Daniel Cristea-Enache: Mi-am dat mai multe demisii din solidaritate

Microfonul de serviciu Niciun comentariu la Daniel Cristea-Enache: Mi-am dat mai multe demisii din solidaritate 232

Pe plaja Copacabana, o gașcă de cuțitari își poartă lamele prin jurul gîtului lor. Cuminți, el și soția sa, voiau să privească un asfințit. „Cînd unul dintre hoți (…) mi-a scos ceasul de la mînă, mi-a sărit țandăra. (…) cu mîna deodată liberă, i-am bătut obrazul, spunînd, într-un esperanto expresiv: <<Memory from my padre>>”, notează Daniel Cristea-Enache în „Cinematograful Gol”, prima sa carte de „reportaj intim”, așa cum o pecetluiește în prefață, Radu Cosașu. Ceasul l-a primit înapoi imediat. Cînd complicii răufăctorilor au aflat că este critic literar, l-au rugat să nu scrie ce i s-a întîmplat. Promisiunea și-a ținut-o timp de opt ani. Acum este consilier editorial al Poliromului și cronicar al Observatorului Cultural. Din 1997 și pînă în 2005, a scris peste 400 de cronici în Adevărul Literar și Artistic. Apoi, în România Lierară. Pînă în 2009, cînd a publicat în Revista 22, o recenzie negativă despre „Istoria literaturii…” a lui Nicolae Manolescu. „Ăsta e visul meu, să fiu un intelectual liber”, îmi spune. Anul trecut și-a dat demisia din Uniunea Scriitorilor, în semn de protest. Mereu a vrut să știe totul despre „oamenii mari” și așa s-au născut și convorbirile cu Octavian Paler, și cele cu Ileana Mălăncioiu, și teza sa de doctorat, despre Ion. D. Sîrbu. La emisiunea „Literatura de azi”, de pe TVR Cultural, face „arheologie in vivo”, despărțind apele biografice de cele imaginare. „Eu sînt un simplu critic. Fac ce mă pricep. N-am nici o expertiză în morală”, le-a răspuns celor care l-au acuzat c-a oferit un premiu de poezie unui „odios turnător”.

Sînteți un om norocos?

Norocul și-l face omul, cum se spune. Eu cred că sînt pe lumea aceasta un om norocos, alături de generația mea, fiindcă m-am născut într-o epocă de care am scăpat la o vîrstă potrivită. Aveam 15 ani, o vîrstă numai bună pentru a trăi experiența libertății. Cred că m-am născut cu un noroc istoric și fac parte dintr-o generație prvilegiată. Este, efectiv, un noroc să te naști într-un timp al controlului, dar nici prea devreme și nici prea tîrziu, astfel încît să-ți treacă prin toată ființa conștiința libertății. Generația anilor ’30, a lui Nichita Stănescu, de pildă, s-a născut într-un timp al libertății și-a trăit în unul al controlului absolut. Dimpotrivă, generația mea are șansa de-a parcurge lucid, traseul invers.

Ați avut de la început conștiința contextului socio-politic?

Da. La Revoluție aveam 15 ani și jumătate. Conștiința începe să se formeze pe la 11- 12 ani, cînd băiețelul începe să-și pună exact aceste probleme morale și intelectuale, ale căror răspunsuri îi vor modela identitatea. 15 ani e poate chiar vremea la care ne maturizăm moral și intelectual. Probabil că e grupa de vîrstă la care apar cele mai multe întrebări, pe cap de locuitor.

Semănați cu ființa pe care o proiectați în adolescență, cînd vă construiați devenirea?

În decembrie ’89 mă aflam la un liceu de profil Matematică-Fizică și mă pregăteam pentru un viitor de economist. Voiam să dau la ASE, dar a venit Revoluția și s-a înființat o clasă cu profil Uman. Revoluția a fost macazul care a schimbat totul.

Acest tipar, al omului care mă urăște, e o constantă a destinului meu intelectual

Cînd ați început să credeți în dumneavoastră?

Pe la șapte, opt ani. A scris, la un moment dat, Mircea Mihăieș, un text foarte interesant, în România Literară, în care vorbea despre diferiți intelectuali, atribuindu-le diferite titluri de opere. Pentru mine a folosit: „Căpitan la 15 ani” și m-a citit foarte bine. Pentru că de mic am avut foarte proeminentă în mine pre-conștiința concurențială, a copilului care joacă orice joc cu maximă seriozitate, dorindu-și să cîștige.

