Mircea Vasilescu: Societatea românească e atît de prost așezată încît nu trebuie să-i judeci pe tineri pentru că n-au idealuri

Un idealist pragmatic, aflat „la un pas și jumătate de miezul lucrurilor”, pentru că de-acolo se vede totul mai bine, Mircea Vasilescu este profesor al Facultatății de Litere a Universității din București, redactor și fost redactor-șef (timp de 18 ani) al revistei Dilema Veche. Analist, rezervat și departe de a fi un fan al militantismului, omul care conduce din spate profesorul și jurnalistul are grijă să-și păstreze mereu, în orice situație, un echilibru și o constanță în opinii care ar putea stîrni invidia și celui mai ambițios acrobat. Prezent anul acesta la Festivalul Internațional al Literaturii și Traducerii din Iași, Mircea Vasilescu n-a făcut altceva decît să întărească și aici propriile cuvinte prin care descrie singur ce face: „Scriu și citesc. Sau citesc și scriu – depinde de împrejurări”.

Deși v-ați format în plină perioadă ceaușistă și condițiile de formare ale unor tineri intelectuali se poate spune că erau unele vitrege, din cauza restricțiilor, ați făcut parte din grupulor tinerilor care însuflețeau peisajul cultural românesc. Ce amintiri păstrați din vremea cercurilor studențești organizate după ore, pe întuneric?

Atunci funcționau, la noi în facultate, la București, așa-numitele cercuri științifice studențești, într-un număr destul de mare. Într-un fel era și o obligație, pentru că atunci totul se făcea cu plan, cu obligații și cu directive de sus de la partid – dar asta era forma. Fondul era dat de faptul că existau cîțiva profesori care organizau astfel de cercuri. Noi ne duceam acolo cu plăcere, pentru că discutam alte teme, făceam alte lucruri decît cele făcute la cursurile obișnuite. Era acolo, de pilă, cercul de critică literară condus de Eugen Simion, unde dezbăteam diverse teme. Erau, uneori, și invitați – scriitori, oameni interesanți. Acolo s-au făcut, de pilă, la vremea aia, niște dezbateri despre postmodernism, care era o mare noutate pe-atunci la noi; cred că acelea au fost primele discuții din România pe această temă. Mai exista un cerc de dramaturgie, unde se discutau texte dramatice și probleme legate de teatru și mai era un cerc de literatură română veche. Paralel cu acestea, mai erau și celebrele cenacluri – Cenaclul de Luni, condus de celebrul Nicolae Manolescu; mai era un cenaclu numit Junimea, de proză (la cel de luni se citea mai mult poezie). Junimea era condus de profesorul Crohmălniceanu. În condițiile acelea grele, astfel de cercuri și de întîlniri ne dădeau aerul acela de libertate și de conectare la niște teme culturale pe care nu le atingeam la cursuri sau în programul obișnuit al studenților. Era ceva destul de viu atunci și ne pasiona chestiunea aceasta.

Lumina stinsă era pentru că atunci, cînd începuse criza generală de orice și se hotărîse că trebuie economisită energia electrică, în facultăți era obligatoriu să se încheie cursurile la ora cinci după-masă. Ori, cercurile acestea de obicei erau programate după ora cinci, cînd se terminau cursurile. Venea cineva de la administrație și ne stingea lumina.

Încercam să supraviețuim, atunci, dar de asta mi-am dat seama mai tîrziu

Omul s-a mirat și ne-a întrebat: „Păi, cum? Stați pe întuneric?”. Și răspunsul a fost că da, noi putem vorbi și așa, cu lumina stinsă. Și asta a fost. Și la cercul de critică au fost cîteva ședințe cu lanterna.

Și vă lăsa să vă continuați întîlnirea?

