Pentru mine, la vîrsta aceasta, doar luna ar mai reprezenta o opțiune

În luna mai a anului 1981, pentru România se scria istorie – primul cetățean al țării se afla la bordul unei nave care avea destinația Cosmos. 7 zile, 20 de ore și 42 de minute avea să petreacă Dumitru Prunariu în spațiu și de acolo avea să se întoarcă cu totul altul. Chiar dacă la început, cînd s-a înscris în program, a pus totul pe seama hazardului, cînd șansa a început să se concretizeze dorința de necunoscut i-a pătruns în suflet și nu i-a mai dat drumul. La aproape patru decenii distanță, dacă ai șansa să-i stai alături o să simți cum puțin din magia unei cu totul alte lumi ți se lipește de retină și se revarsă asupra-ți dintr-o lume nu de mulți descoperită.

Prima dată cînd v-ați depus dosarul pentru programul Intercosmos analizele au arătat niște valori anormale ale inimii, care s-au dovedit a fi agravate de o gripă. V-ați gîndit vreodată la acel moment ca la un semn?

Nu, chiar deloc. În primul rînd nu mă aşteptam să fiu selecţionat. Venisem la Bucureşti din alte considerente. În primul rînd voiam să-mi văd soția care era încă studentă în București, iar în al doilea rînd să profit de zborul cu un avion militar pînă în capitală. Am picat toți cei care am venit atunci și toți l-am văzut ca pe un fapt divers. Am venit, am încercat, dar cum n-am reușit, am ple­cat înapoi în unitatea militară. Cînd cinci dintre noi au fost che­mați îna­poi, cinci dintre cei 17 care parti­ci­paseră, atunci mi-am pus în­tre­bări. Mi-am spus: „stai, asta în­seamnă că e o chestie serioasă”. Uita­sem aproa­pe faptul că făcusem pri­mul rînd de analize medicale. A do­ua oară luc­ru­rile au luat o întor­să­tură foarte se­rioasă, am trecut de toa­te probele, am fost considerat in­trat în deta­șa­mentul de candidați cosmo­nauți pen­tru o primă fază de pre­gă­tire. Abia atunci am început să mă gîndesc se­rios că aceasta ar putea să fie o no­uă profesie.

Cît de sigur eraţi pe ceea ce urma să faceți, în 77, cînd v-ați înscris în programul de explorare și cercetare a spațiului cosmic propus de Sovietici?

Atunci cînd m-am înscris am pri­vit-o doar ca pe o șansă. În acel mo­ment aveam o profesie, eram ingi­ner de aviație, aveam un loc de muncă, lucram la Fabrica de Avioane din Brașov. De asemenea, eram căsă­to­rit, aveam deja o familie, un copil năs­cut și al doilea pe drum. Deci e­ram într-un fel aranjat din punct de vedere profesional și familial. Ei bine, poate că a fost o șansă, dar una ca­re mi-a schimbat radical orien­ta­rea în viață, de la profesie și pînă la cursul firesc al lucrurilor.

Am avut ambiția să învăț foarte bine și să obțin cele mai bune rezultate dintre candidații care erau acolo

Căsătorit fiind, cum a primit soția dumneavoastră vestea plecării din țară?

O condiție de bază a fost să mer­gem însoțiți de familie, așa că a­co­lo am fost împreună cu ea. Copiii au mers la grădiniță acolo, iar eu în fie­care zi veneam acasă, ne vedeam, ca și cum aș fi venit de la un loc de muncă obișnuit. Prima dată soția nu a crezut că voi reuși pentru că, la fel ca mine, a tratat-o și ea ca pe un fapt divers. În momentul în care i-am spus că am fost selecționat și că ur­mează să începem să ne pregătim în țară și că vom vedea care din noi doi din detașament va pleca mai de­par­­te, a început să se gîndească și ea puțin mai serios la ipoteză că am pu­tea să stăm departe de țară o pe­ri­oadă de timp. Cînd a trebuit chiar să împachetăm și să plecăm în oră­șe­lul cosmonauților, ei tocmai i se ter­mina concediul postnatal după al doilea fiu și a văzut în asta o șansă de a rămîne în continuare cu copiii și de a se ocupa de ei. Desigur, abia pe parcursul pregătirii acolo a în­țeles toate implicațiile unui posibil zbor cosmic. Deja din mulți, șapte din grupul nostru au fost selec­țio­nați întîi cinci, apoi trei, ca mai a­poi să rămînem doar doi. Deja se pu­nea problema serios că aș putea să fiu ales pentru a zbura în spațiul cosmic, dar așa cum ne-au învățat rușii, din punct de vedere psihologic, este bi­ne să te pregătești ca și cum ai fi pri­mul, dar să te gîndești întotdeauna că ai putea fi pe locul al doilea. A­tunci suporți mai ușor faptul că partenerul tău este ales și nu tu.

