Tînărul stăpîn al timpului

Hugo este o poveste a re­cu­noș­ti­in­ței iar micul orfan eponim care tră­iește în cotloanele unei gări din Paris este un erou. Din turnul cu ceas din mij­locul acelei gări îi urmărește pe toți cei care locuiesc în micile clădiri rezidențiale sau își duc traiul vîn­ză­tori la tonetele de pe peron.

Ca un observator neutru al sorții, îi observă fără să-i judece sau să-i înțeleagă. Cîtă vre­me ceasurile din gară se învîrt, pentru ei Hugo nu există.

Dar băiatul nu s-a născut lîngă și­nele de cale ferată. Rămas orfan du­pă moartea tatălui său, Hugo este luat în grjia unchiului care lucrează ca în­grijitor al tuturor ceasurilor din gara din Paris. În forfota cu care este ne­voit să-și părăsească locuința, băiatul nu poate lua decît hainele de pe el și un robot ciudat, pe care se străduia să-l repare împreună cu tatăl său îna­in­te de moartea acestuia. Iar după ce unchiul său a dispărut, Hugo continuă să îi facă treaba, fără ca nimeni să își dea seama că bărbatul care în­gri­jea ceasurile a dispărut. Și într-una dintre căutările băiatului pentru pie­se­le necesare ca să repare robotul, aces­ta o întîlnește pe Isabelle, fiica lui „Pa­pa” George. Împreună cu aceasta, Hu­go pornește într-o aventură care îl va împăca cu soarta tatălui său și în ca­re, precum repararea unui ceas defect, va învîrti rotițele destinelor tuturor ce­lor din gară cu 180 de grade. În bine.

Iar Martin Scorsese este cu ade­vărat perfid. Prin referirile la Geor­ges Melies, unul dintre creatorii pe­li­cu­le­lor artistice de astăzi, lumea filmului a interpretat Hugo ca un tribut. Însă nominalizarea la Oscar arată că, dincolo de orice trimitere, Scorsese a ști­ut să apese pe butoanele corespun­ză­toare. Fără a pica în patetic, dar la li­mita unei drame siropoase, filmul re­dă, cu efecte 3D deosebite, viața din­tr-o gară liniștită din centrul Pa­risu­lui și a orfanului care îi va ajuta pe toți să se regăsească. Parcă sună vag fa­milliar, fiind teribil de multe pe­li­cu­le, ce-i drept, cu alt decor, dar pe ace­eași poveste.

Dincolo însă de toate criticile, Hu­go merită urmărit, în special la cinematograf. Este o poveste care în­ti­ne­rește cu performanțele de excepție ale fiecărui actor care-și îmbracă haina de personaj în fața camerelor. Iar Pa­risul interbelic strălucește cum rar a mai făcut-o în fața camerelor, îngenun­chind înainte de lăsarea cortinei în fața lui Scorsese.