Cu fața în oglinda paginii

Bogdan Piftor mai privește din cînd în cînd spre ușile prin care se trece dintr-un birou într-altul, și so­co­tește că „sînt vreo opt ani de cînd fac asta, am început din facul­tate”. El este cel care corectează, așază și ma­chetează paginile căr­ți­lor înainte ca acestea să vadă cer­nea­la tiparului. Deși a terminat Asistență Socială, una dintre spe­­cializările Facultății de Fi­lo­sofie și Științe Social-Politice, s-a an­ga­jat la o editură cînd era în cel de-al patrulea an de studii, „chiar dacă nu avea nici o treabă cu ceea ce făceam eu”. Me­se­ria lui s-ar putea prescurta simplu în „DTP” (n.r. „desk­top publishing”), „adică cel care pro­cesează tex­tul și imaginile unui docu­ment pentru a fi pe urmă imprima­te”. Nu-și a­mintește dintre toate cîte a ci­tit, care a fost cartea care i-a plăcut cel mai mult, dar se bucură că serviciul îi per­mite să adauge săptămînal cîte o „do­ză nouă de informații”. De la litera­tu­ră la volumele de specialitate ale Editurii Polirom, pe care tre­buie să stea mai mult cînd le parcur­ge, Bog­dan știe pe de rost schema după ca­re se ghidează atunci cînd filele ajung în format electronic la el, la a doua mînă de corecturi.

N-ar putea pune degetul pe-un si­ngur titlu sau autor care, în interes de serviciu, să-l fi marcat. Cu fră­mîn­tări de palme îmi spune că au fost mul­te situațiile în care „după ce am citit un anumit scriitor și-apoi l-am văzut prin editură să mi-l fi ima­gi­nat altfel”. Și zice că pînă la urmă aceștia „sînt oameni obișnuiți” și că noi, cititorii „le atribuim calități su­­pra­omenești”. Cînd cineva mai ză­bo­veș­te cu cîte o hîrtie sau un dosar în mînă, între cele două uși, privirea lui Bogdan îi fu­ge într-acolo și apre­cia­ză că, în zi­le­le pline, are de re­vi­zu­it de la pa­tru­zeci pînă la optzeci de pa­­gini. Iar în­tr-o săptămînă, în funcție de format „e gata și-un volum”, pe ca­re el are sarcina de a-l trimite la ti­părit, fiind și ultimul care-l vede în sta­rea „bru­tă”. Nu s-ar putea în­toar­ce la sta­tutul de cititor obișnuit, naiv „chi­ar dacă și-n timpul liber citesc”, și, bu­cu­rîndu-se de avantajul me­se­ri­ei, și-a întemeiat o mică bibliotecă de lecturi pe care nu le-ar putea ve­dea de­cît obligatorii.

Răbdarea a fost cea care l-a de­ter­minat să nu se îndrepte către o al­tă ocupație, la fel și rutina pe care a în­locuit-o cu „ceva nou de învățat”. A cochetat puțin și cu ideea de a tre­ce de cealaltă parte a condeiului și de a deveni la rîndul său scriitor, dar „n-aș ști de unde să încep”. Bogdan își ne­­tezește puloverul albastru și, cu gîn­dul la sutele de file pe care le-a parcurs, trasează o linie imaginară. Es­te mîndru că a făcut atîtea cărți.

Mădălina MORARU