Cristian Bădiliță: Trăim într-o lume în care Dumnezeu e pus pe același raft cu o mașină nouă sau cu o vacanță în Tahiti

Cristian Bădiliță este istoric al creștinismului timpuriu, poet, eseist și doctor al Universității Paris IV-Sorbona. S-a stabilit în Franța din 1995 și ajunge acasă rar, însă nu uită niciodată de perioada copilăriei, de Ipotești și de „fratele” Eminescu, pe care-l vizitează ori de cîte ori România îl cheamă. În operele sale literare încearcă mereu să introducă elemente teologice, la fel cum în comentariile și lucrările științifice care au ca temă religia nu ezită să introducă elemente de literatură. La cei 45 de ani ai săi este recunoscut deja ca fiind un specialist al Septuagintei, realizînd în acest moment și o traducere amplu comentată a Noului Testament, deși în tinerețe considera că literatura teologică este inutilă. Însă acum a ajuns să-și clădească întreaga existență pe scrierile Sfinților Părinți pe care le consideră ca fiind capodopere ale literaturii teologice. Cu toate acestea critică vehement actualul mod al Bisericii de a-și comunica crezurile, cît și modul în care preoții se raportează la realitățile societății. Are încredere însă că lucrurile nu vor mai rămîne pentru mult timp așa și că tinerii îl vor găsi pe Dumnezeu, transformînd astfel fața hîdă a Ortodoxismului în una luminoasă, pe care Cristian Bădiliță crede că religia o merită de fapt.

Sînteți încă un heruvim orb sau v-ați transformat deja într-un pițigoi cu ari­pi­le tăiate?

E bine ca noi, în destinul nostru pă­mîntesc, să rămînem heruvimi orbi, adică să fim conștienți și să nu ne-o luăm în cap, să nu îndrăznim să cre­dem că la fiecare pas ne crește cîte o pereche de aripi. Pițigoi cu aripile tă­ia­te încerc să fiu în fiecare zi. Este bine pentru igiena noastră su­fle­teas­că. Viața te învață să fii umil. Eu nu îmi propun asta, dar din ce în ce mai des te izbești de cîte ceva care îți amintește de acest lucru. Cum spu­nea și actorul Nae Ionescu, înțe­lep­ciu­nea vine ca și artritismul, de la si­ne și odată cu vîrsta. Nu că mi-aș im­pune neapărat o cotă de înțelepciune zilnică sau săptămînală, dar cred că, fără o anumită smerenie, nu se poate face nimic și, în primul rînd, nu ne-am putea înțelege unul cu altul.
Sme­re­nia nu este neapărat o calitate, ea a de­­venit fundamentală în setul de vir­tuți creștine, dar nu este o calitate emi­namente creștină. Eu cred că este o calitate umană. Pentru mine asta e. Nietzsche o detesta și îi consacră pa­gini absolut nedrepte și chiar stupide pe alocuri, prin exagerare. Această ca­­litate diferențiază oarecum mo­de­lul uman creștin de cel păgîn. Modelul filosofului păgîn nu exclude orgoliul ci este asumat și uneori chiar subli­niat, pe cînd în paradigma creștină sme­renia sau umilința a devenit „cea­laltă față a orgoliului”. Orgoliul și sme­re­ni­a nu sînt opuse. Există un orgoliu al fiecărui creștin, al fiecăruia dintre noi, nu neapărat o mîndrie, pentru că acești termeni s-au conotat negativ în limbajul influențat de creștinism. Tre­buie să rămînă acolo un soi de dem­ni­tate care ține de statutul nostru de ființe create după chipul și ase­mă­na­rea lui Dumnezeu.

Această deminitate ne dă și mă­sura smereniei noastre. Ca și creaturi trebuie să ne acceptăm statutul in­fe­rior față de Cel care ne-a creat, știind, în același timp, ca și creștini, ca ființe umane, că sîntem creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Emil Cioran spunea că adevărata cre­ativitate lirică poate izvorî doar dintr-o suferință organică. Muza dumnea­vos­tră care este?