Și acum, repetați în numeroase discursuri, formule precum „muncă maniacală”, „seriozitatea face diferența”, „muncă pe brînci”. Ați dezvoltat un cult al muncii?

Da.

În copilărie făceați exerciții de rezistență, încercînd, de pildă, să nu vă dezlipiți de o carte dificilă, pînă nu o terminați, sau închizîndu-vă în bibliotecă?

Da. Una dintre caracteristicile mele dominante este voința. Aici cred că mă deosebesc de o bună parte dintre conaționalii noștri, a căror voință se consumă în discursuri asupra voinței și mai puțin în exersarea ei aplicată, prin punerea în situații de constrîngere, sau în situații limită a propriei structuri și-a propriei personalități. Noi avem foarte mulți inadaptați. Avem chiar un cult al eroului de tipul intelectualului inadaptat. Camil Petrescu a folosit această categorie deși, în treacăt fie spus, el, ca autor, era foarte bine adaptat la realitate. Eu am avut de mic această voință și fără să o cultiv în mod neapărat, ea s-a manifestat în toate palierele vieții mele, înclusiv în cele domestice, în jocurile de pe stradă… Peste tot!

Ați simțit dintotdeauna că trebuie să vă „auto-demonstrați”, să dobîndiți recunoașterea celor din jur?

Cred că, pur și simplu, o constantă a personalității se manifestă în toate etapele și în toate situațiile de viață. Și poate că e și ceva ereditar, avînd în vedere că băieții seamănă cu mamele. Mama mea a murit cînd aveam șapte ani.

Cînd ați început să credeți în dumneavoastră.

Da. Ea fusese mereu premiantă, șefă de promoție. A avut numai zece. Cred că, în bună măsură, a circulat ceva prin gene. Cert e că amintirile mele din școală se referă mai toate la situații în care apare cîte o fată, cîte o tocilară, cu care mă înfrunt ba pentru a fi comandant de detașament, ba pentru premiul întîi. De-a lungul întregului meu traseu de pînă acum, există, simptomatic și constant, cîte o competiție. Mereu apare cineva care mă urăște de moarte și cu care îmi măsor forțele. Iar acești oameni care mă urăsc de moarte se tot schimbă: sînt din ciclul primar, gimnazial, liceal și tot așa. Cred că acest tipar, al omului care mă urăște, e o constantă a destinului meu intelectual. Chiar în „Cinematograful gol” evoc niște secvențe din astea, polemice, în care mă aflu în conflict cu cîte un tocilar. Degeaba ești pe locul întîi, dacă te afli acolo sacrificînd tot, printr-un exercițiu mai curînd de ambiție, decît de voință.

Literatura nu trebuie să țină cont de verdictele mele!

Ați scris în „Cinematograful Gol” despre conaționalii dumneavoastră, identificînd spiritul românismului, în constante precum egolatria, auto-mistificarea, auto-martirizarea și auto-eroizarea. Sînt forme de perpetuat inadaptarea?

Eu am aplicat în această carte, metoda dușului scoțian: jeturi reci și calde. Cred că trebuie să putem vorbi lucid atît despre calitățile, cît și despre defectele noastre. Asta în măsura în care putem rosti liniștiți acest cuvînt: „ale noastre” și în măsura în care ne regăsim în această românitate generică. Ați observat că există tendința de a exagera ba într-o direcție, ba în alta: ba avem complexe de superioritate, ba de inferioritate; ba sîntem cel mai brav popor dintre traci, ba sîntem ultimii pe lumea asta. Prin această carte, am vrut să fac demonstrația că și această poziție a ultimului, pe care ne-o atribuim uneori, e tot reflectarea unei vanități, dar întoarse. Noi nu sîntem, adică, pe la mijloc, nu ne consolom cu a fi căldicei și mediocri, ci sîntem „ori, ori”.

Care dintre cei doi „ori” vă convinge mai ușor – primul sau ultimul?

Acum, știți fără îndoială, că eu pledez pentru calea de mijloc, pentru calea de aur a echilibrului. Susțin întru totul ideea unei platforme mobile și extensibile de dialog, lipsită de radicalisme, dar integrativă în ceea ce privește înțelegerea acestora. Cu alte cuvinte, susțin ideea unei platforme interpretative, care să redea ca pe niște valențe, toate dimensiunile în care unii sau alții preferă să se refugieze, extremist.

Cu toate acestea, păreți s-aveți sînge de capă și spadă cînd vă apărați pozițiile.

