Criminalistul din Florida

Una dintre primele lecții pe care studenții ce țin meditații le dau puștilor este să le spună pe nume și nu „domn” sau „doamnă profesoară”. Asta pentru că ei știu cel mai bine cît de important este să întemeieze o prietenie și să elimine atmosfera de la școală. Ei nu vor doar să predea o lecție, ci să învețe pe cineva.

De fiecare dată cînd urmărește se­ri­alele cu vampiri, Sabina stă cu dic­țio­narul lîngă ea. Nu are prea multă nevoie de el, însă s-a obșinuit ca de fiecare dată cînd nu știe un cuvînt să deschidă repejor paginile cărții pen­tru ca mai apoi să memoreze necu­nos­cuta pe vecie. În Google Translate nu prea are încredere și de aceea, pe co­piii cărora le dă meditațiii la engleză în­cearcă să-i dezvețe de acest obicei și să le lege un dicționar de mînă. Cel mai dificil este însă atunci cînd „știi că știi cuvîntul respectiv, dar nu ți-l amin­tești.”

Masterandă în ultimul an la Studii Americane, fata meditează elevi de aproximativ doi ani și nu suportă cînd învățăceii îi spun doamna pro­fe­soară. Nu și-a închipuit niciodată că ar putea ajunge să predea la catedră, fiind de părere că atunci s-ar căsca o prăpastie între dascăl și copil. „Și în plus, nu cred că m-ar caracteriza. Da­că nu mă văd că fac ceva, prefer să nu o fac, decît să mă trezesc mai tîrziu că sînt o profesoară bătrînă și neferi­cită.”

În acest timp, Sabina a cunoscut o mulțime de copii și îmi spune că secre­tul ca să-i facă interesați pe prichindei este acela de a fi cît mai originală. I­ma­ginează pentru ei tot felul de jo­cu­ri ca să nu le dea impresia că se află la școală. Au fost desigur și puști mai încăpățînați. „Am făcut anul trecut cu un băiețel și, după jumătate de oră aveam impre­sia că-l torturez”, recunoaște masteran­da cu un zîmbet ghiduș. Chiar și așa, cea mai mare satisfacție a fetei este să-i va­dă pe învățăcei cum progresează, meditațiile ajutînd-o și pe aceasta să mai recapituleze din materie.

Wresling cu prichindei

De fiecare dată cînd vorbește des­pre copii, Sabina o face cu patos, gesticulînd din mîini mai ceva decît un puști aflat la joacă. Asta deoarece o parte din energia sa a împrumutat-o și de la  Fundația Serviciilor Sociale Be­thany, unde este voluntară încă din 2011.  Îi face plăcere să se joace cu co­pii, însă recunoaște că acolo este pe cît de înduioșător, pe atît de trist și că trebuie să fii o persoană puternică să te ocupi de toți pruncii cu probleme sau de persoanele cu dizabilități. A ajutat și la organizarea de evenimente caritabile, fie baluri, fie ateliere de lucru manual în care a avut de rea­li­zat semne pentru carte sau prăjituri, pe care le-au vîndut. „Prima activitate la care am participat a fost ziua de naș­tere a unei fetițe care voia o petrecere cu tematică acvatică. Știu că am de­cupat la peștișori ziua aia…”, spune Sa­bina în vreme ce mîna dreaptă re­me­mo­rează tăietura foarfecelui.

Nu știe sigur de unde i se trage pa­siunea pentru limba engleză, dar își amintește că de foarte multe ori în copilărie își închipuia că o să ajungă în Florida, cu un Rottweiler în lesă. Sau dacă nu, măcar la un birou de cri­mi­na­listică. Cu o expresie dintr-o dată seriosă, Sabina îmi spune că nu a re­nun­țat încă la ultimul vis și că s-a interesat, dar singurul loc în care acest domeniu se studiază pe perioa­da licenței este în Danemarca, unde taxa de școlarizare este exorbitantă. Chiar și așa, fata nu se lasă descu­ra­ja­tă, singurul lucru care o mai supără din cînd în cînd fiind oamenii nese­rioși care sună pentru meditații. „De exemplu, vorbisem cu un om de vreo 30 de ani. Ne-am întîlnit, am stabilit ce și cum, dar mai apoi n-am mai pri­mit niciun semn de viață.”

Probabil dacă ar fi mai violentă, Sabina i-ar fi aranjat cu o manevră de wresling, sport pe care îl urmărește din copilărie. Se mai uită și acum cînd are timp nu­mă­rînd pe degete spor­ti­vii prefe­rați. Însă dacă ar fi să facă o com­pa­ra­ție, tot co­piii sînt mai puter­nici.

Iulian BĂRZOI