Desființarea cătușelor politice

Timp de aproape 14 ani, ideea pen­tru „Lincoln” a tot plutit în capul lui Steven Spielberg, dar pînă acum nu a fost niciodată mulțumit de scenariul primit. La un moment dat, prin 2005, era cît pe ce să-l avem pe pre­șe­din­te­le american jucat de Liam Neeson, su­praviețuitorul zăpezii în „The Grey” și vînătorul de teroriști prin Paris din „Taken”. Dar după atîta timp, un pa­chet final a fost livrat la cinematografele din lume, și am primit ceea ce regizorul consideră cea mai bună por­tre­ti­zare a poveștii celui care a fost socotit drept cel mai mare președinte al Sta­te­lor Unite ale Americii, Abraham Lincoln.

Pelicula se axează pe cea mai cu­nos­cută decizie a personajului principal, interpretat de Daniel Day Lewis, și anume abolirea sclaviei prin cel de-al 13-lea Amendament. Dar nu toată lu­mea avea aceeași viziune despre drep­turile omului, considerînd afro-ameri­canii drept o greșeală, divină chiar. De asemenea, în același timp, Războiul Civil încă răvășea mii de suflete pe fronturi, și astfel trebuia dusă o luptă pentru ca această modificare a Cons­ti­tuției să se producă. Filmul por­neș­te cu o scurtă – și singura de altfel – sce­nă de luptă, care descrie vizual ororile războiului, însă servește și ca o me­ta­foră pentru cum va decurge povestea. De la jocuri politice desfășurate cu de­getele încrucișate pe la spate, la minciuni și recreări ale unor vechi le­gă­turi, sfărîmate mai demult.

Echipa de producție a ales, după ani de rescrieri și modificări, să fo­lo­sea­scă un scenariu bun, cursiv, care nu ofensează în vreun fel realitatea is­to­rică, omițînd doar mici de­talii. Iar pen­tru un film în care orice urmă de suspans se regăsește doar în dialog, conversațiile sînt bune, drama­tice și ne­plic­tisitoare. Un bun exemplu este dat de talentul de narator al lui Daniel Day Lewis, ale cărui po­vestioare lo­vesc în final cu o morală despre liber­tate sau democrație.

În schimb, pelicula suferă de o­pa­citate în decor, trecînd dintr-o ca­me­ră renascentistă într-un hol re­nas­centist, apoi pășind iar într-o încăpere cu același stil. Mai multe scene cu stră­zile Washingtonului, de exemplu, i-ar fi oferit o mai mare veridicitate isto­ri­că. O altă problemă este reprezentată de durata peliculei, în cele două ore și jumătate aceasta avînd uneori sce­ne trase de mînecă, care se întind mai mult decît e nevoie. Dar ne mulțumin cu ce-am primit, o dra­mă care rela­tează momentele importante ale unei țări care a ales libertatea.