Din păcate trebuie să-i dau dreptate fratelui întru exil Emil Cioran. Țin minte că aveam o fotocopie pe care am plătit 100 de lei în 1986, cînd Cioran era interzis. Să deții o fotoco­pie a lui Cioran echivala pe atunci cu a deține un manuscris al Vechiului sau Noului Testament. Îi dau dreptate pentru că, într-adevăr, suferința este rădăcina marilor creații ale omenirii. Totuși, Dumnezeu poate ne dă sufe­rin­ța, dar ne dă și antidotul. Nu tuturor, deși cu toții avem posibilitatea de a înfrunta suferința, pentru că alt­min­teri nu am putea să trăim și să res­pi­răm firesc măcar două minute. Fie­ca­re își găsește antidotul în coordonatele sale existențiale, sufletești sau care țin de inteligență.

Poate creatorii, văzuți din ex­te­rior, au o șansă, par a fi privilegiați. Vă asigur însă că nu sînt. Cu toții am vrea să fim Mozart, dar nimeni nu ar vrea să aibă viața lui Mozart, cu toții am vrea să ajungem Eminescu, dar nimeni dintre noi nu ar vrea să aibă viața lui Eminescu. Cu toții am vrea să ajungem Cioran, printre filosofi, dar nimeni, vă asigur, nu ar vrea să aibă coșmarurile și insomniile lui Cio­ran. Și asta o știu de la oameni care l-au frecventat, care îl întîlneau la trei sau patru dimineața umblînd ca un nebun, el însuși dorind să sca­pe de aceste coșmaruri, în jurul Jardin du Luxembourg din Paris.

Dacă nu ești sigur de vocația ta ca om al Bisericii atunci mai bine ieși tu din Biserică, să nu iasă oamenii

În societatea de astăzi tinerii se în­de­păr­tează tot mai mult de Dumnezeu, de­vin „nesimțiți metafizic” cum spunea An­­drei Pleșu, iar oricine încearcă să-i apro­pie de Biserică este considerat nebun. Va cîștiga vreodată „Dumnezeu de la Man­cha” lupta cu morile de vînt?

Există etape de apropiere fanatică și apoi de respingere. Există o evo­lu­ție sau există mișcări în viața noastră care ne scapă de sub control. Noi nu putem controla tot ce trăim și asta e spre binele nostru, deși nu înțelegem și nu dorim să admitem lucrul ăsta. Atunci cînd sîntem călcați în picioare ajungem la disperare, nu pricepem ce se întîmplă cu noi, dar ajungem să înțelegem mai tîrziu că acel moment trebuia să se întîmple, că face parte în mod firesc din biografia noastră.

El nu are nevoie de tine, nu are nevoie de fanatismul tău, nu are nevoie nici măcar de credința ta ca să existe și ca să te ghideze. Tu ai nevoie de el.

Trăim într-o lume în care pre­do­mină hiperrelativismul și în care Dumnezeu e pus pe același raft cu o mașină nouă sau cu o vacanță în Tahiti. Ce preferă tînărul de astăzi? Să aibă o experiență realmente spirituală sau să-și cumpere un bilet și să meargă într-o vacanță în Tahiti? El va răspunde că preferă vacanța în Tahiti. Totuși eu aș spune că dacă merge în Tahiti ar putea avea o ex­pe­riență care să-l întoarcă la Dumnezeu sau să-l împace și cu lumea cealaltă. Nu fac un paradox de ateu sau semi ateu. Nu trebuie să-L absolutizezi nici pe Dumnezeu așa cum îl vezi tu, să-l construiești așa cum vrei tu, du­pă modelul tău „absolut”. El nu are nevoie tine, nu are nevoie de fana­tis­mul tău, nu are nevoie nici măcar de credința ta ca să existe și ca să te ghi­de­ze. Tu ai nevoie de el și tu trebuie să-ți rînduiești existența în funcție de această valoare supremă, care oricum este acolo și te așteaptă.

Este de vină Biserica pentru reacția pe care o au tinerii față de religie?

