Mircea Diaconu: Eu nu sînt anarhist, dar a trebuit să mă dau deoparte, să fiu singur și să mă lupt cu sistemul

Cînd a ajuns la Iași cu volumul „La noi, cînd vine iarna”, Mircea Diaconu era pur și simplu scriitor. Săptămîna trecută, miercuri, pe 19 martie, și-a dat demisia din funcția de vicepreședinte al Partidului Național Liberal. Hotărît să candideze independent la alegerile europarlamentare după ce partidul său l-a scos de pe liste și cu gîndul că e singur împotriva unui sistem monstruos, actorul de 65 de ani a venit la lansarea propriei cărți cu tabelul de semnături, ca să strîngă 100.000. Conflictele între funcția de conducere la Teatrul „Notarra” din București și scaunul politic l-au făcut, spune el calm, „incompatibilul de serviciu al României”. Iar acum, în vreme ce cărțile pe care le-a scris și publicat în anii ’70 – ’80 prind din nou viață, Mircea Diaconu luptă mai aprig să rămînă și în politică.

Spuneați în seara aceasta că nu există, pentru dumneavoastră, diferență între actor și scriitor.

Da, vedeți, nu ai nicăieri un buton pe care să-l apeși și să spui „Acuma sînt actor, acuma nu mai sînt. Acuma am început să fiu scriitor” și așa mai departe. Asta-i o prostie.

Într-un interviu, acum cîțiva ani, ați spus că problema este nu să ajungi undeva, sus, ci să ramîi în profesie. Că pentru actori nu există grade. Dumneavoastră sînteți actor, scriitor dar ați fost acuzat că sînteți și politician. Unde, atunci, în care dintre ele „ați rămas” mai mult?

Uitați, chiar acuma cînd vorbim (n.r.: joi, 20 martie) în spațiul public se desfășoară un scandal, o contro­ver­să uriașă. Care e tema? Care e vina mea? Care e acuzația care mi se adu­ce? Că am fost în același timp și la Teatrul Notarra, deci și actor și se­na­tor. Că am făcut, în același timp, și ac­to­rie și politică. Asta este vina mea în România. Înțelegeți că cineva vrea să mă bage în pușcărie pentru acest lu­cru? Vedeți la ce demență s-a ajuns? De ce să nu fac? Le fac pe toate. Și pot să le fac pe toate în același timp. În fine, nu chiar. La ore diferite, ca să spun așa. Nu văd care-i problema. Sînt și pes­car între timp, sînt și grădinar, cresc și co­pii. În același timp. Oare cînd o să vină clipa în care o instituție o să vină la poarta mea și o să mă învi­no­vă­țeas­că de faptul că mi-am crescut co­piii în vreme ce făceam și politică? Nu știu.

Toată viața mea am făcut lucrurile în același timp și la un moment dat nu mai puteam

V-ați numit „incompatibilul de ser­viciu al țării” zilele trecute. Altădată spuneați că și-atunci cînd ați venit la București, la facultate, erați stîngaci, că vă simțeați nelalocul dumnea­voas­tră și trebuia să vă învățați chiar și cu felul în care vorbeau oamenii. Era tot un fel de incompatibilitate?

Da, putem spune și-asta. A fost foarte grea adaptarea mea la această altă lume. Eram și foarte crud, aveam 17 ani cînd am venit la facultate, cînd mi-am început studenția. E dificil mo­mentul. Ești sensibil, ești fragil la vîrs­ta aceea. Acum am altă vîrstă și sînt mult mai rezistent. Atunci îmi era greu, eram stîngaci. Acum sînt incom­pa­ti­bil nu pentru că aș fi incompatibil. Ci pen­tru că așa s-a decis undeva.

Tot așa vă simțeați și atunci cînd v-ați dat demisia, în 1990, din teatru și-ați devenit liber profesionist?

Nu mi-am dat demisia, zic eu. M-am retras de pe ștatul de plată, eu așa am spus întotdeauna. Ștatul de plată însemna niște lucruri cu care nu vo­iam să mă mai leg. Salariat, actor, sa­la­riu, serviciu. Ăsta era sistemul. În 1990 eu am crezut că începe o lume nouă, în care actorul o să fie, o să lu­cre­ze pe contract. Și nu salariat. Eu am ieșit de pe ștat la vremea aceea, nu înseamnă că m-am oprit din actorie. Dimpotrivă, am jucat mult. Dar în relație contractuală. Pentru că toată viața mea am făcut în același timp lu­crurile și nu mai puteam. Făceam și fil­me și teatru, în paralel. Și nu le fă­ceam foarte bine din pricina asta. Sau cît aș fi putut și vrut să le fac de bine. Și îmi doream să le fac pe rînd. Să semnez un contract și să mă țin de el. Care în­seamnă un rol, o participare în tea­tru. Și voiam să le fac pe rînd. Asta a fost totul. Din păcate specia de actor pe contract nu s-a impus și conti­nuăm, încă, ușor anacronic, să fim actori pe ștatul de plată. Nu eu. Eu nu sînt.