Alegerea finală între cine avea să rămînă pe pămînt și cine avea să plece în spațiu s-a făcut între dumneavoastră și Mitică Dediu. Vă mai amintiți cum s-a desfășurat prima dumneavostră întîlnire cu el, după ce v-ați întors din spațiu? Pierduse totuși trei ani din viață pînă la decizia aceea.

Amîndoi ne-am mutat viața a­colo. Noi ne-am cunoscut în țară, în perioada în care am fost selec­țio­nați. El provenea din alt grup de selecție, era ofițer de aviație, inginer de telecomunicații, eu inginer de a­viație intrînd în armată abia atunci. În momentul cînd am plecat, eu am primit gradul de locotenent ma­jor, el era deja maior, superior din punct de vedere al gradelor și cu 10 ani mai în vîrstă. Era sigur că, în conformitate cu toate regulile mili­tare, el va fi cel favorizat, numai că a scăpat din vedere că era im­por­tan­tă intensitatea cu care ne pre­gă­tim. Nu era o simplă selecție mili­tară, era o selecție profesională. Acolo am avut și avantajul tinereții și al rit­mului de învățare studențească pe care nu de mult îl trecusem și pe lîngă asta și pregătirea din țară, ca inginer în domeniul aerospațial, ca­re îmi furnizaze deja suficiente unelte profesionale care să mă ajute să învăț mai ușor ceea ce ni se pre­da acolo, pentru a trece prin alte re­pere profesionale materia de stu­diu. Am avut ambiția să învăț foar­te bine și să obțin cele mai bune re­zultate dintre candidații care erau acolo.

50 de metri cu autobuzul și apoi „trapa s-a închis pentru totdeauna”. N-ați simțit niciun moment că ați vrea să dați înapoi?

N-am avut niciodată niciun re­gret. Deși aveam emoții, determi­na­rea de a zbura în spațiul cosmic era mare, rezultatele obținute erau mo­bilizatoare și ajunsesem să cunosc nava cosmică la șurub, fiecare de­taliu din funcționarea ei. Îmi dădea o încredere deosebită tehno­logia pe care urma să o utilizăm în spațiul cosmic și pentru a ne în­toar­ce cu ea pe pămînt. Învățasem că pot să apară cîteva situații spațiale, în­vățasem și cum să le facem față, în­vățasem cum să utilizăm infor­ma­ția de la alte aparate ca să le su­pli­nim pe cele ieșite din uz dacă era ca­zul. Aveam totală încredere în ceea ce trebuia să utilizăm ca tehnologie și credeam și în noi.

Ceea ce am întîlnit în spațiul cosmic a fost cu totul unic, neașteptat din anumite puncte de vedere, pentru că teoria este una, iar practica și condițiile reale de zbor în cosmos sînt altceva

Dorința asta de a merge în spațiu era foarte puternică. Ați găsit acolo ceea ce așteptați?

Cunoșteam din punct de ve­de­re teoretic ceea ce avea să ne aștep­te. În niciun caz nu trecusem peste percepțiile cosmosului din punct de vedere medical, pentru că la sol, mai bine zis în zbor cu avionul, reu­șeam să simulăm imponderabilitate pen­­tru zecimi de secundă, dar nu și pentru ore sau zile. Impon­dera­bilita­tea de lungă durată acționează cu to­tul altfel asupra organismului de­cît primul impuls de impondera­bilitate care trece rapid. Ceea ce am întîlnit în spațiul cosmic a fost cu to­tul unic, neașteptat din anumite puncte de vedere, pentru ca teoria este una și practica și condițiile re­ale de zbor în cosmos sînt altceva.

Sînt colegi de-ai dumneavoastră, astronauți, care s-au întors din spațiu cu ideea că noi nu sîntem singuri în Univers. De exemplu, Edgar Mitchell, în 1971, devenea a șasea persoană care punea piciorul pe lună și el spunea într-un articol că mai sînt și alte ființe acolo. Dumneavoastră ce părere aveți, există sau nu alte forme de viață în spațiu?

