Abandonul sinelui

„Am început să mă schimb. În decursul unei luni am pierdut obiceiul de a mă machia cu grijă, am trecut de la un limbaj elegant, atent să nu-mi rănească nimeni semenii, la un mod de a mă exprima mereu sarcastic, întrerupt de rîsete un pic deșănțate. Încet-încet, în ciuda rezistenței mele, am cedat și în fața limbajului obscen.” Așa sună una dintre confesiunile personajului principal al Elenei Ferrante din Zilele Abandonului, carte tradusă în cursul anului trecut de Cerasela Barbone și apărută la editura Pandora M. Că scriitura Elenei Ferrante, pseudonimul napoletan în spatele căruia se-ascunde unul dintre cei mai bine vînduți scriitori ai ultimelor luni, este una cursivă, fără pereche pe piața literară recentă, e deja un lucru cunoscut de cititorii care, poate i-au răsfoit pînă în prezent una dintre cărțile tetralogiei napoletane. Un lucru la fel de cunoscut ar putea fi și faptul că, în cărțile Elenei Ferrante, ea alege să abordeze subiecte facile, des întâlnite, despre care rînduri întregi de oameni s-au tot îngrămădit să scrie pînă în prezent – iubire, prietenie, trădare și mariaj. Astfel că Zilele abandonului nu e o carte care face diferența. E un roman despre căsnicie, amăgire și vindecare al cărei eroine este Olga, o femeie părăsită în urma unor 15 ani de căsnicie aparent fericită.

Părăsirea e întîmpinată firesc, printr-un fir narativ cursiv, în care Elena Ferrante construiește drumul Olgăi spre vindecare. Ea este, în principal, speriată de singurătate. Trece printr-o fază de negare, își neglijează cei doi copii și începe să flirteze cu un vecin de bloc pentru a-și dovedi că reușește încă să capteze atenția unui bărbat. Toate întîmplările, narate la persoana întîi, reușesc să dea curs unui amplu proces introspectiv, analitic și plin de detalii despre toate trăirile interioare ale Olgăi.

Titlul, „Zilele abandonului”, nu face decît să rezume perfect procesul de transformare al femeii în vremuri de ananghie, cînd abandonul îi ajunge pînă la os, iar încrederea în sine scade într-atît încît transformarea sa ajunge să te oripileze și să nu te mai lase să o recunoști pe Olga cea de la începutul cărții. Un text cu suișuri și coborîșuri, romanul Elenei Ferrante te scoate din prăpastie atunci cînd își scoate și eroina la liman, anume în momentul în care în amalgamul trăirilor ei își face loc resemnarea. Ea vine tacit, își face loc subtil printre gîndurile și gesturile ei și, odată cu instalarea, lasă rănile femeii să se vindece.

Elena Ferrante îți aduce înainte un drum dus-întors către iad, la braț cu o femeie sensibilă, menajată pînă atunci de viață și de cursul ei. Faptul că, în final, autoarea o poartă înapoi spre zilele în care nu cunoscuse abandonul, te face numai să realizezi că cel care-a abandonat n-a fost, în toată povestea, soțul ei, ci a fost chiar o povestei a Olgăi, abandonîndu-se și regăsindu-se pe sine.

sursa foto: https://blogdeidei.ro