Pisici fictive salvate de OK

M-am întristat cînd am văzut că, de fapt, Imperiul pisicilor al lui Alex Tocilescu are pi­sici numai în trei-patru proze din totalul de 32. După ce-am terminat de citit cartea, m-am simțit ca-n momentul în care am dat click să măresc o poză cu o pisică postată de vreun hipster amuzant pe Facebook, care, în loc să adauge în descriere și ceva despre a­nimalul pozat, scrie un anunț despre orica­re alt subiect și se bucură că a reușit să atragă a­șa atenția. N-a fost plăcut.

Dac-ai să treci peste frustrarea pe care o să ți-o provoace trasul pe sfoară, cînd ai să-ți dai seama că pisicile or fi ele într-un im­pe­riu al lor, dar sigur aflat departe de cartea din mîinile tale, o să-ncepi să privești prozele mai blînd și-o să le iei ca atare. Citită ca o an­to­lo­gie de proze scurte, de la care nu ai di­na­in­te așteptări mieunătoare, cartea lui Alex To­ci­lescu e faină datorită scriiturii. Alex scrie de­gajat, fără să-i pese de ce-ar spune X sau Y despre ce-a simțit el nevoia să povestească și te trece printr-un val de întîmplări la ca­re nu numai că ajungi să te întrebi ce-ai făcut tu de ai ajuns să citești așa ceva, dar ajungi să te întrebi și cum Dumnezeu o fi fost po­si­bil s-ajungă el să le trăiască.

Ai să dai, în Imperiul ăsta fals al pisici­lor peste scrieri pur fictive, cum e cea în care Dum­­nezeu le face o vizită acasă lui Alex și Ro­xanei și se comportă ca un băiețaș a­de­vă­rat, finuț și recunoscător, care, atunci cînd e-n­vățat cum se desface sticla de bere, zice „a, mișto”, ciocnește și bea. Ai să dai și pes­te scri­eri care, deși inițial par a fi normale, de­vin din ce în ce mai dubioase pe parcurs și ajung și ele să te lase gură-cască, întrebîndu-te, fără să ai de rezolvat vreun su­biect de BAC, „ce-o fi vrînd autorul să spună?”.

După ce-am trecut, la rînd, prin proze, am ajuns la concluzia că preferatul meu e un text care-a primit chiar titlul „OK” și la care, de­și aflat în carte aproape de final, mi-am dat seama de ce-mi place să citesc ce scrie Alex Tocilescu. E-o povestioară degajată, rela­xa­tă și plină de stare fluidă de bine în care el, ti­nerel, se-ndrăgostește de o fată. Ca să poa­tă să petreacă mai mult timp cu ea, orga­ni­zea­ză o petrecere și, în proză, scrie cum au mers în seara respectivă și cum s-a terminat sau a început toată iubirea lui. E ca o bucată din fil­mul „The perks of being a wallflower”, doar că descrisă într-o proză scurtă. Citiți, deci, car­tea lui Tocilescu. E mișto și, chiar dacă nu are pisici și ne-a cam prostit, recomandă, pro­ba­bil din vină, melodii faine la începutul fie­că­rei proze – și măcar faceți de-un playlist, da­că n-o să vă placă.