Dorințe-mplinite de-a-ndoaselea

Nu-i plac bisericile. Îi este frică și nă­duf de fiecare dată cînd ajunge în ca­sele Domnului. E drept însă, că-și fa­ce totuși cruce cu limba înainte să ia­să din casă, în fiecare dimineață, dintr-o superstiție aducătoare de noroc. A ve­nit din Botoșani vineri noapte, ca să-și apropie fruntea de mîinile Sfintei abia sîmbătă și să nu se gîndească la ni­mic. „Eu nu cred că Dumnezeu sau sfinții au program de lucru la sediul bi­sericilor și trebuie să stai la coadă ca să primești un aviz de iertare a pă­ca­telor, de parcă biseric’-ar fi un ghișeu.” Cu­vintele îi sună moale. Fără pioșenie, fă­­ră disperare, dar cu o liniște hotărîtă ce-nchide în gît orice mirare de a-l gă­si taman la coada ambasadei cerești. Cos­tumul din stofă gri, de lînă fină îl învelește fără nici o cută, ca pe un ma­nechin. Are părul alb cu totul, deși n-a trecut de 60 de ani, iar ridurile șlefuite în pielea bronzată îi fac numai cu anevoie ochii să privească altfel decît ironic și circumspect. „Tatăl meu, care era chiabur în Santa Mare, nu lipsea niciodată din Iași cînd era sărbătoarea asta. Sfînta Parascheva era păzitoarea lui. Mă aducea cu el, să ne închinăm. Toată copilăria și toată adolescența m-a luat pe sus, ca să mă pătrundă și pe mi­ne protecția lui Dumnezeu.”

Sfîntul ghinion

El încerca mereu, cu sîrg, să se în­chi­ne cît mai fierbinte, dar întotdeauna, Sfînta se făcea că n-aude. „Nu prea mă puteam concentra cînd ajungeam la moaște, iar dacă îmi puneam vreo do­rință în gînd, nu numai că nu se îm­pli­nea, dar se întîmpla tocmai invers.”

A vrut, pe rînd, să aibă un costum, să mear­gă la liceu, să nu se măneze via, să nu moară Ringo, cîinele lui, să nu-l mai țină la pușcărie pe tatăl său, să nu-l mai bată pe tatăl său, să cadă comunismul, să vină iar comunismul. Nici una dintre dorințe nu i s-a împlinit la timp. „Odată, cînd tata a fost închis, pe mo­tiv că ar fi clevetit împotriva conducerii ca să-și ia moșiile înapoi, m-am ru­gat să-i dea drumul, să nu-l țină mult. A stat un an, jumătate. S-a întors ca­da­vru și s-a apucat să bea. „Ringo a murit pînă să se-ntoarcă din Iași. Comu­nis­mul a căzut abia la vreo cinci ani după ce se rugase el.” Costel a înțeles fără tra­gere de inimă că el nu făcea parte din­tre cei care vin la biserică de parcă ar intra într-un chit mare și fermecat, un­de nu una sau trei, ci nenumărate do­rințe se împlinesc.

Mihaela, fetița lui, avea trei ani cînd medicii se coteau s-o opereze. A­vea o malformație la inimă. El a mers la București, soția a rămas în Mitro­po­lie. Iar Mihaela a intrat pe poarta strîmtă a celor 10-15% șanse de su­prav­iețuire, prevestite de medici. Dar cînd soția lui s-a îmbolnăvit și-o osteneală cronică i-a măcinat puterea, a fost însărcinat el să vină aici, în locul ei, spre a mulțumi și-a crede. O dată pe an, e reprezentantul credinței ei, în fața Sfintei. Niciodată însă nu se în­fă­ți­șează pe 14. Iar cînd ajunge să se a­tin­gă de veșmînt, închide ochii și nu se gîndește la nimic, să nu provoace vreo nenorocire.

Oana OLARIU