În iad se vorbește urît

„Diavolii mă așteaptă la ușă – îi aud cum zgîrie. Ridic cada plină cu apă deasu­pra capului, alerg și trec prin ușă. Demonii în­cearcă să se agațe de mine – ne rostogo­lim pe scări – din noi sar sînge și mîzgă.” Pen­tru această întîlnire pare pregătită în­trea­ga carte a lui Dan Ciupureanu. Fără să te menajeze în vreun fel, micro-romanul său te lasă să te lovești încă de la început de-o scri­itură ușoară, lejeră și deloc manierată. Fă­ră să-ți ascundă vreo latură întunecată a su­fletului omenesc și-a unei vieți mizere, Ian-Omar, personajul dublu construit de au­tor te cară după el prin tot felul de si­tu­a­ții și tot felul de momente pe care, ce-i drept, n-ai vrea să le vezi decît în cărți (și nici atît, poate).

Ce i se întîmplă acestui alter-ego al au­to­­rului în relatările abrupte și strîns legate în­tre ele ajunge să fie aproape simplu de i­g­norat, atunci cînd primul loc din mintea ta începe să fie ocupat de cuvintele prin care autorul a preferat să se descopere, deloc a­le­se la întîmplare, ci scoase parcă dintr-un soi de colecție a celor mai obscene. Un soi de poem scris în proză, parcă dintr-o lipsă de curaj a autorului de a-l așeza în versuri, romanul te lasă să-l continui de citit doar da­că ai destulă voință și ești un împătimit al limbajului vulgar și-a unei autenticități scriitoricești mai greu de digerat.

Dacă reușești să treci de pragul înalt al vo­cabularului și s-ajungi la povestea-po­e­zi­e, ai să realizezi că ce face autorul e s-a­du­ne tot felul de bucăți din viața unui personaj, care-ar putea să te facă să cauți bu­căți asemănătoare chiar în viața ta. N-ai să te bucuri; o să te încrunți, o să te superi, dar cel mai sigur o să treci de-o pagină ș-apoi de încă una – pînă ai să ajungi la ultima. A­tunci o să te miri, o să te oprești din gîndit și-o să te hotărăști că ai nevoie ori de-o lec­tu­ră clasică, ori de-o pauză din citit de-o săp­tămînă – să mai scapi de diavolii care s-au agățat de tine.