Da, asta a fost ceva foarte interesant pentru că, la un moment dat, noi ne adunaserăm (nu mai rețin la care dintre cercuri) și a venit cineva și ne-a spus: „Știți… se stinge lumina”. Și cineva dintre noi a spus: „Nu-i nimic, avem lanterne, stingeți-o!”. Omul s-a mirat și ne-a întrebat: „Păi, cum? Stați pe întuneric?”. Și răspunsul a fost că da, noi putem vorbi și așa, cu lumina stinsă. Și asta a fost. Și la cercul de critică au fost cîteva ședințe cu lanterna. Ne-au lăsat, că nu aveau încotro. Nu deranjam pe nimeni; lumina era stinsă, economia se făcea și noi vorbeam pe întuneric – ba la lanternă, ba la brichete sau chibrituri (că pe vremea aceea se și fuma înăuntru). Era un aer, așa, puțin subversiv. Simțeam că facem ceva interzis. Noi încercam să supraviețuim, atunci, dar de asta mi-am dat seama mai tîrziu.

Era aceasta rezistența prin cultură, de care ați mai pomenit dumneavoastră?

Da, știu că povestea asta cu rezistența prin cultură pe unii îi enervează. Sînt unii, de pildă domnul Andrei Pleșu, care spune că noi n-am avut așa ceva – că oamenii de cultură români n-au rezistat, ci că doar s-au adaptat. Dar eu cred că rezistența prin cultură a avut loc în altă parte, în public. În oamenii aceia care încercau, în condițiile de atunci, într-o societate închisă ermetic, să citească, să asculte muzică, să vadă filme – atunci era o întreagă piață a filmelor la negru; apăruseră casetele video și puteai să vezi pe ele filme care nu mai rulau în cinematografe (acolo erau filme sovietice, coreene și, în rest, o nimica toată). Asta era o formă de a rezista în fața tăvălugului comunist și de a-ți menține spiritul cît de cît în funcțiune. Citeai, vedeai un film, cine avea prieteni sau rude prin străinătate primea niște cărți – pe care mai apoi le împrumuta și altora. Era un mic circuit care, de fapt, era o formă de supraviețuire, dacă nu de rezistență. Aici cred eu că a fost forma aceasta de rezistență – e drept, mică, nimic eroic în povestea aceasta. Aici era vorba doar despre niște oameni care încercau să gîndească liber (cît se putea atunci) și să-și păstreze viu spiritul.

Ce v-a făcut să începeți să mergeți la Cenaclul Junimea – a fost profesorul Crohmălniceanu cel care vi l-a recomandat?

Nu, la Cenaclul Junimea veneau puțini studenți, dar era un cenaclu destul de vechi și de acest cenaclu erau legați foarte strîns prozatorii generației ‘80 – Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu (care a început și el, atunci, să scrie proză; căci pînă atunci scria poezie. Acolo a citit prima dată Cărtărescu o proză publicată ulterior, care se numea „Ruletistul”). Ei terminaseră facultatea, erau foști studenți de la Litere și încă mai frecventau acest cenaclu. Și atunci, era interesant pentru noi, cîțiva studenți, să ne confruntăm acolo cu niște oameni care deja publciaseră cărți și erau prozatori afirmați.

Dumneavoastră n-ați avut niciun impuls să scrieți proză?

Nu, n-am avut, nu am făcut chestia asta. Dar era interesant pur și simplu să fii acolo și să ai șansa să discuți cu ei.

Sînteți profesor la Facultatea de Litere a Universității din București. Vi s-a întîmplat, în cursul anilor, să vă identificați mai puternic cu unul dintre studenții dumneavoastră?

Nu știu ce să zic – de identificat nu chiar. Cred că am avut mulți studenți cu care am empatizat și cred că am și acum. Îmi place chestia asta. Am avut studenți care, după zece, 12 ani, încă mi-au mai scris. Chiar acum, de curând, am primit un e-mail de la un fost student, care mi-a spus că i-am schimbat viața. M-am și speriat de asemenea declarație. Am zis: „Vai! Ce-am făcut? N-am făcut nimic. Oricum asta ar fi fost calea ta, eu te-am mai ajutat pe unde s-a putut, nu am făcut mare lucru”.

Asta este satisfacția profesorului, pînă la urmă.

Sigur, asta este, de fapt. Să vezi, după mai mulți ani, că ai contribuit cu ceva la formarea unui om și că omul acela n-a uitat.

