase li­beri la gît, și cîți să strîngă.

Ochii li se-ndreaptă către po­ze­le din telefon și doamna Veronica în­cepe să-i spună atent fiecare in­di­cație, gesticulînd ușor și mutînd a­țe­le din mînă dintr-o parte în alta. Iile stau aliniate perfect pe u­me­rașele din spatele ei. Mîinile i se mișcă repezit, fără stare și, printr-un a­mal­gam de indicații spuse șoptit, asemeni ingredientelor secrete dintr-o rețetă, se alege o liniște bruscă – „am îmbătrînit, dar asta am să fac pînă la sfîrșitul zilelor”.