Vasile Moldoveanu: Cu Pavarotti eram prieten bun, ne-am adorat, aveam o relație specială

Microfonul de serviciu Niciun comentariu la Vasile Moldoveanu: Cu Pavarotti eram prieten bun, ne-am adorat, aveam o relație specială 166

Interviu cu tenorul Vasile Moldoveanu

Din portul Constanței și pînă la Metropolitan Opera din Statele Unite ale Americii, tenorul Vasile Moldoveanu a mers pe un val care l-a purtat departe de România timp de aproape 40 de ani. Cu o voce baritonală, însă care încă se menține caldă, acesta povestește cumpătat despre experiențele sale dincolo de granițe, alături de cei mai mari cîntăreți ai lumii, în cele peste 100 de reprezentații. „Mi-am făcut doar datoria față de amorul meu pentru muzică”, adaugă acesta în timp ce privește tot mai des către ușa pe care urmează să intre tinerii cu care, timp de două săptămîni, va susține la Opera Națională Română Iași un Master Class de canto. Măcar în acest mod, opera română și tinerii ieșeni să poată fi mai aproape de scenele internaționale.

Vă mai amintiți cine v-a numit pen­tru prima dată Artistul din Est?

Cred că se întîmpla la începutul carierei, în America. A fost mai mult o idee de a mea, pentru că eram privit oarecum cu sceptisicm mai ales la pri­­mele repetiții. Era și din cauza fri­cii pe care o simțeam pentru că mă a­flam și cîntam alături de cîntăreți mari. În­să după prima dată, eram deja privit ca un prieten sau coleg și nu au mai fost probleme. Mereu am avut această ti­mo­rare în carieră, pentru că veneam dintr-un regim totalitar, eram priviți diferit de alții, însă toate s-au estompat cu trecerea anilor, cu cariera, cu numele. Cu cît devii mai cunoscut, se uită.

Atunci cînd am plecat din țară eram aproape convins că voi rămîne acolo

Ați plecat în 1972 să cîntați în Ger­ma­nia. V-ați gîndit în acel moment că nu veți mai reveni în țară?

Cînd am plecat eram într-un fel ab­solut hotărît să nu mă mai întorc pentru că aveam de gînd să susțin au­dițiile pe care le-am dat și la Viena, la Berlin sau la Stuttgart și mi-am spus că dacă mi se va propune un contract nu voi refuza. Am vrut să nu fac ceea ce a făcut profesorul meu Dinu Bădescu, un mare tenor român pe care l-a prins Cortina de Fier la Viena. A vrut să meargă acasă și pe urmă nu a mai cîntat, a fost arestat și a făcut închisoare. Mi-am propus că dacă mi se oferă un contract am să ră­mîn, știam că existau problemele de viză. Eram convins că voi avea di­fi­cul­tăți mari din acest punct de ve­de­re și dacă propunerile vor fi avantajoase și pe măsura așteptărilor ar trebui să rămîn. Și așa a fost.

Totuși ați avut curaj să plecați atunci.

Da, curaj însă totodată și amă­ră­ciu­ne. Foarte mare amărăciune. Pen­tru că, așa cum spuneam, profesorul meu, un tenor care a ținut Opera Ro­mână, fusese arestat. Cînd s-a întors de acolo nici nu mai putea să pună mîna pe pian. La Opera Română era o politică destul de bună din punct de vedere al debutanților, al tinerilor care ies de pe băncile Conservatoru­lui: erau anumiți oameni care știau să fa­că totul cu măsură, să nu dea lucruri prea grele care să-i distrugă. Însă pen­tru că am asistat la cîteva lucruri care m-au amărît, m-am închis în mine și pot spune aproape cu certitudine că eram aproape convins ca voi rămîne acolo.

Mai țineți minte primul spectacol din America?

Îmi amintesc de o doamnă care pro­babil acum nu mai trăiește, se nu­mea Nelly Walter, directorul adjunct de la Columbia, cea mai mare agenție din America și din lume. Ea a auzit din diferite surse că există un tenor care cîntă prin Germania, prin Fran­ța. Ea a fost cea care m-a căutat, nu m-am dus eu. Era o femeie extraordinară, cu o capacitate de muncă enormă, ase­­menea doamnei Beatrice Rancea.

Succesul operei înseamnă conducerea muzicală, cartea noastră de vizită sînt actele în fața acestui public pentru care muncim o viață întreagă, să le vedem fericirea, mulțumirea în ochi.