Din ce în ce mai mulți studenți aleg să plece în străinătate – fie să-și înceapă studiile direct acolo, fie să și le continue. Care sînt, din ce ați constatat, motivele pentru care pleacă? Este vorba despre contextul politic actual, despre societatea românească în general, sau sînt nemulțumiți de ceea ce sistemul educațional le oferă?

Toate acestea pe care le-ați enumerat sînt valabile. Aș mai adăuga doar unul, pe care îl observ din ce în ce mai des la tineri – e vorba despre un fel de lipsă de speranță în viitor. Că e contextul politic actual așa cum e, asta este una. Ei, totuși, se întreabă: „Dar în viitor cum va fi?”. La noi e o formă din aceasta de instabilitate politică și socială, care are tendința să se prelungească. Nu vezi încotro o să ne îndreptăm. Și atunci, sigur că sînt destui cei care spun foarte simplu că se duc în altă parte, unde știu că societatea e stabilă, e așezată, „nu mă așteaptă mari surprize, pot face o meserie, pot practica lucrul pentru care m-am pregătit și pot să îmi programez cumva viața – pot ști ce mă așteaptă peste cini ani, peste zece ani”. Asta mi se pare mie cu adevărat dramatic la niște oameni tineri, de 20-20 și ceva de ani; că ei nu mai au siguranța că va fi mai bine. Chiar dacă acum nu e bine, dar măcar știi că în zece ani o să răsară soarele. Asta mie mi se pare cel mai trist.

Nu văd o mare opoziție între a fi idealist și a fi ceva mai pragmatic

Încearcă să se adapteze, dar să se adapteze la ce? Cum poți să te adaptezi la ceva care-ți fuge de sub picioare? Cum să-ți proiectezi viața, la ce să visezi cînd în fiecare zi ți se servește cîte-o tîmpenie, cîte-o nedreptate?

Cu astfel de sistem educațional plin de hibe, așa cum e al nostru, pot fi studenții judecați pentru lipsa de pasiune sau de interes?

Depinde. Eu, în general, mă feresc să judec oamenii, mai ales așa global – pe categorii, pentru că dă eroare. Depinde de oameni, depinde de studenți. Eu văd destui care sînt pasionați de ceea ce fac și văd destui care nu. Unii sînt ceva mai pragmatici – vor rezultate rapide, imediate, o carieră, un salariu și așa mai departe. Ei nu trebuie judecați pentru asta, e normal să aibă și astfel de planuri. Pe urmă, nu văd o mare opoziție între a fi idealist sau visător și a fi ceva mai pragmatic și cu picioarele pe pămînt. Se pot combina cele două, la vîrsta asta. Uneori, combinația iese – alteori nu iese, pentru că sînt unii care nu știu să o gestioneze. Pînă la urmă, societatea românească e atît de instabilă și atît de prost așezată încît e un motiv în plus să nu-i judeci pe tineri pentru că n-au idealuri. Încearcă să se adapteze, dar să se adapteze la ce? Cum poți să te adaptezi la ceva care-ți fuge de sub picioare? Cum să-ți proiectezi viața, la ce să visezi cînd în fiecare zi ți se servește cîte-o tîmpenie, cîte-o nedreptate?

Numai dacă ești un fan al umorului caragialian poți rezista stînd și observînd de pe margine.

Exact – asta, sau poți face exerciții de umor absurd. Mai e ceva, cred – cînd eram eu student, acela era sistemul și trăiam cu ideea că nu vom ieși niciodată din comunism. Nu pot spune că doar eu, personal, ci majoritatea oamenilor din jurul meu nu se gîndeau că la un moment dat o să scăpăm de asta, chiar dacă era așa un vis pe termen lung. Astea erau condițiile. Acum, în principiu, trăim într-o lume liberă, democratică, avem toate libertățile din lume.

Și nu credeți că e mai riscant?

Nu, nu mai riscant, dar mai greu. E mai greu pentru un om tînăr care știe că e liber, știe că e în Uniunea Europeană să vadă totuși că socotelile lui de acasă nu se potrivesc cu socotelile lui din tîrg, cum se spune în popor. Și atunci e foarte complicat.