Și de ce nu v-au urmat atunci mai mulți actori în demersul acesta?

Pentru că nu toți și-au dat seama că s-a schimbat lumea.

Dar s-a schimbat?

Nu prea.

Atunci, revin, de ce n-au făcut-o?

Nu știu. Lumea se schimbă și din cauza noastră. De la sine nu se schimbă. Și n-am făcut destul ca să se întîmple lucrul ăsta.

Aveți obiceiul de a spune „am ajuns actor”. Ați ajuns sau așa voiați să fie?

Niciodată n-am vrut. Niciodată n-am vrut să fiu actor. A fost un ac­ci­dent în viața mea și s-a întîmplat să intru la facultate. Dac-am intrat acolo și nu în altă parte, a trebuit să mă țin și eu după cîrdul acela. Și am ajuns actor, într-un tîrziu. Dar dacă aș fi căzut la prima admitere, n-aș mai fi dat niciodată, în viața mea. Alții au mai venit, au dat de 10 – 15 ori, eu nu m-aș fi întors în veci.

Revoluția fost un val uriaș în care m-am inclus, nu puteam să mă dau la o parte

Dar de ce-ați ajuns la facultate în domeniul ăsta?

Pentru că s-a întîmplat să intru.

Înseamnă că v-ați înscris, ați dat un examen.

Da, pentru c-aveam 17 ani! Mi se părea că vreau asta. Dar dac-aș fi că­zut… A fost un accident, mi s-a în­tîm­plat atunci, cu o lună – două înainte de admitere. Atîta tot. N-am vrut, n-am urmărit, nu m-am pregătit pentru toată povestea asta.

Și nu v-a urmărit alegerea asta?

Păi de ce să mă urmărească? S-a întîmplat. Nu, cum să-mi pară rău? S-a întîmplat să fie așa și să am, cum spune multă lume, un noroc in­cre­di­bil în această profesie, printre ne­drep­tăți, absurdități. Am fost nemai­po­me­nit de norocos. De la început am fost luat, cules din facultate de cei mai im­portanți oameni de teatru ai Ro­mâ­niei din multe timpuri.

Revoluția a fost un timp al dumneavoastră, ca stare, ca mesaj?

Ăsta este un subiect pe care nu l-am prea atins pentru că pur și simplu m-am temut, cumva. L-am lăsat aco­lo, undeva ca pe-un tablou, ca pe ce­va păstrat într-o carte veche. A fost un moment foarte delicat. Simțeam nevoia, eram disperat, au fost luni de zile înainte de decembrie acela în care părea că plutește nebunia în aer, că trebuie să pocnească. Și cînd a poc­nit – atît mi-a fost, atît așteptat. Am plecat ca din block start-uri. Eu, soția mea, atîția alții ca mine. Mai departe ne-am lăsat duși de valul acela și cu asta basta. Nimic altceva nu rămă­sese. Nu m-am gîndit la nimic. A fost ca un cataclism, în care nu te uiți la ceas. Nu ții minte ce s-a întîmplat, cum arăta lumea, aia și ailaltă. A fost un val uriaș în care m-am inclus, n-am vrut, nu puteam să mă dau la o parte. Și am mai zis și am dreptate: a fost o noapte atunci în care nu mai era va­la­bilă nici o legitimație, nici una! Și-atunci figuri cunoscute, cum eram și eu la vremea aceea, erau singurele ga­ranții în momentul acela. Oamenii se agățau de figuri cunoscute, pentru că nimeni nu mai era nimeni. Și-am fost obligat, automat, să mă implic.

Deci nu mai țineți minte ce spuneați, la microfon, mulțimii?

Cum să nu îmi amintesc? Țin min­te absolut totul. Am vrut să or­ga­ni­zez acea piață, să opresc oamenii din a face vandalisme, pentru că cineva, mulți îi asmuțeau să ardă, să distru­gă. Pentru că voiau să dispară do­vezi, arhive. Mai tîrziu, imediat de fapt, s-a și tras cu tunul în bibliotecă. Alături de Biblioteca Centrală Universitară de-acolo era Direcția a V-a a Securității. Ni s-a spus mai tîrziu, fiindcă de fapt ea era o clădire drăguță, cu aer de vilă. Și-aveau nevoie să se ardă totul pe-acolo. Din multe motive. Și eu am oprit acest vandalism, asta am făcut. Am oprit piața, am calmat lumea și-am dat o temă. „Purtați-vă frumos”, am spus eu, „ne vede o lume întreagă acu­ma, tot globul. Să nu ne facem de rîs. Nu spargeți, nu furați, nu distrugeți. Fiți civilizați.” Și așa au făcut.

Rămînînd în zona conflictelor, ați spus zilele acestea că atunci cînd treceți printr-unul, dacă nu sînteți contestat, fie sînteți „de-al lor”, fie nu contați.