Înainte de a fi vocal și de a-mi susține punctele de vedere, ascult cu foarte multă atenție ceea ce se spune și-mi formulez o argumentație solid gîndită. Abia după aceea, mă lansez în a o exprima. Nu cred că ne mai mulțumește să avem dreptate numai în cămăruța noastră, așa cum aveau dreptate bieții scriitori din anii ’80, doar în manuscrisele din sertar. Eu cred că un critic literar trebuie să iasă și să vorbească cu publicul – să nu țină pentru el adevărurile în care crede. Criticul are o funcție de mediator, foarte importantă în acest sistem cultural.

Susțineți constant acest model al criticului-mediator, care are nevoie de scriitori, în răspărul modelului de critic-Dumnezeu, care stabilește adevărul și presupune că scriitorii sînt cei care au nevoie de critici. E o modestie….

…Reală? Da, este mai ales o modestie structurală. Critica literară este ceva care se aplică pe literatură. Prin urmare, nu este autonomă, așa că e firesc să subordonez critica, literaturii, iar nu vice versa. Nu-mi plac excesele de autoritate ale criticilor care, într-adevăr, ajung să se considere a fi niște dumnezei, care nu au a da nimănui socoteală și care îi tratează pe scriitori, adică pe cei fără de care nu ar exista, ca pe niște anexe simbolice. Cred mai mult într-un critic precum Lovinescu, care se revizuia pe sine, pentru a se adapta la o realitate literară, aflată într-o continuă dinamică, decît într-unul ce-ar vrea să înghețe în cîteva cazuri, evoluția literaturii și se-așteaptă ca literatura să semne cu verdictele lui. Nu! Verdictele mele trebuie să semene cu literatura, iar nu literatura trebuie să țină cont de verdictele mele!

M-am pus în fața fluxului de mizerii care veneau înspre Ioan Es.Pop

Ceea ce spuneți ține de o deontologie a breslei. În peisajul cultural, însă, apar tot mai multe cazuri în care se discută despre cariere literare șubrezite din pricina șantajelor. Dosarele CNSAS sînt dublate de informații deja știute și păstrate la sertar, în caz de nevoie. Scena e înlocuită de culise?

Eu sînt amuzat de cei care stau mereu cu deontologia în gură, dar comportamentul lor critic și scriitoricesc dezvăluie cu totul altceva. Vorbiți foarte bine despre culise. Eu sînt adeptul transparenței totale. Pentru că ceea ce facem noi, nu ne privește numai pe noi. Nu este vorba despre domeniul de viață privată, așa cum se tot trîmbițează, ci despre procesele și fenomenele literaturii române. Despre autori, biografii, funcții și cariere dezvoltate în cadrul și în contextul literaturii române. Iar toate aceste subiecte interesează atît publicul larg, cît și instituțiile. În nici un caz, nu este vorba despre un sector privat, pe care n-ar trebui să te simți dator să-l expui.

Cînd pomeneam de capă și spadă, mă gîndeam la recenta polemică iscată în urma decernării unui premiu de poezie lui Ioan Es. Pop, după ce-și recunoscuse colaborarea cu Securitatea.

S-a încercat, într-adevăr, linșarea simbolică a lui Ioan Es. Pop, pe internet, adică în mediul cel mai permisiv. Iar eu am spus: „Nu!”. Bineînțeles, am intrat în această polemică, m-am pus în fața fluxului de mizerii care veneau înspre el și sînt foarte mulțumit de ce am făcut.

Polemica pornea de la ideea că un premiu literar are și o dimensiune socială, consolidînd construcția generală, iar nu doar literară, a unor modele de urmat.

Toate reacțiile pro Ioan Es. Pop veneau de la publicul cititor tînăr, care, la un moment dat, ajunsese să susțină că nici măcar nu-i interesat de biografia autorului. Nici așa – chiar să nu te intereseze subiectul! Iar cei care-l acuzau erau trei, patru autori obscuri, care nu s-au putut impune prin meritul lor literar și care au profitat de această conjunctură pentru a diminua din aura simbolică a importanței recunoașterii critice.

Nu pot da lecții de morală. Nu pot fi altceva decît un critic literar!

Deci considerați că subiectul polemicii – dacă nu cumva un premiu literar validează și omul, iar nu doar opera – este ilegitim, iar acordarea unui premiu este lipsită de impact social?

