Strigătele străzilor de iasomie

„Cel ce-i atras de întuneric se teme de văl/ Vîltoarea apei îl înspăimîntă/ Şi în călătorie de vrea să ne-nsoţească, / Mult dincolo de ţăr­mul tihnit ar trebui să răzbească” – aşa sună versurile lui Hafiz lăsate de de bunicul Babai nepoatei sale, Delphine, înainte de moarte. Moştenind dragostea de ţară a acestuia, tînăra jurnalistă alege să părăsească Parisul şi-şi mută întreaga existenţă în capitala Iranului, la Teheran. Prinsă într-un vîrtej de intrigi politice, de tradiţionalişti care nu re­u­şesc să-şi impună valorile altfel, decît prin violenţă, Delphine îşi găseşte un refugiu în casa bunicului său, viaţa întreagă de­ve­nin­du-i subiect de reportaj.

Alături de bunica Mamani, de Niloufar sau de Sepideh – prietenele sale care-ar fi pus iubirea faţă de Iran mai presus decît orice, jurnalista franceză pătrunde cu frică în interiorul petrecerilor ilegale de noapte ale ti­ne­ri­lor din Teheran oscilează, pentru început, în­tre izolare şi curiozitate. Cînd reportajele sale menite să spună adevărul despre locul în care trăieşte şi înafara graniţelor încep să de­vi­nă periculoase pentru conducerea opresivă, intră în joc şi serviciile de securitate, ale că­ror a­meninţări devin parte din rutina zilnică a fetei.

În continua sa încercare de-a înţelege ati­tu­dinea miliţiei Basij, tînăra jurnalistă se şi în­drăgosteşte. Borzou, şi el reporter pe ju­mă­tate iranian, pare să-i fie o copie fidelă, ini­ţi­a­tivele fetei şi determinarea de a înţelege ţara bunicului său, dublîndu-se, odată cu viaţa lor comună şi căsătoria.

Cartea lui Delphine Minoui te poartă de la fascinaţie la un soi sfîşietor de groază – de la patima tinerilor care luptă pentru apă­ra­rea voturilor lor, la violenţa de care asupritorii democraţiei iraniene dau dovadă, în încer­că­ri­le lor de înăbuşire a evenimentelor stradale. Treci, astfel, succesiv, de la mirosul de iaso­mi­e tipărit în liniştea şi-n pereţii unei clădiri, la strigătele tinerilor care doresc dreptate şi la focuri de armă nejustificate. Ca un pen­dul, fugind dintr-o extremă-n cealaltă, te găseşti citind cu tristeţe versurile străzii, care-ţi spun că „Bomba lacrimogenă are şi părţi bune/ Ca startul unei curse/ Alergi/ Ochii îţi ard/ Prima dată ţi-e frică”, şi imediat „Alergi” se transformă în „Alergăm/ Cu ochii plini de la­crimi/ Spre libertate”, parcă într-un cerc vicios politic şi religios existenţial.