Problema este că trăim acum, mai ales în România, într-un spațiu hiper­sacralizat, însă doar la nivel formal. Acest ritualism al Bisericii Ortodoxe este negativ vizavi de atragerea tine­rilor spre Biserică și spre Dumnezeu, pentru că, în general oamenii Îl caută mai devreme sau mai tîrziu. Sacrul este o constantă a conștiinței umane, fie că îl respingem și îl ținem la de­păr­tare 20 sau 30 de ani, fie că pre­tin­dem că nu ne interesează. El oricum vine pentru că viața noastră o să ni-l scoată, mai devreme sau mai tîrziu, în față. Ei bine, rolul Bisericii acesta es­te. Să ne ajute să înfruntăm mis­te­rul morții și al Judecatei de apoi. Bi­serica nu trebuie să ne moralizeze și să ne dădăcească. Mai ales acei oa­meni ai Bisericii care au mai mult decît slă­biciuni și care au un trecut mai mult decît dubios. În ei oamenii nu prea mai cred. Ei merg la biserică să gă­seas­că răspunsuri consolatoare sau pur și simplu mîngîiere, dar în pri­mul rînd răspunsuri la aceste în­tre­bări ul­time, care sînt radicale și de ne­o­co­lit.

Cu asta cred că ar trebui să se ocu­pe oamenii Bisericii și nu cu mo­ra­li­ta­tea, de care se poate ocupa în pri­mul rînd familia și după aceea școa­la. Biserica este o instituție divino-u­ma­nă înrădăcinată în persoana mistică a lui Iisus Hristos. Acest tezaur imens nu-l are nici o altă instituție și oame­nii vin la biserică pentru Iisus Hris­tos, pentru adevăratul Iisus Hristos. Un Iisus Hristos care să le pună viața în ordine, care să le dea sens vieții. La asta trebuie să se gîndească orice om al Bisericii. În clipa în care oamenii nu-L găsesc pe Iisus Hristos cel viu, cel frumos, cel adevărat care să le îm­bogățească viața, atunci bineînțeles că se întorc de la Biserică și nu-i mai interesează credința. Atunci fie adop­tă o pseudoreligie, budistă, orientală sau newage-istă sau pur și simplu merg și se afundă în barurile care se înmul­țesc din ce în ce mai mult; se afundă în acest „misticism” alcoolic, auto­di­zol­vant, dar care înseamnă pentru ei un răspuns imediat la criza aceasta enor­mă pe care Biserica nu o poate rezolva. Aici trebuie să se implice cu adevărat oamenii Bisericii. Dacă nu ești sigur de vocația ta ca om al Bi­se­ri­cii atunci mai bine ieși tu din Bi­se­ri­că, ca să nu iasă oamenii.

O carte care nu-ți schimbă viața măcar timp de o săptămînă este mai mult sau mai puțin inutilă

Poate fi corelată îndepărtarea de bise­ri­că cu îndepărtarea de literatură?

Da. Eu sînt convins că marea, ade­vărata literatură, capodoperele literaturii universale au toate un miez te­o­lo­gic. Nu există capodoperă care să nu aibă și virtuți estetice și virtuți cul­turale și virtuți morale, dar și virtuți teologice sau religioase. Toate aceste ingrediente alcătuiesc ceea ce se nu­meș­te capodoperă. E adevărat, nu poa­­te să existe o capodoperă numai cu discurs teologic, dar să luăm cazul lui Homer. Iliada și Odiseea erau ma­nualele Antichității. Zece secole toți copiii au „studiat” pe Iliada și Odi­seea. Aceste două capodopere, care au ajuns doar capodopere ale literaturii universale pentru noi, însemnau to­tul în acea perioadă. De la literatură, tratat de război, tratat de virtuți mo­rale pînă la teologie. Acesta a fost ma­­nualul Antichității vreme de zece secole, nu doi sau trei ani cum apro­bă acum Ministerul Educației cîte un manual școlar.