M-a auzit și mi-a spus „Știți ce? Mîine cînd plec în America am să vor­besc cu directorul de la  Me­tro­po­li­tan să vă dea un spectacol de încercare cu Metropolitan Tour”. Nu știu acum dacă se mai face acest gen de tur, am pierdut contactul cu ei. Însă în acea epocă, după stagiunea nor­ma­lă se facea turul, erau anumite orașe care vroiau să vadă la ele acasă spec­ta­colele, cum s-ar zice, și plăteau tot. Indiferent că erai mare sau erai mic trebuia să se facă acest tur. Și cum America este atît de mare, cîteodată plecai pe ploaie, ajungeai pe ninsoare și te întorceai pe soare. Erau anomalii de genul ăsta (rîde). Eu am debutat cu un spectacol de probă, „Boema” de Giacomo Puccini, iar după spec­ta­col am fost întrebat de către director dacă cunosc Don Carlos de Giuseppe Verdi pentru că ar vrea să deschidă stagiunea cu asta. Mi-a făcut contractul, am cîntat spectacolul de încer­ca­re și apoi am primit contractul de la Columbia acasă. M-a sunat doamna Walter și atît mi-a spus „aveți un contract de cinci ani la Metropolitan”. După cei cinci ani, contractul s-a mai prelungit cu încă șase. Eram în tran­să, vă dați seama că erau visuri de ti­ne­re­țe.

Criticii de artă vă vedeau ca al pa­tru­lea tenor al lumii alături de Pavarotti, Car­reras sau Domingo. Considerați că era locul dumneavoastră acolo?

Eu cred că mi-am făcut datoria mea față de muzică, de public și nu cred că există o unitate de măsură. Am cîntat cu cei mai mari, ne-am fă­cut datoria pe scenă, însă să știți că totul este efemer pînă la urmă. Astea sînt satisfacțiile pe care le voi avea toată viața. Au fost într-adevăr cîn­tă­reți, artiști de o valoare excepțională, de la care am învățat mereu, canto este o școală continuă.

Am învățat și pe scenă, privindu-i, admirîndu-i, pu­nînd suflet. Cu Pa­varotti eram prie­ten bun, ne-am adorat, aveam o relație specială, foarte prietenoasă. Îmi plă­cea foarte mult acea voce luminoasă a sa, caracterul lui. Cu unii am rămas prieteni, ne telefonăm, însă viața are cursul ei.

Opera este oglinda noastră, a țării

Credeți că Operele din România ar re­uși să adune mii de oameni asemenea Metropolitan Opera?

Nu, categoric nu. Cel puțin în momentul acesta nu, dar sper că se va schimba ceva. Văd acum cîteva schimbări în bine, vă imaginați că este o chestie care ține de buget. Nu se poate compara. O operă din Ger­ma­nia din perioada cînd cîntam avea șase spectacole în care angajau șase staruri cu un milion de dolari pe seară. Care operă românească își poa­te permite asta? Și am putea face mult mai mult dacă cei din minister s-ar ocupa mai mult de operă, pentru că ea este oglinda noastră, a țării.

Un cîntăreț trebuie să aibă ceva frumos în jurul lui, să mănînce bine, să fie liniștit în viață pentru că aleargă de la un teatru la altul și de multe ori depășesc granițele naturale ale vieții lor, cîntă total diferit față de ce ar trebui.

Însă îmi imaginez că există alte priorități care ne împiedică, eu mi-aș pune sufletul, însă nu este aceeași mentalitate, aceeași viziune peste tot. Probabil că sînt niste mișcări acum, poate vor fi puțin mai ajutați tinerii. Este păcat pentru că talent există, voci bune sînt, am descoperit aici cî­te­va și sînt atît de fericit că lucrez cu ei. E o problemă capitală faptul că vor pleca în străinătate pentru că sînt mai bine plătiți. Și îi înțeleg, pentru că un cîntăreț trebuie să aibă ceva frumos în jurul lui, să mănînce bine, să fie li­niștit în viață pentru că aleargă de la un teatru la altul și de multe ori de­pă­șesc granițele naturale ale vieții lor, cîntă total diferit față de ce ar tre­bui.

Așadar, noi am avea cu ce, însă nu este exploatat cum trebuie.

Ei, exact despre asta este vorba. Am lipsit 43 de ani și văd că acum sînt alte priorități. Probabil că nu știu tot ce se întîmplă, însă toată lumea cu care am discutat, mi-a spus același lucru: cultura este delăsată total. Și noi cu asta ar trebui să ne mîndrim,  avem lucruri de o frumusețe de ne­în­chipuit, numai dacă te uiți la Iașul ăsta de acum. Ne zbatem ca niște ne­buni să spunem că ăștia sîntem noi ro­mânii, că avem operă, avem filar­mo­nică, avem teatre, veniți și vedeți spectacole. O țară mai mică decît Fran­ța și avem mai multe teatre de ope­ră decît ea care este mult mai ma­re. Cultura delăsată, faptul că nimeni nu mai are dorința de a munci strică tot. Voci de la mama natură sînt, însă trebuie ghidate, lucrate, șlefuite ca un diamant. Chiar dacă sînt sigur că după asta vor pleca.