Mi se pare un lucru aberant să afirmăm că noi sîntem singurii din Univers. Este ca atunci cînd în Evul Mediu se afirma că Pămîntul este centrul Universului și că Soarele se învîrte în jurul nostru. Eu sînt convins că există forme de viață în Uni­vers, poate mai dezvoltate decît noi, poate inferioare nouă, depinde un­de căutăm. Oricum, viața o consi­der universală și se dezvoltă acolo unde găsește condiții favorabile. În contextul în care trăim acum, Pă­mîn­tul reprezintă zona favorabilă dezvoltării vieții în sistemul nostru Solar. Probabil că acum milioa­ne de ani, cînd era mai cald, cînd soarele era mai puternic, planeta Mar­te a întrunit aceste condiții, dar se pare că acolo viața și vegetația au dispărut și acum căutăm răs­pun­suri din punct de vedere științific. Asta ca să vedem ce ne poate aștep­ta pe noi peste milioane de ani.

V-a făcut această călătorie să vă simțiți poate mai aproape de Dumnezeu?

Îmi e greu să spun sub forma în care înțelegem divinitatea, așa cum este promovată ea de Biserică. Te simți mai aproape de o energie uni­­versală, aș spune eu. Ieși puțin din cîmpul de interferențe negative, pen­tru că trăim totuși într-un cîmp de interferențe de toate felurile, multe dintre ele sînt percepute ca apăsă­toare, negative, altele sînt pozitive, mobilizatoare. Găsești, de exemplu, lăcașe de cult care sînt construite în anumite locuri, pozitiv încăr­ca­te energetic și chiar simți o reve­la­ție în locurile respective. Pot să spun că acolo, în spațiul cosmic, am sim­țit direct prezența și valoarea unei energii universale care gu­ver­nea­ză și ordonează lucrurile în Uni­vers.

Spuneați că au existat tineri de-a lungul timpului care v-au căutat ca să vă întrebe cum pot să facă ce ați făcut și dumeavoastră.

Numeroși chiar. Unii m-au abor­dat fiind elevi, mi-au trimis emailuri și sînt mîndru că cel puțin doi dintre ei urmează acum pentru Cos­mos, unul în cadrul Agenției Spa­țiale Române și e unul dintre spe­cialiști, iar altul după ce a absolvit Facultatea de Inginerie Aero­spa­țială, a reușit să facă un masterat la Universitatea Cosmică Interna­țio­na­lă. Apoi a participat la un concurs de selecție pentru firma Airbus, par­tea de sateliți. A fost imediat ales ca bun specialist și lucrează în domeniul sateliților în Germania, la Air­bus, dar ține în continuare să de­vină al doilea cosmonaut român.

Presa din întreaga lume scrisese că mai există un cosmonaut și că e primul cosmonaut român

Mai găsiți același interes pentru cosmos și în ochii tinerilor de astăzi?

Da. Spațiul cosmic este un do­meniu foarte incitant. Chiar dacă viața este mai plictisitoare, chiar da­că nu găsești atît de multă incitare științifică în viața de zi cu zi, spa­țiul stimulează, înflăcărează imagi­nația și mulți tineri și-ar dori să a­jungă în spațiul cosmic. E foarte bi­ne că se întîmplă asta. Dacă ar ur­ma o carieră care să-i ducă cel pu­țin la nivel de cercetători în domeniu și să fie mulțumiți de ceea ce reali­zea­ză. Desigur, punctul culminant e să ajungă în spațiul cosmic, dar chiar dacă nu ajung pînă acolo, to­tuși o carieră în acest domeniu cred că aduce numeroase satisfacții.

Ați simțit poate, după ce v-ați întorc din spațiu, că ați atins astfel, prin această călătorie, limita maximă pe care o puteați atinge în carieră? Ce mai este, în fapt, de făcut după asta?

Adevărul este că pe toată pe­ri­oada pregătirii, luasem zborul ca scop final al activității mele. Re­pe­rul final era zborul cosmic. Nu m-am gîndit niciodată ce va urma după și cînd am venit din spațiul cosmic am constatat că în fața mea este un spațiu imens pe care trebuie să-l umplu, în care nu știu ce voi face și cum mă voi descurca. Lucrul acesta mi-a creat emoții și un mare semn de întrebare. Atunci cînd am ajuns acasă, partea română nu prea a ști­ut ce să facă cu mine. Eram deja o­fițer și eram încadrat în comandamentul aviației militare de atunci. Mi s-a oferit o funcție de colonel la maxim, cum era atunci, o funcție foar­te bună, în care aveam și anumite atribuții militare, dar mi se lăsa și libertatea de a mă ocupa de colaborarea cu instituțiile cosmice din România, de institutele de cer­ce­tare, de a participa la mani­fes­tări internaționale pe linie cosmică, la a­numite programe. Am avut de la în­ceput această libertate pentru că întradevăr prin ceea ce făcusem e­ram cunoscut în întreaga lume. Pre­sa din întreaga lume scrisese că mai există un cosmonaut și că e primul cosmonaut român, iar participarea mea la manifestări internaționale nu putea să aducă decît un plus de valoare României. În acest context, mi-am definit încet o nouă linie de activități care, pe lîngă partea mi­litară a inclus imediat după 90 participarea directă la crearea Age­n­ți­ei Spațiale Române, implicarea în ac­tivitatea ei. Din 1998, fiind cerut ex­pres de ministrul cercetării, am ac­cep­­tat să fiu detașat de la Minis­te­rul Apărării, la Minis­te­rul Cerce­tării și să ocup funcția de preșe­din­te al Agenției Spațiale Ro­mâne. De atunci activitatea mea a fost ex­clusiv pe linie cosmică, fie în interior, în creionarea și coordo­na­rea programului național spațial, dar și în co­la­borările interna­ționale, acordu­ri­le semnate, cooperările cu institu­țiile cosmice internaționale. Toate a­ces­tea au definit noi direcții ale acti­vității mele, pe care le exploatez în continuare și eu zic că o fac cu succes.