Totuși literatura nu catehizează, literatura nici măcar nu educă. Li­te­ratura te pune în față cu problemele fundamentale ale omului, printre ca­re și problema credinței, fără să pre­tin­dă că o poate rezolva. O carte care nu te marchează, care nu-ți schimbă viața măcar timp de o săptămînă, es­te mai mult sau mai puțin inutilă. Aici rezidă geniul unui artist, al unui scriitor adevărat: de a intra în sufle­țe­lul nostru ros de îndoieli și de a scoa­te de acolo problemele fundamentale fără să aibă pretenția să răspundă la ele, dar să pună degetul pe ele și să arate „uite, ăsta ești tu”. E senzația cu care închei orice capodoperă pe care o citești. Te recunoști în ea. Ieși dintr-o capodoperă și mobilizat, dar oare­cum consolat pentru că vezi că acel spirit imens, autorul capodoperei, ți-a pă­truns în suflet ca un psihopomp și această comuniune cu un spirit de ge­niu deja este un început de lecuire, de vindecare sufletească.

Specialitatea dumneavoastră este aceea de patrolog, aceea de deslușitor al scri­erile Sfinților Părinți. Pentru a-i în­țe­lege este nevoie să vă puneți în pielea Sfîntului, să-l înțelegeți în esența lui?

Exegeza presupune o metodă ca­re încă nu a fost elaborată, nu a fost de­finită și nu cred că poate să fie va­li­dată pentru ansamblul scrierilor pă­rin­ților Bisericii. Cred că fiecare autor trebuie abordat într-un mod special. Cu o metodă care implică reverență, dar și responsabilitate științifică, o me­todă bazată pe obiectivitate, ones­titate intelectuală și mai ales care să presupună posedarea instrumentelor prin care ne putem apropia de aceste scrieri. Atît cît ne putem apropia, noi, cititori sau credincioși din secolul al XXI-lea, de niște scrieri din secolul al II-lea sau al III-lea. Mă apropii de Ioan Casian încercînd în primul rînd să-i înțeleg epoca și să nu interpretez după mofturile și problemele noastre din secolul al XXI-lea. Ioan Casian – și e valabil pentru toți părinții Bi­se­ri­cii – trebuie înțeles în contextul său social, teologic, cu problemele care existau atunci și mai ales plecînd de la miza scrierilor sale. Noi avem o vi­ziune foarte raționalistă și estetizantă asupra acestor scrieri. Pentru noi, acest corpus imens înseamnă un te­zaur foarte bine ordonat. Părinții Bi­se­ricii, absolut toți, nu au scris tratate de dogmatică, nu au făcut teologie sis­tematică. Au făcut, după cum spu­nea un cunoscut teolog occidental, thé­ologie d’occasion. Teologie de oca­zi­e, în sensul cel mai bun al termenului „ocazie”. Nici unul nu a scris ca să-și arate mușchii teologici sau ca să-și fa­că operă personală. E o dovadă de rea­lă smerenie din partea lor. Toți și-au scris opera în funcție de context și de crizele comunității din care făceau parte. Ioan Gură de Aur are o predică genială despre sărbătoatea Cră­ciu­nu­lui pe care acesta a scris-o și a rostit-o cu ocazia sărbătorii Crăciunului la An­tiohia, tocmai pentru că acea co­mu­nitate refuza, în parte, săr­bă­to­ri­rea nașterii Domnului pe 25 decembrie și ținea la data de 6 ianuarie.

Deci a fost o operă forțată de îm­pre­ju­rări.

Da, el a trebuit să creeze această capodoperă a omileticii creștine, o pre­dică despre nașterea Mîn­tu­i­to­ru­lui, în care vine cu foarte multe argumente mai mult simbolico-teologice decît științifice, pentru a pleda în fa­voa­rea datei de 25 decembrie. Aceas­ta este circumstanța în care creează o capodoperă. El nu scrie de dragul de a scrie sau de a-și satisface amorul pro­priu.

Scrierile lui Atanasie împotriva lui Arie pleacă, iarăși, de la un anumit context polemic. Peri Arhon, care nici măcar nu este un tratat, dar care este socotit primul tratat de dog­ma­ti­că creștină, de la începutul secolului al III-lea, nu este decît o scriere pe care Origen o redactează la cererea co­munității creștine din Alexandria. Aceștia erau interesați de doctrina creștină ca să răspundă, cu mijloace filozofico-metafizice, doctrinelor pă­gî­ne majoritare. De aceea Origen a re­dactat această scriere, care ulterior a fost pusă la zid și condamnată pen­tru nu știu ce puncte inventate ca fii­nd eretice. El lansează acolo simple ipo­teze, care au valoarea pe care o au în contextul epocii respective.