Sînteți cunoscut ca fiind artistul ro­mân cu cele mai multe reprezentații din istoria modernă a teatrului Metro­po­li­tan, aproximativ 105. Care dintre ele vi s-a pliat mai bine?

Ceea ce am iubit enorm a fost „Ma­non Lesco” de Puccini și Don Car­­los de asemenea, l-am cîntat în toată lumea. Toți mă chemau pentru că este o partitură foarte, foarte pre­ten­țioasă și nu dă satisfacția aceea ma­joră tenorului. Desi tenorul este Don Carlos, opera este Don Carlos, cîn­tă toată seara, nu are o arie de ex­plo­zie. El are o mică arie, dar partitura este de o mare valoare, este unică.

Spuneați că în străinătate vi se în­tîmpla să fiți recunoscut sau strigat pe stradă dupa rolul pe care îl jucați.

Da, se în­tîmpla în special la Metropolitan pentru că una dintre partiturile pe ca­re le-am cîntat a fost Luigi din Il Ta­baro de Puccini. Îmi trezește amin­tiri din copilărie. Eu sînt constănțean, am un frate care, după ce am plecat eu, a făcut facul­ta­tea la Iași și a de­ve­nit inginer de ape, i-a fost elev chiar și primarul Iașului, Gheorghe Ni­chi­ta. Revenind, copii fiind ne-am făcut via­ța acolo, în port. E greu să ai doi bă­ieți, mai ales că eram doi nebuni și atunci ne mai lua tata cu el în port. Atît de mult m-a fas­cinat marea, in­tră­rile vapoarelor, remorcherele care descărcau și încăr­cau, încă le am ca imagini vii în minte. În Tabaro cam despre asta e vorba și pentru mine aproape că nu a fost nici o schimbare, doar că trebuia să o cînt. Mă simțeam ca pe remor­che­rele din Constanța, aveam încă senzațiile acelea și am ado­rat asta. Am pus atît de mult su­flet încît toți îmi spuneau Luigi.

Pînă intri în scenă mori, tremuri, mai ales cînd cîteodată sînt teatre cu public foarte pretențios

Care este elementul cheie dintr-un spectacol de operă?

Muzica, cea cîntată bine, cea ju­ca­tă bine, cîntăreții de valoare, care au studiat și au studiat just și nu par­ti­turi care îi depășesc. Pentru că se cu­noaște. Succesul operei înseamnă con­ducerea muzicală, cartea noastră de vizită sînt actele în fața acestui public pentru care muncim o viață întreagă, să le vedem fericirea, mulțumirea în ochi și din păcate de multe ori nu se prea vede. Pentru că și ei sînt blazați, obosiți, însă la noi nu au ce căuta aceste probleme, noi nu putem să ne permitem.

De exemplu, aici în Iași aveți un teatru superb, de vis, acustica este bună, am văzut un spectacol și am de­scoperit că sînt cîteva voci care trebuie lucrate. Asta este frica mea, că în lipsa unor condiții omenești de viață, tinerii se formează și pleacă. Trebuie făcut un mic efort, nu este atît de să­­ra­că România.

În Iași există cîteva voci care merită lucrate, dar în lipsa unor condiții omenești, ei se formează și pleacă.

Dincolo de muzică, există emo­ți­i­le la un spectacol pe care le avem toți, însă important este să nu fie dis­truc­tive, să ai emoții constructive. Pînă intri în scenă mori, tremuri, mai ales cînd cîteodată sînt teatre cu public foar­te pretențios. Vin și te urmăresc la fiecare notă și îți zic că e prea lungă sau prea scurta nota, nu ezită dacă văd ceva care nu le convine. Con­tea­ză să nu fii copleșit și pe scenă, pentru că nu mai dai randament. Opera este pre­tențioasă, poți să ai accidente, să nu cînți partitura pentru că nu ai cu­raj. Sînt mulți care le au înainte și apoi pe scenă se deschid.

Deși pe scenele lumii erați apreciat, România v-a condamnat pentru refuzul înapoierii în țară.

Eu sînt fericit că acum pot să vin, să ajut unde pot, însă în ceea ce pri­vește condamnarea, cred că s-a vorbit prea mult. Eu am iertat demult, știu cine mi-a făcut rău, acum trăim alte timpuri, avem altă mentalitate, avem persoane tinere cu dorința de a mer­ge mai departe. Era îngrozitor ce se întîmpla înainte.