Spuneați că nu credeați că veți ieși niciodată din perioada aceea comunistă. În momentul în care s-a întîmplat să se sfîrșească, ați avut un șoc? V-ați adaptat greu noilor libertăți?

Eu unul m-am pus pe învățat. Mi-am dat seama că eu nu știu să trăiesc liber, deși aveam 29 de ani. Mi-am dat seama că gata, s-a terminat și, după entuziasmul de început, am realizat că libertatea e un lucru care se învață. Mai ales pentru niște oameni ca noi, formați într-un sistem închis și autoritar, în care n-am avut libertățile la îndemînă și în care nu am fost crescuți cu ideea că sîntem oameni liberi, așa cum se întîmplă în Marea Britanie sau America, într-o societate normală. Așa că la asta m-am gîndit imediat: să învăț ce înseamnă libertate, ce înseamnă democrație.

Cine v-a ajutat? Ați fost autodidact?

Se poate învăța din citit. Atunci, în sfîrșit, am putut citi lucruri pe care înainte nu le puteam citi – de la presă liberă, la cărți care înainte nici nu apăreau, din motive ideologice. Înveți însă și de la oameni – de la alții care au trăit liber: de la străini, de la europeni care știu deja ce e libertatea, pentru că au trăit-o pe pielea lor toată viața și au învățat-o, la rîndul lor, de la părinți și bunici – lucru pe care noi nu l-am putut face, din motive istorice. Și acum trebuie învățat. Democrația trebuie învățată. După gustul meu, noi nu trăim chiar într-o democrație adevărată, pentru că o bună parte dintre cetățeni și mulți politicieni cred că democrația înseamnă să votezi, după care să stai patru ani cuminte și să aștepți. Ori nu e așa. Democrația e ceva care ține de viața de toate zilele și dacă nu există grija aceasta zilnică pentru democrație, puterea poate deveni oricînd autoritară și poate îngrădi drepturi, libertăți și ne putem trezi oricînd că data viitoare, de fapt, nici nu mai votăm. De ce să mai votăm, nu?

Spuneați mai înainte că nu vedeți nicio opoziție între a fi idealist și pragmatic. Dumneavoastră chiar ați reușit să le îmbinați prin meseriile pe care le aveți. V-a făcut jurnalismul să fiți un profesor mai pragmatic, mai realist?

Da, jurnalismul ajută. Ajută pentru că te confrunți cu realitatea transpusă în texte, în imagini; nu contează că e presă tipărită sau online. Asta ajută – faptul că îți dă o experiență permanentă de contact cu lumea. E un bun echilibru față de ceea ce în mod normal fac profesorii: citesc cărți, țin cursuri, sînt mai degrabă într-o lume a lor, construită din cărți, nu din realitate. O bucată din realitate face foarte bine; o infuzie de realitate și de contact cu lumea concretă pică foarte bine lîngă bibliografie, lîngă teorii și lîngă tot ce poți afla din cărți.

Aveți tendința să fiți mai critic, poate?

Și asta, da. Nu m-am gîndit, dar probabil că îți dă și un alt simț de spirit critic decît cel pe care îl citești și înveți din cărți.

Domnul Pleșu a spus că la noi e ca la Junimea: un loc în care anecdota primează

Locul din redacția Dilemei, devenită ulterior Dilema veche vi s-a potrivit perfect. O revistă apărută într-o lume împărțită în două tabere, care încerca să se situeze la mijloc și să se bazeze pe argumentare și ascultare – dumneavoastră, un om echilibrat, deloc fan al partizanatului sau militantismului. Așa erau toți oamenii din redacția Dilemei sau erați dumneavoastră persoana care căuta un echilibru?