Orice subiect este important și metrită dezbătut, dar într-un cadru de civilitate și de urbanitate intelectuală, unde poziția asumată se cere a fi argumentată. În momentul în care se spune, de pildă, „turnătorul odios, Ioan Es. Pop” într-un titlu, efectul obținut este invers celui scontat. Ca să dau un răspuns ne-echivoc, un premiu literar răsplătește o operă literară, așa cum un premiu Nobel pentru Pace răsplătește pe cei care s-au luptat cel mai mult, într-un anumit an, pentru pace.

Premiul Nobel pentru Pace l-a primit și Kofi Annan.

Atunci, precum un premiu oarecare pentru Fizică, prin care se răsplătește persoana care a făcut într-un an, cea mai bună lucrare în domeniul Fizicii.

Și fizicienii, care-au făcut posibilă bomba atomică, erau intelectuali străluciți.

Atunci, precum un premiu în Biologie, dacă vă convine mai mult. Pînă la urmă, un premiu cuantifică măiestria unui om, într-un anumit domeniu. E vorba despre specializare profesională. Eu nu pot da lecții de morală.

Scriitorii pot. „Ai pierdut prietenia lui Nicolae Breban”, vi s-a spus atunci cînd ați considerat că „nici o abisalitate nu poate scuza dedicațiile de pe primele pagini, făcute Elenei Ceaușescu”. La cîțiva ani după aceea, ați făcut un interviu cu Zigu Ornea în care discutați despre configurarea unei cartografii a Compromisului, după ce apăruseră tot mai multe volume dedicate diferitelor „deconspirări”. După încă puțini ani, ați ajuns să susțineți separatismul estetic. Ați deprins treptat aceast reflex, de-a nu vă mai atinge de apele biografice?

Da, înțeleg ce spuneți. A fost, într-adevăr, o decantare. Dar cred că e vorba mai mult despre o decantare a acestor subiecte, decît despre o decantare a mea. Să luăm cazul lui Nicolae Breban. Este elocvent. El a scris niște dedicații stînjenitoare către tovarășa Elena Ceaușescu. Ținem cont de ele atunci cînd vorbim despre comportamentul intelectualului reprezentativ, în regimul comunist. Același Nicolae Breban a scris niște romane precum „Îngerul de ghips”. Dedicațiile lui fac ca acest roman să fie unul mediocru? Sau acele dedicații ne irită tocmai pentru că sînt scrise de același autor care a scris și „Bunavestire”? Sau să luăm exemplul Celine. Colaboraționismul lui îi anulează opera? Nu se poate găsi nici o scuză pentru comportamentul celinian. Ca persoană, ca figură publică, ca intelectual și ca om este inadmisibil. Dar cărțile lui n-au nici o vină c-au fost scrise tocmai de el. Eugen Barbu. Un alt caz extrem. Din nou, romanul „Groapa” n-are nici o vină pentru comportamentul abject al autorului, în timpul regimului comunist. Eu nu pot spune că operele unor autori sînt slabe fiindcă m-au dezamăgit oamenii care le-au scris. Eu pot doar să observ colaboraționismul, să-l notez, să-l contextualizez, dar judecata asupra operei trebuie să țină cont de structura literară a acesteia, iar nu de fibra morală a creatorului. Eu nu pot fi altceva decît un critic literar!

Ați făcut multe interviuri cu personalități literare și spuneați că simțiți plăcerea de a devoala o personalitate. Cazurile cunoscute v-au „înțelepțit”, în a nu mai amesteca lucrurile?

Cazurile sînt foarte complexe. De la un scriitor, la altul apare altă cazuistică și se impune altă metodologie. Un poet, de pildă, nu poate fi tratat la fel ca un prozator, care se află, prin definiție, mai aproape de reprezentările lumii reale. Parcă la acesta din urmă, e mai mare responsabilitatea – la Breban, față de Nichita Stănescu, de pildă, care, scriind poezie ermetică, a mai scăpat cîte un vers cu România sau cu Ceaușescu, dar fără să ne deranjeze prea tare. Eu încerc să mă adaptez la fiecare caz, fără să sacrific nici adevărul omului, nici pe cel al operei. Cărțile nu pot fi mustrate pentru ceea ce face autorul în afara lor. Și-n plus, eu nu pot judeca în vid, în abstract, acele declarații ale lui Breban, fără să spun că el a fost și cel care a plecat din CC, și cel care a protestat de la Paris împotriva lui Ceaușescu, și cel care a fost interzis o bună perioadă. Totul este parte dintr-un tablou mai amplu și nu este corect să decupăm secvențele cele mai compromițătoare din viața cuiva și pe acelea să le considerăm a fi unic reprezentative. Nu e corect să luăm secvența cea mai compromițătoare din viața lui Ioan Es. Pop, s-o extrapolăm și s-o proiectăm asupra întregii lumi a acestuia, considerînd că nici nu mai trebuie să citim volumele lui de versuri, ca și cum n-ar mai fi importante.