După aceste ultime vizite în Româ­nia ați vrut să vă întoarceți pentru a susține ti­nerii tenori români prin susținerea u­nui Master Class chiar la Iași. Simțiți că tre­buie să faceți asta ca o datorie mo­rală?

Amorul pe care îl am pentru muzică, pentru tineret, este enorm. Aproape aș vrea să îi călăuzesc pe unde am trecut eu, să încerc să îi ajut. Am fost atît de plăcut surprins nu doar pentru primirea atît de caldă, ci și pentru că sînt ascultători, sînt bi­ne­voitori, dacă le spui că sînt unele pro­bleme, sînt avizi să învețe. Opera ro­mâ­nă nu este moartă, dar trebuie să îi ajutăm. Este imprevizibilă viața și ca­rie­ra, nu aș putea să dau nume, însă cel puțin patru din Iași vreau să îi for­mez și să fie cunoscuți măcar în toată țara.

Veți face altfel de cursuri și în restul țării?

Probabil, sigur este în luna iunie la Ateneul Român în București, însă să vedem cum vom reuși să ne îm­păr­țim treaba. În luna iunie se va re­prezenta în Iași „Boema” de Puccini, opera pe care am iubit-o și sînt cîțiva tineri de aici care vor face un spec­ta­col de bună calitate. Vreau să văd, să asist la toate repetițiile, să ne sfătuim, să ne controlăm și, dacă voi putea să le împart și pe amîndouă ar fi și mai bine.

Cîntăreții români sînt mai buni și mai talentați, cu voci mult mai calde față de cei din străinătate

Spuneați că ați revenit pentru a cin­cea oara în țară. Cum ați regăsit-o după atîta timp?

Total schimbată. Prima vizită pe care am făcut-o în România a fost aici, în Iași, pentru că era fratele meu. Acum cînd am venit din nou la Iași m-am plimbat o singură dată, o sin­gură oră că nu aveam timp mai mult și am văzut transformări de neîn­chi­puit, este ca un muzeu. Sînt fericit că am găsit aici asemenea talente, nu mai las lucrurile din mînă data asta.

Vă gîndiți să vă reîntoarceți în țară?

Mi-am clădit viața acolo, din punct de vedere material, la vîrsta mea să faci schimbări de acest gen este des­tul de greu. Eu ador România, s-ar pu­tea să mă retrag poate chiar la Iași, cu fratele meu, să trăiesc între ce­tă­țeni la fel ca mine, însă nu pot spune sigur.

Credeți că lipsa recunoașterii talen­tu­lui este o problemă generală sau una a României?

Acum, acum, da. Știți ce m-a re­voltat? În București, frecventînd anu­mi­te cercuri, anumiți oameni de cul­tu­ră spuneau că nu mai avem voci, nu mai avem profesori, nu mai avem cultură. Ba da, le avem, dar sînt în stare latentă de fapt și acum îi văd cum se deschid ca niște flori. E păcat față de Dumnezeu să nu profităm de ceea ce avem. Unde ne uităm?

Amorul pe care îl am pentru muzică, pentru tineret, este enorm. Aproape aș vrea să îi călăuzesc pe unde am trecut eu, să încerc să îi ajut.

Să vă mai spun un secret: am cu­noscut cîntăreți și în străinătate, am lucrat cu ei, sînt mai buni și mai ta­len­tați ai noștri, cu voci mult mai cal­de, însă trebuie ajutați, încurajați și, în acelasi timp, trebuie să le oferim con­di­ții de viață, pentru că merită. Ochii domnilor din minister să se orienteze către operă și cultură, asta e tot ce pot să mai zic. Putem avea o cultură la un nivel foarte ridicat. De fiecare dată cînd am venit în România, acum am venit a patra sau a cincea oară, se văd niște transformări, însă nici să aban­do­năm cultura nu putem. Copilașii ăștia au o carieră superbă înainte, în­să așa se vor pierde.

Uitîndu-vă în urmă, la anii care au trecut, considerați că totul a fost un vis?

Cîteodată vis, cîteodată coșmar, nu a fost mereu roz-roz. Am avut și etape foarte grele în viață, din alte puncte de vedere. Acum însă am uitat tot ce a fost rău, chiar dacă m-a durut, vreau să uit și să-mi respect viața de acum încolo. De aceea am fost foarte încîntat cînd Beatrice Rancea m-a chemat aici să mă ocup de tineri, vreau și eu să las ceva acestei generații.

Mădălina OLARIU

Autor:

Mădălina OLARIU

Secretar general de redacție Opinia studențească, student în anul I master la Departamentul de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la UAIC.

Adaugă un comentariu

Etichete:

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top