Toate aceste scrieri au și un mesaj care transcende epoca respectivă și de aceea îi și citim, doar că noi tre­buie să-i citim ca oameni trăitori în se­colul al XXI-lea. Nu trebuie să-i con­gelăm. Scrierile Părinților nu sînt adevăr absolut, scrierile Părinților ne ajută să ne apropiem de esența re­ve­lației creștine, dar și Părinții au fost oa­meni. Cu trăsături geniale, dar și cu defecte și cu scăderi. Asta nu în­seam­nă că am minimaliza im­por­tan­ța scrierilor lor sau importanța per­so­nalității lor. Totuși trebuie să ne ferim de idolatrizarea care ne atrofiază și spiritul critic. Și apoi le-am face lor un mare deserviciu, pentru că pu­nînd eticheta „intușabil” de fapt nu ne apropiem de ei ci, hiper adorîndu-i, îi ucidem.

Tot timpul am scris cărți pentru ceilalți și pentru că simt nevoia să dăruiesc cărțile mele

Bunica dumneavostră a fost cea care v-a făcut cunoștință cu sfinții și cu Bi­serica, însă pînă la 20 de ani traseul dum­neavostră a fost orientat spre lite­ra­tură și matematică. Cum ați ajuns mai apoi la patristică?

Am ajuns la patristică prin… teoria literaturii. Acum îmi stîrnește zîm­bete. Consideram teoria lite­ra­tu­rii o disciplină parazitară și cvasi inu­ti­lă. Cum poți să faci o teorie a literaturii, o teorie despre ceva care este 90% ins­pirație? E drept, cele zece pro­cen­te de transpirație sînt la fel de im­por­tan­te. Dar cum poți cuantifica harul transformat în literatură de bună cali­tate? În anii 1980, cînd eram student la litere, în București, teoria literaturii era totuși în mare vogă. Se citeau mai mult cărți despre Dostoievski decît Dos­toievski, citeam mai mult cărți despre Eminescu decît Eminescu, citeam mai mult cărți despre Nichita Stănescu decît Nichita Stănescu. Teoria literaturii de fapt usucă litera­tu­ra. Ulterior mi-a picat în mîini un volum al Sfîntului Ioan Gură de Aur, care nu face parte din pleiada Părinții mei preferați, dar care a jucat un rol foarte important în existența mea. În primii ani de facultate, dar și în liceu, eram foarte pasionat de Eliade. El mi-a fost maestru indirect încă din primii ani de liceu, dar pe o linie cul­tu­ra­lis­tă, nu teologică. Dar nu poți să-l citești pe Eliade numai cultural. Toată aceas­­tă teologie implicită a lui Eliade te contaminează și te pune pe șine.

În anii 1980, cînd eram student la litere, în București, teoria literaturii era în mare vogă. Se citeau mai mult cărți despre Dostoievski decît Dostoievski, citeam mai mult cărți despre Eminescu decît Eminescu.

Întîlnirea cu patristica s-a întîm­plat așadar pe fondul de ariditate creat de teoria literaturii, în primul an de fa­cul­tate. Atunci mi-a picat în mîini, pen­tru că frecventam toate librăriile, inclusiv pe cele ale Bisericii Orto­do­xe, o culegere cu omiliile despre Geneză ale Sfîntului Ioan Gură de Aur. Am început inițial să citesc cu apetit cul­tu­ral. Citeam atunci Geneza și do­ream să văd un comentariu. Îl consi­deram pe Ioan Chrisostomul un… te­o­retician al literaturii. Am fost însă bulversat. Nu am putut să las din mî­nă această carte cu omilii, pentru că acolo nu se făcea teorie literară. Aco­lo Ioan Chrisostomul intra într-atît de mult în adîncul textului încît îți scotea ție sufletul la lumină și parcă te împroșca cu prospețime, cu ră­coa­re. Era foarte răcoritor sufletește, dar și hrănitor sufletește. Atunci am avut senzația că am găsit „marele critic li­te­rar”, într-un fel, modelul criticului literar. Nu mă dezic de acest lucru, de această etichetare, nu este un simplu paradox. Asta este exegeza, asta ar trebui să fie adevărata exegeză a operelor literare. O exegeză care pur și simplu să te răscolească și care să te hrănească sufletește. În anii 1980 era la modă școala formală rusă și, Doamne!, cîtă para literatură din asta am înghițit atunci. Totuși ea s-a do­ve­dit folositoare, pentru că a pustiit te­renul și Ioan Chrisostomul a căzut ca un meteorit care a însămînțat din cer acest teren.