N-o să mai intru în vreo polemică cu un autor care are o anumită vîrstă

De cîte ori ați auzit „Caliban, du-te pe la școală”?

Asta e o faimoasă replică pe care mi-a adresat-o Nicolae Manolescu, în anii ’90 și pe care, înaintea lui Manolescu, i-o adresase Petru Dumitriu lui Eugen Barbu. După mai mulți ani am făcut un dialog cu Nicolae Manolescu și am evocat acest episod, iar distinsul critic mi-a spus că l-am enervat foarte tare, dar, între timp, i-a trecut iritarea și că, de altfel, și pe el, Călinescu îl executase cu o formulă similară. Deci, iată, numai spirite înalte se află în jurul acestei replici! (rîde)

Credeți în circuitul frustrărilor de la maeștri, la discipoli?

Dacă maestrul își învață discipolul că aceasta este calea, atunci nu mai putem da vina pe discipol pentru frustrările comune.

V-ați simțit vreodată a fi buretele sau ținta unor astfel de frustrări?

N-ar fi fair-play să speculez asupra mecanismelor psihologice despre care aș crede eu că reglează relația vechilor mentori, cu cei care vin din urmă. Așa, ca o paranteză, eu, personal n-o să mai intru în vreo polemică cu un autor care are o anumită vîrsată. Fiindcă orice aș spune va fi interpretat, măcar de el, ca pe un semn al unei dispute biologice și ca pe un mod în care, de fapt, se deghizează o dorință de a lua unii, altora, locul, în spațiul lumii literare. Iar eu spun că lumea literară românească e suficient de extensibilă pentru a încăpea toți în ea. Am să vorbesc mereu despre meritele lui Nicolae Manolescu, Mihail Șora, Paul Cornea și alții, preferînd să-mi rezerv exigențele critice, celor aflați în momentul maxim al tinereții.

După acea recenzie negativă la „Istoria Literaturii…” a lui Manolescu, vi s-a interzis să mai colaborați cu revista condusă de dumnealui. V-ați mai împăcat?

Eu am să vorbesc întotdeauna frumos despre dumnealui, ca despre toți oamenii cu care am colaborat. Niciodată nu am aruncat în spate cu invective. Ar fi o dovada de lașitate – că dacă ai ceva să-i spui omului, îi zici cînd ești lîngă el. Nu după ce te-ai rupt și deodată îți gîlgîie în tine vorbele nerostite. Nicolae Manolescu este un critic și un istoric… Adică, nu, să nu exagerăm, un critic literar definitoriu pentru o întreagă epocă, de la ’65, la ’89, de care nimeni nu va putea face abstracție. Cu atît mai mult, un critic care se consideră a fi obiectiv, așa cum mă pretind eu, nu poate să nu recunoască meritul intelectual. Nicolae Manolescu are locul său asigurat în canonul literaturii postbelice și acum trebuie să vedem, dintre generațiile următoare anilor ’60, care ar mai fi criticii care ar putea aspira la un rol similar, pentru epoca următoare.

Visul meu e să fiu un intelectual liber

Dacă în ceea ce privește calitatea intelectuală a unei personalități, ea poate fi determinată în afara biografiei, calitatea de lider și de manager instituțional se află în strînsă împletire cu biografia acestuia. Odată cu valurile de demisii din Uniunea Scriitorilor, Nicolae Manolescu a devenit contestabil.

Eu, personal, nu cred în conducătorii de instituție care nu se pot obiectiva și impersonaliza. Dar n-o să mai vorbesc despre Uniunea Scriitorilor, fiindcă, nemaifiind membru, nu-mi permit să evaluez ceea ce se întîmplă acolo. Dar aș vorbi despre Institutul Cultural Român și despre ceea ce au reușit să facă Horia-Roman Patapievici, Mircea Mihăieș și Tania Radu, acolo. Ei au putut face performanță la această instituție tocmai pentru că nu au venit cu o agendă personală. Ei au putut ieși din cercul propriilor valorizări, al propriilor preferințe, lăsînd piețele culturale externe să facă diferența. Deci o instituție nu trebuie să se confunde cu profilul, oricît de drăgut, al conducătorului ei, ci să evolueze pe baza unor constante de impersonalitate, asigurînd în mod transparent selecția riguroasă a celor mai reprezentative voci dintr-o piață culturală.

