Iadul din lumea noastră

„Sunt fată, iar o fată trebuie să meargă re­pede, cu capul aplecat, privind în pă­mânt, ca și cum și-ar număra pașii.” Așa își înce­pe Souad cartea pe care-o scrie după bilanțul u­nui lung șir de traume, transferat dintr-o lu­me în alta. Nu te menajează deloc, nu ți­ne cont că tu, biet cititor, nu știi mare lucru des­pre Cisiordania și despre iadul adevărat, ca­re se întămpla pe pămînt, dat de trăit fe­me­i­lor dintr-un simplu ghinion de a se fi năs­cut într-o țară, o cultură și-o religie aparte. Ast­fel, începi să treci prin copilăria lui Souad și întîmplările vieții ei din satul originar nu în­tr-o ordine cronologică, ci una pliată după a­mintirile sale și după curajul dobîndirii u­nor memorii care-au rezistat în lupta contra ui­tă­rii.

Afli, dintr-un șir lung și sincer de confe­siuni, cum există locuri în care fetele încă sînt tratate ca sclavi, sînt tratate de părinți mai rău ca animalele și, fără vreo judecată aspră din partea cuiva, încă de la naștere, unele dintre ele chiar sînt ucise. Souad, ajungi să crezi re­pede, prin urmare, e-o norocoasă. A scăpat vie, a plecat din Cisiordania, și-a ajuns în El­veția. Pînă s-ajungi acolo, însă, odată cu ea, ai să lași cartea din mînă și-ai să te învîrți plî­n­gînd în jurul ei de cel puțin cinci ori.

Ai să strîngi din dinți și-ai să fii alături de Souad atunci cînd o să ia bătaie, cînd o să fie tîrîtă cu capul în cenușă, cînd o să asiste la uciderea surorii ei c-un cablu de telefon și chiar și-atunci cînd o să se lase sedusă de cel care credea c-o va lua de soție. Ai să-l urăși mult de tot cînd ai să vezi că o aban­do­nea­ză și-atunci, o să te sperii îngrozitor cînd cum­natul ei o s-o umple cu petrol și-o să-i dea foc în mijlocul curții, să salveze onoarea familiei, pătată din cauza ei.

Cînd o să ajungă la ea fundația uma­ni­ta­ră o să-ncepi din nou să respiri liniștit, o să te bați singur pe umăr și-o să-ți spui că există mi­­racole. Cînd o să vezi, apoi, că singura ei pro­blemă rămîn cicatricile de pe corp, o să zîm­­bești și poate o s-o judeci puțin din ca­u­za complexelor pe care și le face, o să citești cu bucurie paragrafele despre noua ei familie, de două ori, și-o să-i zici în gînd, odată cu fi­­ul ei – „Mă gândesc la tine și la curajul tău. Îți mulțumim că ne dăruiești această carte. Ea îmi va da și mie curaj în viață”.