Nu poți să-l citești pe Eliade numai cultural. Toată această teologie implicită a lui Eliade te contaminează și te pune pe șine.

Ioan Chrisostomul a declanșat as­t­fel pentru mine interesul pentru pa­tristică, pentru Părinții Bisericii, pe li­nie exegetică. În același timp am ră­mas legat de literatură. Am învățat de la Ioan Chrisostomul, de la un te­o­­log, care tună și fulgeră împotriva teatrului, împotriva spectacolelor și împotriva literaturii păgîne, care este un taliban foarte dur, cum trebuie scris despre literatură. Am înțeles că ceea ce a făcut el cu Cartea Genezei ar trebui să facă și teoreticienii și cri­ti­cii literari cu capodoperele lite­ra­tu­rii laice.

Este retragerea și cufundarea în scris modul dumneavostră de a pleca în pus­tie?

Mă retrag pentru a putea să mă concentrez și a putea să dăruiesc cărți celorlalți. Niciodată nu am scris pentru mine, așa cum mai spun unii despre sine. Păi atunci scrie pentru tine și nu mai publica! Tot timpul am scris cărți pentru ceilalți și pentru că simt nevoia să dăruiesc cărțile mele celorlalți. Te retragi în tine însuți, în intimitatea ta cea mai profundă cum spune Sfîntul Augustin, tocmai pen­tru a putea dărui din această in­ti­mi­ta­te celorlalți. Eu țin foarte mult la cla­ritate, cărțile mele sînt bine argumentate, sînt limpezi, pentru că îmi respect enorm cititorul și nu vreau să-i mănînc timpul punîndu-i sub ochi cărți confuze. Retragerea e oa­re­cum naturală, nu este impusă, nu ține de vo­ință. Fără retragere, fără sin­gu­ră­ta­te, nu există putința și mai ales apetitul de a dărui. Cu cît mă retrag mai mult în singurătate și în mine cu atît îmi crește mai mult dorința de a dărui.

Mergeați la Ipotești de fiecare dată cînd aveați ocazia, era ca un loc de pe­le­rinaj. Se poate spune că aceasta era bi­se­rica adolescenței dumneavostră?

Da, era și biserică. Eu am fost foarte atașat de Ipotești. Mergeam ca la mine acasă și nu ca la un muzeu. Mergeam la prietenul meu Valentin Coșereanu care era muzeograf atunci și care mi l-a apropiat pe Eminescu și a făcut din acesta un fel de membru al familiei, un fel de frate mai mare sau un unchi. În nici un caz un bunic, pentru că Eminescu pentru mine este paradigma tinereții. Nu mi-l pot în­chi­pui bătrîn. Erau niște plimbări ab­so­lut extraordinare de la Botoșani pî­nă la Ipotești, veneam pe scurtătură, pe lîngă niște iazuri, făceam un ocol și pe la pădurea cu lacul. Ipoteștiul era locul unde mă simțeam mai acasă decît acasă. Cu Valentin Coșereanu ci­team și reciteam corespondența lui Eminescu, atingeam obiectele din acel spațiu pe care nu le-am sa­cra­li­zat însă. Pentru mine Eminescu e un intim datorită acestor vizite săp­tă­mî­na­le care au durat timp de aproape pa­tru ani. Îi știam pînă și fîșia de pă­mînt pe care a avut-o tatăl său și la un moment dat voiam să găsesc și poteca pe care a fugit spre Cernăuți. Eminescu a fost unul dintre cei mai buni prieteni ai adolescenței mele de la Botoșani.