V-ați simțit vreodată sufocat?

Nu. Acesta e visul meu: să fiu un intelectual liber, să spun exact ce vreau și exact ce cred, fără să mă gîndesc înainte că aș deranja pe cutare, că mă aflu într-o instituție în care n-avem voie să spunem asemenea lucruri.

Iar atunci cînd v-ați simțit sufocat, ați plecat.

Da. Și chiar dacă de fiecare dată situația părea foarte dramatică, am ajuns mereu într-un loc și mai luminat, și mai liber. E chiar frumos, fiindcă eu mi-am dat mai multe demisii, dar niciodată, pentru mine, ci, nu știu cum s-a făcut, dar de fiecare dată, din solidaritate pentru altcineva. S-a tot întîmplat că n-am putut să fiu de acord cu felul în care a fost tratat ba un coleg, ba un intelectual, ba un scriitor și-atunci, m-am solidarizat cu acela și-am plecat odată cu el. Ideea pe care vreau s-o resubliniez, este că în urma acestor demisii gratuite, dezinteresate, nu știu cum s-a făcut – există cineva, acolo sus – că mi-a mers și mai bine! În loc să fie sfîrșituri de lume, a fost mereu ceva și mai frumos! Referitor la decantare, în ultima vreme am devenit chiar foarte corect politic. De unde nu suportam acest concept importat, care-mi părea o caricatură de doctrină, treptat am ajuns foarte agasat de acest mix tot mai ocurent, de mahalagism, de așa-zisă gîndire masculină, care se revarsă pe internet. Am întîlnit atîta agresivitate însoțită de mitocănie, atîtea glume cu substrat sexual la adresa femeilor, atîtea registre joase ale gîndirii și ale expresiei, încît am devenit foarte corect politic. Ba chiar, am devenit un fervent apărător al homosexualilor, al cauzei copiilor, al cauzei femeilor… Au făcut la un moment dat Cațavencii niște afișe caricaturale, de protest, la care am rîs cu lacrimi. Totuși, a fost unul care, deși m-a amuzat foarte tare, nu l-am postat. Era cu Elena Udrea, dar ironizată ca femeie. Și nu mi-a plăcut. Dacă ar fi fost ironizată ca ministru, ar fi fost altceva…

Toate lucrurile au sens: e ca în structura unui basm

Ați fost vreodată erou?

Eu sînt mereu suficient de inconștient, ca să intru în tot felul de roluri, și suficient de lucid, ca să ies din ele. Vorbeam de voință, la început. E mereu o luptă între iresponsabilitatea și responsabilitatea mea. Am foarte mult din amîndouă și mă aflu deseori, în conflict. Intru foarte ușor în situații grele, dar se face cumva, că apare mereu cîte un înger păzitor sau chiar doi, care mă scot din ele. Am avut o experiență de revoluționar ratat – fiindcă voiam să mă duc să apăr TVR-ul, deși nu știam de cine trebuie apărat, dar m-am răzgîndit în ultima clipă – și una, de victimă ratată. Pe plaja de la Rio de Janeiro, Copacabana, aș fi putut fi victima unui jaf armat. Într-un roman realist, ar trebui s-o pățesc urît. Așa ar fi logic să fie, ca odată ce am stat cu niște cuțite la gît, acum să fiu mort sau să port cicatrici. Dar eu nu păstrez nimic din aceste situații. Parcă sînt, efectiv, scos din ele. Dar nu fac eu tot posibilul să intru în situații complicate. Adică mă simt foarte bine și fără astfel de experiențe. Dar ceea ce e important, e că din aceste situații, care par să ducă spre un deznodămînt dramatic, eu ies mereu grație prezenței active a acestor îngeri păzitori.

V-ați dezvoltat vreodată o conștiință a absurdului, a lucrurilor lipsite de sens?