La începuturile Dilemei, aveam așa: îl aveam în primul rînd pe domnul Andrei Pleșu, care a înființat revista și care i-a dat această linie bazată într-adevăr pe reflecție, dialog și pe capacitatea de a cumpăni opinii diferite. Împăca două tabere sau… nu le împăca – Dilema a construit un spațiu pentru exprimarea opiniilor diferite. Noi nu le livram cititorilor o opinie gata făcută sau o direcție de urmat, ci livram niște păreri diferite pe aceeași temă. Uneori radical diferite. Cititorii își puteau forma singuri propria lor părere; puteau să le placă una sau alta dintre perspective, sau puteau să le displacă amîndouă și să-și formeze ei una, a lor. Asta era miza – era un demers democratic și lansam exercițiul acesta de a-l asculta și pe celălalt chiar dacă nu are dreptate, dacă greșește. Dar dacă tu rămîi la opinia ta, măcar ai exercițiul de a-l asculta și de a-l considera egal cu tine în dreptul de a-și exprima o părere. Asta am avut în minte – domnul Pleșu, în 1993, i-a dat această linie. În plus, mai erau cîțiva colegi care astăzi nu mai sînt deloc printre noi; eram foarte diferiți, în prima echipă a Dilemei și ne certam strașnic pe diverse teme (sigur, certe amicale și cordiale), dar ne lega ceva. Aveam deschiderea de a asculta o altă opinie, avem umor și aveam ironie. De multe ori ieșeam din stări tensionate prin glumă. Domnul Pleșu a spus, pe la începuturile Dilemei, că la noi în redacție e ca la Junimea: un loc în care anecdota primează. O mare regulă – asta detensiona eventualele situații neplăcute. Altfel, eram niște oameni foarte diferiți; ca vîrste, ca perspective asupra culturii, ca ideologie, ca spirit – dar tocmai asta ne-a adus la un loc.

Cum v-a perceput publicul, la început? Nu a avut tendința imediată de a vă încadra într-o anumită categorie?

Ba da. Atunci a fost foarte amuzant pentru noi, pentru că în 1993, cînd a apărut Dilema, presa românească era net împărțită în două: unii cu guvernul, alții împotriva lui. Nu prea exista o a treia cale; ei, noi am încercat-o. Pe atunci au fost momente în care eram priviți cu suspiciune și de către unii, și de către ceilalți. Unii spuneau că noi, de fapt, sîntem ai puterii, dar că mimăm puțină democrație și libertate. Ceilalți, dimpotrivă, spuneau că noi sîntem o conspirație a opoziției care vrea să distrugă guvernul. S-au spus o groază de prostii. Ni s-a spus că sîntem plătiți ba de de Soros (acum ăsta a devenit, oricum, șlagăr național), ba de serviciile secrete americane, ba de către cele israeliene – multe lucruri. Asta ne amuza, dar ne și arăta că ne-am plasat bine.

Tot timpul, cînd faci o revistă, trebuie măcar să mimezi dansul, dacă nu poți să-l faci pînă la capăt; rebuie să ai niște pași, niște mișcări, să și improvizezi cîteodată. Dansul mai implică și ideea de partener – tot timpul dansezi cu cineva, sau cu mai multe persoane, într-un grup; nu dansezi singur.

„O revistă se face dansînd”, spunea Radu Cosașu.

Exact. Cu asta am început, asta a fost una dintre vorbele lui de la început, că se face dansînd.

După 24 de ani petrecuți în aceeași redacție, dintre care 18 ca redactor-șef, îi dați dreptate?

Sigur că nu poți să nu-i dai dreptate. Tot timpul, cînd faci o revistă, trebuie măcar să mimezi dansul, dacă nu poți să-l faci pînă la capăt; rebuie să ai niște pași, niște mișcări, să și improvizezi cîteodată. Dansul mai implică și ideea de partener – tot timpul dansezi cu cineva, sau cu mai multe persoane, într-un grup; nu dansezi singur. Trebuie să ții cont și de mișcările celorlalți, că altfel te ciocnești cu ei pe ringul de dans. E o metaforă frumoasă.

Care sînt oamenii-model pe care i-ați întîlnit în redacție Dilemei și pe care o să-i purtați mereu cu dumneavoastră?

