Literatura, războiul și cojile de cartofi

„Scrisori din Insula Guernsey” sau, în numele original din engleză, The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society, nume care s-ar fi apropiat mai mult de original decît traducerea în limba română, a fost lansat anul trecut și are la bază bestsellerul „Scrisori din Insula Guernsey” scris de Annie Barrow și Mary Ann Shaffer, apărut la editura Nemira, tot în 2018, în traducerea Ruxandrei Toma.

Filmul e regizat de Mike Newell și spune povestea (păstrînd-o pe cea a cărții) unei societăți literare înființată accidental și a scriitoarei Julien Ashton, care-și părăsește viața zbuciumată din Londra pentru a merge în căutarea unui subiect. Acțiunea este una captivantă, pe care o poți pierde din vedere și numai într-un mic moment de neatenție. Astfel, afli că în 1941, cînd insula Guernsey se afla sub ocupație nazistă, un grup de prieteni foarte original (ca ocupații și vîrste) au fost prinși furișîndu-se de către ofițeri după ora stingerii. Amenințarea lor cu închisoarea a fost barată de pretextul unei întîlniri literare – așa afli, deci, cum a luat naștere Societatea Literară a Plăcintei din Coajă de Cartof (rețetă inventată de unul dintre membri și adusă la întîlnirea care tocmai se sfîrșise).

Clubul literar începe să citească de nevoie și unul dintre membri descoperă cartea care o aduce în prim plan pe Julie Ashton – scriitoarea celebră, în căutarea subiectului. Cei doi își scriu scrisori și între ei se leagă o poveste de dragoste care nu ajunge însă să eclipseze drama istorică și intensitatea poveștii din timpul celui De-al Doilea Război Mondial. Lily James și Michiel Huisman, în rolurile lui Julien și Dawsey, se completează și împărtășesc, pe lîngă povestea descoperită treptat, și dragostea pentru literatură. Prezentul (cel în care scriitoarea descoperă povestea grupului de pe insulă) alternează cu trecutul și cele două planuri se îmbină de minune. Costumele nu sînt unele sofisticate, dar cadrele, luminile și spațiul în care regizorul și-a plasat actorii dau filmului o notă aparte – de poveste ușor mistică, boemă, în care binele se confruntă cu răul – dar de această dată fără vreo putere supranaturală în joc. Puterea care-și spune cuvîntul este însă cea a trecerii timpului care, deși așteptată să-și spună cuvîntul de la bun început, se lasă greu așteptată și, atunci cînd apare, dezvăluie că n-a reușit să șteargă mai nimic din cele întîmplate.

Captivant, boem și ușor idealist – filmul reușește (dacă literatura și istoria se numără printre interesele tale) să te convingă că cele două ore din fața ecranului își merită pe deplin fiecare minut acordat lor și că, deși crezi întotdeauna că o carte reușește să spună deja totul, o proiecție poate să-ți și arate cum s-au petrecut lucrurile.