Tabloul care face riduri

„Cărțile sunt fie scrise bine, fie scrise prost” afirmă Oscar Wilde în prefața romanului. Cu timpul s-a dovedit că „Portretul lui Dorian Gray” este o carte scrisă bine, cu priză la public și regizori, dar care a stîrnit controverse încă de la apariție (1891) din cauza nonconformismului pe care îl degajă.

Romanul frapează prin simplitatea subiectului și prin naturalețea cu care autorul ni-l povestește. Partea grea a romanului o reprezintă descrierile – Wilde fiind un autor obsedat de imagine – și dialogurile dintre protagoniști. Deși există zeci de pagini dedicate urîtului, ele vor să contureze spaima de eșec, de moarte, de bătrînețe, de uitare. Romanul valorizează două mituri arhicunoscute, cel al lui Narcis și cel al lui Faust: tînărul nespus de frumos încheie pact cu diavolul pentru că este obsedat de tinerețea eternă.

Pe parcursul cărții nu întîlnim, însă, niciun diavol, ci doar pe artistul plastic Basil Hallward care vrea să imortalizeze frumusețea tînărului Dorian Gray. Acesta dorește ca procesul de îmbătrînire să fie transferat asupra tabloului ce iese de sub mîinile lui Basil. Astfel, tabloul se degradează pe zi ce trece. Tînărul își păstreză tinerețea dar își pierde caracterul uman, ajungînd să-l ucidă pe Basil. Același cuțit cu care a săvîrșit crima îl folosește și pentru a sfîșia tabloul cu chipul său. De fapt, prin distrugerea pînzei se ucide pe sine: „Va ucide trecutul și, cînd acesta va muri, el va fi liber.”

Te-ai întrebat vreodată cum ar fi să observi că timpul nu-și mai face efectul asupra chipului tău? Dacă pînă acum nu ai făcut acest exercițiu de imaginație, după lecturarea acestui roman, sigur îl vei face.

Bogdan FEDEREAC