Mai spun o dată ca să fie foarte limpede pentru că mă interesează să fie așa. Sînt atacat, da. Rău și incre­di­bil.

Care e acuzația care mi se aduce? Că am fost în același timp și la Teatrul Notarra, deci și actor și senator. Că am făcut, în același timp, și actorie și politică. Asta este vina mea în România. Înțelegeți că cineva vrea să mă bage în pușcărie pentru acest lucru? Vedeți la ce demență s-a ajuns? De ce să nu fac? Le fac pe toate. Și pot să le fac pe toate în același timp.

Și eu zic următorul lucru: dacă treci prin acest tunel care-i politica ro­mânească, care nu-i un cîmp cu flori, ci e-un tunel și scapi întreg, nezgîriat nescuipat, neudat cu lături, înseamnă că ori nu contezi ori ești de-al lor. Și-ntr-un fel sînt foarte onorat că m-au atacat în halul ăsta. Că trecerea mea prin lumea politică chiar a contat, da­că m-au apucat așa. Și în mod uriaș sînt atacat. Chiar și azi. Deci am însem­nat ceva.

Dar care-i varianta cea mai groaznică dintre cele două rele? „De-al lor” îl luați cum credeți.

Nu, chiar spun cu-adevărat „de-al lor”. Sau implicat în mizeriile lor, par­te din afacerile lor. Asta ar fi cel mai îngrozitor. Păi dacă nu contezi, simți asta și pleci acasă imediat. Simplu. Dar dacă ești unul din ei…

Pe cuvîntul meu că nu sînt singur

Explicați-mi cum vedeți dumneavoastră diferența asta între a fi anti-sistem și a fi singur împotriva sistemului, cum ați spus că sînteți.

Nu sînt anti-sistem, asta-i impor­tant. Dimpotrivă, pledez pentru el. Ce­ea ce înseamnă că sistemul democratic, care include automat, ca pietre de bază, partidele politice și viața po­li­tică este cel european și civilizat, pe care trebuie să-l curățăm, să-l în­gri­jim, să nu-l negăm. Asta înseamnă an­ti-sistem, o formă de anarhism. Eu nu sînt anarhist, eu respect legea, sis­te­mele, instituțiile, dar sînt singur. Pen­tru că a trebuit să mă dau deoparte, să fiu singur și să mă lupt cu sis­te­mul. Pentru că el mă urmărește peste tot, mă atacă peste tot, chiar și-atunci cînd sînt parte dintr-însul. Și-atunci m-am retras ca să rezolv această problemă. De unul singur. Ăsta este motivul pen­tru care n-am avut altă soluție, într-o seară, acum două nopți, decît să mă declar independent. Să încep să mă comport avînd acest statut.

E o boală de demult singurătatea aceasta?

Nu, nu cred asta deloc. Nu e nici o plăcere. E îngrozitor. Și nu sînt chiar singur. Asta a fost prima declarație. Acum că au trecut una – două zile, este incredibil ce reacție publică s-a stîrnit. Și încă semnăturile acestea ale oamenilor nu înseamnă nimic. Este in­credibil ce reacție publică româ­neas­că există și cînd spun asta mă refer la telefoane londoneze, din Las Vegas, Australia, din toată Europa și lumea întreagă, la oameni care mă sună și-mi spun că-mi sînt alături și fac orice ca să mă ajute și vor să știu că nu sînt singur. Pe cuvîntul meu că nu sînt singur. Și atît de reconfortant e acest răspuns al națiunii, care e absolut fabulos. Nici nu l-am sperat, nu mi-a trecut prin cap că mai există atîta ro­mantism, atîta donquijotism.

Atunci, dacă știți că nu sînteți singur, știți ce-o să faceți?

Eu deja mă simt victorios. Dacă ob­țin sau nu 100.000 de semnături (marți cred că le numărăm) e aproa­pe egal. Pentru că atîta energie și sim­pa­tie publică și ajutor, pînă la urmă, am primit, încît deja există o demon­stra­ție, o forță uriașă care s-a mișcat și care există. Ăsta e răspunsul. Sînt foarte liniștit și satisfăcut acuma. Chiar da­că mă vor învinge în continuare. Pentru că dacă nu izbutesc acel 100.000, ia­răși sînt învins. Rămîne cum zic ei.

Înainte să primiți, însă, sprijinul de care vorbiți, ați trăit sfîrșitul dumneavoastră de lume?

Da. Da, așa este. Am plecat trist, a fost o seară în care am plecat acasă trist, pe jos, era frig și bătea vîntul, într-un oraș cum este Bucureștiul, noaptea. Parcă bătut. Dar a fost o noapte în care mi-am găsit puterea și asta mi-a dat-o familia, în primul rînd. Nu prea e genul meu ăsta, să mă retrag, în tă­cere. Mi-am scuipat în palme și-am zis „V-arăt eu vouă!”.

Citește și: Ioan STOLERU – Mircea Diaconu, o carte în fiecare concediu medical