O, ba da, lucrurile au întotdeauna un sens! Cu cît te îndepărtezi mai mult de o experiență, cu atît te apropii mai mult de coerența superioară a întîmplării, pe care, pe moment, trăind-o, n-ai sesizat-o. Acum nu vreau să fiu misticoid ori bigot, dar totul are un sens! Totul e ca în structura unui basm, în care încercările, rătăcirile, amînările, totul face în așa fel încît ceea ce trebuie să fie, să se întîmple exact așa cum trebuie. Chiar în „Cinematograful gol”, așa, cu mintea de pe urmă, am încercat să arăt o astfel de structură a meta-legăturilor. De aceea m-a bucurat foarte mult ceea ce-a spus Dan Teodorovici, că la început, știind textele, citea cartea pe sărite, dar mai apoi, a parcurs-o de la început, fără să sară peste nimic și fără să simtă nevoia de a sări peste ceva, fiindcă totul se înlănțuia ca într-un roman.

Neputînd să fiu un mare scriitor, e mai bine să nu încerc să fiu scriitor

Fotografii se recunosc, îndeobște, ca fiind, în definitiv, pictori ratați. Mutatis, mutandis, un critic literar e cel care și-ar fi doit să fie scriitor?

Cu siguranță că și critica este o formă de creație și tocmai am pledat pentru registrele și modalitățile sale de exprimare, cînd vorbeam despre necesitatea unor antene care să recepteze emoționalitatea literară. Dar fără îndoială că această critică împrumută de la literatură și este mai săracă decît aceasta. Literatura nu primește nimic de la critică, dar critica își extrage un „bun”, din literatură. Critica e, într-adevăr, o variațiune, o aplicație pe un corp străin. Iar eu mi-am dat seama că nu am forța necesară de a crea un corp autonom, de a crea o lume a mea.

De cîte ori ați încercat?

Dacă am admis că am voință și o vocație competițională, care mă face să fiu cel mai bun într-un domeniu, de aici putem deduce concluzia logică că, fiind și un om foarte lucid, mi-am dat seama că neputînd să fiu un mare scriitor, e mai bine să nu încerc să fiu scriitor. Mai bine să încerc să fiu un mare critic, ceea ce, de altfel, e o demnitate extraordinară. Fiindcă, de asemenea, am convenit că scriitorul si criticul sînt la fel de importanți. De altfel, așa cum spunea și Manolescu într-una dintre temele lui, am luat din literatură „bunul meu”, ceea ce simțeam că mă ajută.

În critică e o dorință de a limpezi misterul acelui Big Bang!

V-ați hrănit din cărți?

Cu toții ne hrănim din lumea spiritului înalt, iar pe cei care nu o fac, eu, personal, îi compătimesc, fiindcă sînt, în general, oameni destul de schematici și destul de slăbuți. Dar revenind la întrebarea cu critica și literatura… Pentru că nu pot construi o lume puternică de scriitor, mă consolez cu ideea că pot înțelege lumi extrem de diferite, a unor autori extrem de diferiți și că mă pot adecva la fiecare dintre acestea și nu fac excluderi din peisajul meu imaginar. Nu-l resping pe Ioan Es. Pop fiindcă nu seamănă cu Nichita Stănescu și nu-l rejectez pe Mircea Cărtărescu fiindcă nu seamănă cu Ion Mureșan. Și ce frumoasă este viața de critic în asemenea condiții! Fiindcă un scriitor este în lumea lui, e plin de aerul și sîngele acestei lumi, altceva nu mai știe, nici nu mai poate să facă, nici nu mai recunoaște. Pentru a rămîne în lumea lui, el este obligat să respingă toate celelalte lumi. Eu sînt liber!

Liber? Nu vă împovărează să știți totul despre atîtea vieți de creatori?

Așa e! Eu vreau să știu tot! Despre marii autori, mă interesează totul, iar despre cei mediocri, nu mă interesează nimic! Vin tot felul de scriitori, îmi bagă cărțile în geantă, îmi trimit e-mail-uri, mă sună. E o continuă pisălogeală. Și pur și simplu, nu mă interesează. Dar ce a scris Nichita Stănescu pe un șervețel, iubitei de cinci minute, sau ce a simțit Emil Brumaru în 1972, pe 10 februarie, la ora cinci și zece, mă interesează foarte mult. Fiindcă un mare creator este un mare creator pe toată circumferința ființei sale, pe toată întinderea operei și biografiei lui. Tot ceea ce se întîmplă marilor oameni e relevant! E în căutarea aceasta, un spirit al arheologiei elitiste – care se îndreaptă spre marii creatori nu cu idolatrie, ci cu spirit critic și multă curiozitate de a vedea toate laturile lumii lor și de a desluși elementele și structura acelui generator care i-a făcut să fie. În critică, e o dorință de a limpezi misterul Big-Bang-ului!

