Salvarea o găsești în umor

„Mă grăbesc să rîd de toate, de teamă să nu fiu obligat să plîng” a fost singurul lucru pe care l-am citit din cartea de povestiri a Dorinei Rusu înainte s-o închid și s-o pun deoparte pentru perioade mai limpezi în care poate mi-aș fi redescoperit „rîsul”. Atunci cînd am primit-o eram împărțită în multe direcții de lectură și terminasem de curînd un volum de proză scurtă, așa că m-am tot mințit că nu era momentul potrivit să încep s-o citesc.

Cînd m-am încumetat însă să-i răsfoiesc paginile, n-am lăsat-o din mînă fără să ajung la ultimul punct al textului. Cele 12 povestiri m-au purtat, timp de cîteva ore, prin viața unei persoane pe care nu o cunoșteam, dar mi-o puteam închipui din ce în ce mai clar de la o filă la alta. Structura cumva liniară a cărții te trece pe nesimțite de la un moment la altul și-ți dă ocazia să devii un fin observator care asistă la maturizarea personajului principal. Otilia este cea care se regăsește în majoritatea textelor, iar dacă nu este ea personalitatea cheie, atunci este cea care relatează un episod emblematic din viața ei. Deși pot fi citite și separat, în ordine aleatorie, atunci cînd respecți șirul impus de autoare realizezi că există o legătură care, deși nu este evidentă, se poate vedea din ce în ce mai limpede. Lăsîndu-te să te dezmeticești la final și să-ți dai seama că ai fost lăsat să pătrunzi în intimitatea cuiva care ți-a expus, în linii mari, toate momentele în care rîsul a curmat suferința.

Deși aceasta este cartea ei de debut, Dorina Rusu a structurat cu grijă, în 150 de pagini, momente și morale pe care le dă mai departe cu nonșalanța unei scriitoare care are deja experiență. Trece de la copilăria petrecută în sat și învățăturile pe care o fetiță le trage de pe urma isprăvilor acoperite de o pîclă subțire a macabrului, la adolescența marcată de pățaniile unei puștoaice care descoperea gazetăria și încerca să facă față valului de critici și de aventuri la care este supusă. Încheie, desigur, cu maturizarea, cu momentul în care femeia devine mamă și începe să nu mai vadă lucrurile doar prin ochii ei, ci și prin ochii copilului, reușind să amestece astfel un dram de umor copilăresc cu realitatea destul de dură a momentelor povestite.
„Râsul” este o colecție de portrete care, deși conturate în linii fragmentate de către autoare, dau culoare textelor. Fiecare dintre cele 12 proze își are personajele specifice, descrise într-un stil mai degrabă gazetăresc, desprinse parcă din zona reportajelor, care reușesc să anime și să ofere o mai mare dinamică lecturii. Aspectul fizic al acestora rămîne, de cele mai multe ori, neacoperit, însă compensează modul în care scriitoarea alege să descrie comportamentul acestora și să introducă bucăți de dialog prin care reușește să-l facă pe cititor să-și imagineze tonul vocii, caracterul moral al personajului, cît și să asocieze trăsături fizice unui anume tip de comportament.

Rămînînd încă fidelă scrisului jurnalistic, așa cum a afirmat chiar ea, Dorina Rusu reușește să lege în „Rîsul” fragmente din viață în care umorul a reprezentat singura salvare. Trece astfel prin toate etapele parcurse în cîteva zeci de ani și selectează de acolo doar cele în care a reușit să mai izbucnească în hohote de rîs atunci cînd, în mod normal, situația nu i-ar fi permis o asemenea reacție.