Și le găsiți la fel de mulțumitoare.

Da, le găsesc mulțumitoare. Fap­tul că reușesc acum fiind implicat în unele instituții internaționale, să pun cap la cap interese, să generez anu­mite activități comune, să ajung să le corelez acolo unde se poate, să con­­duc anumite instituții cum a fost Co­mitetul ONU pentru explorarea paș­­nică a spațiului extraatmosferic, A­sociația exploratorilor spa­țiului cos­mic, să fiu în bordul de conducere al Academiei Internaționale de Astro­nautică. Toate acestea nu rep­re­zin­tă doar mari satisfacții profesionale, dar și multă muncă, multe depla­sări și efort atît intelectual, cît și fi­zic pentru a le face pe toate.
Marte e undeva mult mai departe și mi-aș pune anumite întrebări legate de capacitățile mele, mai ales legate de vîrstă, pentru a efectua un zbor atît de lung

S-a vorbit recent despre colonizarea Planetei Marte. Dacă s-ar ajunge la crearea unui astfel de oraș în spațiu și vi s-ar oferi oportunitatea să fiți printre cei care se îmbarcă primii ați face-o?

Pentru mine, la vîrsta aceasta, doar Luna ar mai reprezenta o op­țiune. M-aș duce cu mare plăcere pe Lună. Oricum sînt numai trei zile dus, activitate la suprafața Lunii cît ar încăpea, și apoi trei zile întors. Marte e undeva mult mai departe și mi-aș pune anumite întrebări lega­te de capacitățile mele, mai ales le­gate de vîrstă, pentru a efectua un zbor atît de lung. În afară de asta, a rămas încă o necunoscută din punct de vedere al posibilității realizării zborului cu un echipaj uman. Și nu atît marte cît și spațiul interplanetar între Pămînt și Marte, unde ra­diațiile cosmice sînt intense, unde nu mai sînt captate și amortizate în­tr-un fel de cîmpul magnetic al Pă­mîntului. Noi totuși, în jurul Pă­mîn­tului, la bordul Stației Cos­mi­ce Internaționale, unde se zboară și un an de zile, zburăm în interiorul cîm­pului magnetic, iar acesta absoar­be o bună parte din radiația cos­mi­că și ne protejează într-un fel, deși nivelul de radiații este mai mare decît la sol. În spațiul interplanetar lucrurile se schimbă puțin și o na­vă cosmică eficientă pentru a duce echipajul pînă acolo ar trebui să aibă niște mijloace active de protecție îm­potriva radiațiilor.

Și-a mai primit atunci, în 1981, colegul dumneavoastră de pe Saliut-6, legătura de ceapă verde de acasă?

Sînt convins că mulți colegi de-ai mei au dus diverse lucruri în spa­țiul cosmic. Acum, în mod oficial, cu navele cargo se trimit legume proa­spete, fructe proaspete. La bor­dul Stației Cosmice Internaționale se consumă multe lucruri proas­pete. Atunci cînd am zburat eu nu se du­ceau lucruri proaspete, era doar mîncare ambalată, iar acea mînă de ceapă verde a constituit o prezență benefică pentru cosmonautul care o ceruse nevestei lui și prin intermediul căruia a ajuns pînă la mine, am îndesat-o în buzunarul costumului cosmic și-am scos-o acolo sus să i-o dau din partea familiei. Era o legătură cu cei de la sol, cu hrana de acasă, cu o masă luată în familie, alături de cei dragi. Mă bucur că am reușit să fac acest lucru, chiar da­că a fost considerat neoficial, ca să nu spun ilegal.