Aflat în contact cu asemenea lumi, cum vă apărați de conștiința micimii?

Fiind critic literar, iar nu scriitor. Dacă aș fi scriitor, aș fi resentimentar, frustrat, aș spune că lumea nu mă înțelege și că raporturile de calitate sînt altele. Observați cîți scriitori îl invidiază pe Cărtărescu. Dacă aș fi scriitor, l-aș invidia și eu, cred. Dar fiind critic literar, cu cît un scriitor este mai mare și mai puternic, iar lumea lui este mai plină, cu atît demersul meu critic este mai performant. Dacă încerci să scrii despre o carte mediocră, discursul tău se contaminează, cumva, de regimul operei despre care scrii și nu duce nicăieri. I-am și spus lui Alex Ștefănescu că nu înțeleg deloc sado-masochismul lui, de a scrie o carte dedicată cărților proaste. Pentru el, e o frînă. Nu-l ajută cu nimic. Întîlnirea cu o operă excepțională mă face să cresc. Pentru a descifra o operă, trebuie să intri în acord cu datele ei constitutive, ceea ce te face și pe tine să te înalți. Ca să înțelegi capodoperile, trebuie să fii în zona lor. Îl înțeleg pe deplin pe Valeriu Cristea, tatăl meu adoptiv, care viziona de nenumărate ori capodoperele cinematografiei rusești.

Precizați mereu că e părintele adoptiv.

Da, ca să-i diferențiez. Pentru că altfel, tatăl meu natural, Enache, era fratele soției lui Valeriu Cristea, deci erau rude, iar eu am crecut cu amîndoi de la început. Pentru mine, aceeași persoană, Doina Cristea e și mătușă, și nașă, și mamă adoptivă.

Moartea mamei, la șapte ani, v-a accelerat devenirea?

Da. Deși atunci n-am realizat asta. Abia mai tîrziu am conștientizat. Mai degrabă, moartea tatălui, la 13 ani, m-a marcat. Mai apoi, și mai mult m-a marcat moartea lui Veleriu Cristea, la 20 de ani. Cu cît ai multă conștiință, cu atît suferi mai mult.

***

Pentru a putea înțelege o operă trebuie să te ridici la nivelul ei de vibrație

În ciuda hybris-ului rațional, care v-a tot fost atribuit, în discursul dumneavoastră critic apar frecvent formulări precum: „covîrșitor”, „copleșitor”, „sfîșietor”. Ați tînjit vreodată să vă lăsați libere emoțiile?

Inclusiv dumneavoastră, în aceasta întrebare, aparent foarte rațional formulată, ați folosit un cuvînt al pulsiunii:”a tînji”. O critică literară rece, deconstructivă, care încearcă să desfacă ceea ce a legat poetul, ca pe un mecanism bine compus, pe care tu, cu inteligența ta, îl desfaci sub ochii cititorului, după părerea mea, o asemenea critică ratează exact esența poeziei, una volatilă, care se duce în toate ungherele lumii poetice și pe care n-o poți aduna decît folosind aceste antene ale sensibilității.

Ați scris vreodată poezie?

Nu, niciodată, fiindcă nu am talent de poet. Dar cei mai importanți critici ai noștri, de poezie, precum Vladimir Streinu, Lucian Raicu sau Gheorghe Grigurcu, cei mai fini degustători de poezie, au ei înșiși o formă de exprimare sensibilă și deosebit de plastică. Ei fac o critică de identificare, în comparație cu care, trebuie să recunosc, eu sînt foarte rece și foarte sec, ceea ce-mi indică faptul că pentru a putea înțelege o operă, trebuie să te ridici la nivelul ei de vibrație, trebuie să i te afli în zonă.

Ați devenit omul lucid și rațional depășind emoțiile negative din adolescență?

Devenirea e în funcție de structura temperamentală și caracterologică. Cenzurezi și delimitezi influența mediului, faci abstracție de ceea ce intuiești că-ți poate deveni nociv. Caracterul e construit. Și apoi, sînt scriitori, bărbați, care își prezintă dramele personale pentru a avea mai mult succes cînd agață fetele.

Autor:

Oana Olariu

Redactor-șef adjunct la Opinia studențească, asistent universitar asociat la Departamentul de Jurnalism și Științe ale Comunicării al UAIC.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top