Viața în litere și idei

• Titlu: „Părul Venerei”
• Autor: Mihail Șișkin
• An: 2013
• Editură: Curtea Veche
• Gen: Ficțiune

Cum altfel ar putea fi o carte inspirată din jurnalul propriei mame, dacă nu plină de dra­goste? Aceasta, sub toate formele ei, nu este decît hrană pentru viață. „Părul ve­ne­rei” este o plantă care are nevoie de căldură pen­tru a trăi, la fel cum și Mihail Șișkin a avut ne­voie de multă cunoaștere a altora, dar mai ales de autocunoaștere pentru a crește li­te­re în pagini.

Romanul, construit ca o povestire în­tre­ru­p­tă de o alta, are ca personaj principal un tra­ducător anonim de limba rusă la un bi­rou elvețian pentru imigranți. Acesta redă isto­ri­si­rile auzite de la cei care solicită azil, care îl a­pasă și îi declanșează amintirile. Astfel re­tră­iește momentele de iubire cu fosta soție, că­lătoria lor în Italia, dar și crizele ma­tri­mo­nia­le. Depărtarea de sufletul pereche și de fiul său, îl face să înfiripe o legătură bazată pe scrisori cu un anume Nabucodonosaurus, stăpînul unei împărăţii magice. Romanul o­fe­ră soluții, și chiar și pentru întrebarea „pen­tru cine scrii ” găsim răspunsuri în jurnalul ti­nerei Isabella, o cîntăreață celebră de la în­ce­putul secolului al XX-lea. Femeia trimirea mereu scrisori, dar destinatarul era ales în funcție de sta­rea de spirit. Probabil de aceea scriem, că să ne confesăm personelor pe aceeași lun­gi­me de undă cu noi.

Cu toate că acțiunea este plasată în Elveția, romanul este valabil pentru orice epocă da­to­rită temelor pe care autorul le abordează. Sto­icismul nu este punctul central al cărții, dar nu este nici acea fericire egoistă, ob­ți­nu­tă din eforturile altcuiva. Împlinirea vine din des­coperirea avantajelor pe care le ai. Pînă și tinerețea este o virtute, care nu trebuie în­e­ca­tă în ură și războaie, ci trebuie fructificată prin cîntec. Întreaga operă a lui Mihail Șișkin este un comentariu al maximei latinești „carpe diem”. Dacă un om este ucis la un capăt al lumii, la celălalt capăt sînt alți zece care se bucură că trăiesc. Compasiunea este im­por­tan­tă, dar viața este prea scurtă ca să fim triști. Trebuie să accepți suferința ta și a celor din jur și dacă nu o poți înfrînge, să înveți să te bucuri de ea.

Construcția romanului nu este una tipică în care se găsește un deznodămînt, o con­clu­zie. Practic, viața este luată ca atare și așternută pe hîrtie, într-o ordine haotică, fi­ind explo­ra­te și discutate aspecte eterne precum fru­mu­se­țea, dragostea sau puritatea. Ideile aceste cărți sînt baza, iar întrebările despre moar­te și despre limitele dintre oameni intrigă. Nu este un roman care trebuie în­țe­les, căci dacă încerci să îi cauți logica riști să îi pierzi esența. Trebuie doar simțit.