Un eșec de sute de milioane de dolari

Închipuiți-vă un basm în care Scufița Roșie pleacă în pădure, se întîlnește cu lu­pul cel rău, se adăpostește de el într-o casă a celor trei porcușori făcută din turtă dulce, dă vaca bunicii pe boabe magice de fasole pe care le plantează în pămînt și, urcîndu-se pe vrejul de fasole, se întîlnește în cetatea din nori cu șapte pitici, se-nțeapă într-un fus și adoarme într-o pădure fermecată. Un astfel de terci, copt la foc mic două ore și jumă­ta­te, se-ntîmplă și-n Batman v Superman.

Confruntarea dintre cei doi supereroi a fost un amalgam complet. Pe de o parte s-a reluat – pentru a cîta oară? – povestea de ge­ne­ză a lui Batman, și s-a trecut, într-o ju­mă­ta­te de oră, prin toată viața sa. Totodată, filmul a debutat cu o secvență paralelă a eve­ni­mentelor din finalul Man of Iron, prima parte a acestei serii, prin ochii aceluiași Bat­man, Bruce Wayne, în încercarea eșuată de a găsi o justificare pentru acțiunile ulteri­oa­re ale acestuia. Același film a fost și un teaser lung la o producție de sine stătăoare cu Won­der Woman sau la faimosul Justice League (echivalentul celor de la DC pentru Avengers-ul de la Marvel, practic un film cu mulți supereroi), fiind prezentate fugar și fără absolut nicio relevanță o serie de perso­naje protagoniste în pelicula următoare.

Un film a cărei apariție era inevitabilă și obligatorie, Batman v Superman este un exemplu a tot ce este mai prost acum în in­dus­tria americană de producție a blockbus­ter-urilor. După ce ani la rînd clișeele din sce­nariu, personaje, efecte vizuale și chiar idei s-au tot preluat dintr-o producție în al­ta, într-o formă sau alta, în sfîrșit a apărut a­cel film în care s-au strîns toate și care pică sub propria-i greutate închipuită.

De mult timp nu a mai fost un eșec atît de ră­su­nător al unui blockbuster, cu atît mai puțin a unui film cu eroi, de care putem spu­ne, oficial, că piața e suprasaturată. Poa­te doar re-reluarea Fan­tas­tic Four din 2015 a fost o catastrofă si­mi­la­ră, însă bu­ge­te­le între cele două sînt in­com­parabile.

Chiar dacă filmul e ca un sendviș cu atît de multe ingredinte încît nu le poți în­gră­mă­di între două felii de pîine, are o pro­ble­mă foarte mare și cu felul în care încearcă să spună povestea. Cadrele sînt lungi, alungite din­colo de limita suportabilității, există sen­zația că începe de patru sau cinci ori filmul, odată cu fiecare personaj introdus. Edi­tarea este brutală, se sugerează foarte bine intensitatea luptelor, însă nu se în­țe­le­ge mai nimic din acestea, nu există o sen­za­ție de fluiditate.

Personajele sînt subdezvoltate, nu a­pu­că niciunul să devină mai mult decît o pre­zență fugitivă, iar sentimentul acela care a dat atît de mult succes filmelor Mar­vel – că supereroii există nu doar ca să distrugă clă­diri, ci ca să facă un bine, este inexistent în film.

O umbră de sute de milioane de dolari a sub-speciei filmelor cu super-eroi, ridică o întrebare care ne gîdila, demult, buzele – mai avem încă nevoie de ele?