Toți. În primul rînd pe cei cu care am început: Radu Cosașu, care a găsit și numele revistei. El e nașul, el a botezat-o. Atunci apăreau în România peste 1000 și ceva de ziare și reviste și era greu să găsești un nume nou, nefolosit de alții. La un moment dat, în redacție, noi tot căutam nume; ajunseserăm să ne uităm prin DEX, să găsim un cuvînt care să exprime. Așa cum ești nehotărît cînd vrei să botezi un copil și te uiți pe liste de nume, că poate-poate te inspiră ceva. Domnul Pleșu a spus atunci: „Ce facem? Sîntem în plină dilemă, nu știm cum să ne botezăm revista”. Atunci, Radu Cosașu a zis: „Ăsta-i numele – Dilema”. Ar mai fi Magdalena Boiangiu, Tita Chiper, Zigu Ornea, Alex Leo Șerban – care astăzi, din păcate, nu mai sînt printre noi. Cu ei am făcut revista și am făcut-o într-o atmosferă plină de idei și de creativitate.

Cum era și publicul ei?

Da, chiar cred că asta a reușit cel mai bine să facă Dilema de atunci, pînă astăzi. Să-și facă publicul ei. Astăzi există comentarii pe care oamenii le postează rapid, dar pe atunci noi primeam scrisori în plic, pe vremea cînd e-mailul nu era încă ceea ce este azi. Primeam scrisori multe și interesante – am făcut și o pagină în care le publicam. Radu Cosașu se ocupa de pagina respectivă și el a stabilit regula că niciodată nu vom publica scrisori care ne laudă, că nu are rost. Și avea dreptate. De ce să fi publicat scrisori în care cititorii ne dădeau dreptate și ne spuneau că sîntem o revistă bună? Le publicam pe cele critice sau pe cele care exprimau opinii diferite față de cele pe care le scriam noi.

Îmi place să am o distanță – nu să fiu în miezul lucrurilor, ci la un pas și jumătate de el

Sînteți distant în aparență, analitic și rezervat în reacții. Cum ați reușit să rămîneți așa; sînt acestea calități pe care pur și simplu le-ați avut de cînd vă știți, sau vi le-ați antrenat, de-a lungul vremii?

Sînt destul de discret, în felul meu; mai ales în lumea aceasta zgomotoasă din jur. Cred că e nevoie și de oameni care să stea puțin mai pe margine și să se uite la ce fac alții; oameni care să asculte zgomotele și care să înțeleagă dacă în ele e vreun sens. Eu asta încerc să fac. Sînt și calități naturale, dar mi le-am și antrenat. Îmi place să am o distanță – nu să fiu în miezul lucrurilor, ci la un pas și jumătate de el; se vede mai bine de-acolo totul.

„Dacă aș putea scăpa de literatură și m-aș putea însenina…Nimic nu m-a chinuit mai mult pe mine.”, spune Mircea Cărtărescu în noul jurnal, „Un om care scrie”, despre care ați scris și dumneavoastră cîteva rînduri pe blog. Dacă ar fi să vă puneți pentru o clipă în locul scriitorului și să vă atribuiți zicerea, cu ce ați înlocui literatura, ce ați putea spune că v-a chinuit?

Eu sînt altfel decît Mircea Cărtărescu, pe care-l cunosc de o viață întreagă. Sînt ceva mai senin și, evident nu se compară ce am făcut eu cu ce a scris Cărtărescu. Și pe mine m-au chinuit multe, dar eu sînt mai senin, am trecut peste ele. La Dilema am fost și redactor-șef, am organizat și un festival, și evenimente culturale în jurul revistei. Ce m-a chinuit foarte mult au fost piedicile de care m-am lovit atunci cînd voiam să fac sau să facem ceva – de la cele de tip birocratic, la cele personale (încăpățînare, delăsare). Cînd începi să aduni oameni în jurul unei idei și unul îți spune, folosind refrenul cel mai des întîlnit: „A, nu se poate, n-o să iasă!”. Mi s-a întîmplat des să aud asta cînd am vrut să fac ceva – a devenit un automatism. Și e greu, după replica asta, să încerci să să dovedești că da, se poate și va ieși. Pînă la urmă a ieșit. Acestea sînt micile probleme ale facerii, care țin de bucătăria ei, nu de vreo criză existențială creatoare a unui scriitor.

*sursă foto: pagina personală a lui Mircea Vasilescu