Jón Kalman Stefánsson – Dacă Dumnezeu există, atunci e cu siguranță și o femeie, și un bărbat

Jón Kalman Stefánsson, autorul islandez al trilogiei fiordurilor, a participat în octombrie la Festivalul Internațional al Literaturii și Traducerii din Iași. Prezent pe scenă alături de Robert Șerban, scriitorul a fost cel care a umplut sala Teatrului Național „Vasile Alecsandri” în cea de-a doua seară de festival dedicată lui, cînd cei doi și-au propus să serbeze ziua de naștere a gazdei bînd dintr-o sticlă de whisky menită să alunge departe chiar și cea mai mică urmă de răceală nordică.

Venit dintr-o lume în care „zăpada e ea însăși un personaj”, Stefánsson spune că în Islanda scrisul nu-i deloc o activitate străină oamenilor, sau ieșită cumva dintr-o sferă neobișnuită. Într-un loc în care unul dintre zece oameni public cel puțin o carte în timpul vieții, faptul că el a început să scrie cînd avea 21 de ani nu a mirat deloc pe niciunul dintre apropiații săi. „Eram departe de ideea de a scrie, la început, dar vedeam că nu sînt ca toți ceilalți. Știam că ceva mă tublură în permanență.” Așa c-a scris o temă – o proză cerută de un profesor, la școală, iar apoi „a simțit cum toată tulburarea aceea, despre care vorbeam, s-a revărsat pur și simplu din mine”.

Primul contact cu viața publică de scriitor nu i-a fost deloc ușor și, cînd a avut primul interviul pentru o revistă islandeză, jurnalistul l-a portretizat și l-a descris ca fiind mereu zîmbitor. „După ce am citit, n-am putut decît să mă gîndesc: ce naiba? Cine-o să mai citească poemele unui poet zîmbitor?”, povestește și continuă spunînd că „Abia apoi am învățat că omul poate, de fapt, să sufere și zîmbind”. Întîi, pe-atunci, și-a dorit să scrie un capitol din primul volum și s-a gîndit că-i va lua cam trei ore. I-a luat trei săptămîni și, de fapt, capitolul a fost construit din aproape 80 de pagini. „Cînd am ajuns la jumătatea primei cărți, mi-am dat seama că nu există nici o șansă să o termin de scris într-un singur volum, așa că era clar că va mai urma unul.” Povestea s-a repetat și cu volumul al doilea și abia în cuprinsul celui de-al treilea Jón Kalman Stefánsson și-a îndreptat toate poveștile din Trilogia Fiordurilor către sfîrșit. O carte bună, constată duetul scriitoricesc româno-is¬landez din scenă, e o carte care te face să gîndești și, pentru că îți pune în lumină diverse probleme ale lu¬mii, devine automat periculoasă. Și începutul pericolului nu stă în nici un alt loc decît în poezie. „Poezia e începutul tuturor lucrurilor. Eu mereu am crezut că dacă Dumnezeu există, cu sigu¬ranță este poet. Iar noi… poeziile pe care le tot scrie. Adică, uitați-vă la noi – unii mai frumoși, unii mai urîți.” (Aryna CRENGĂ)

Zîmbetul este unul dintre lucrurile cele mai frumoase de pe pămînt

Voiam să vă rog să mă ajutați să explic un pic felul în care v-ați ales numele. Am citit despre faptul că nu există nume de familie în Islanda cum sînt cele din Europa și că astfel v-ați ales numele Kalman, despre care am citit într-un interviu că ați spus că înseamnă „poet cu părul roșu”.

Nu, nu, aceasta este doar explicația pe care i-am dat-o.

Ok, atunci de ce l-ați ales? Ați spus că v-a ajutat foarte bine să vă definească.

De fapt să știți că e foarte simplu – am fost baptist după religia părinților mei și am fost numit Jón, un nume foarte comun, aproape toate fantomele din Islanda se numesc Jón, atît e de comun. De aceea, a purta acest nume e ca și cum nu ai avea identitate, ca și cum nu ai avea nume. M-am simțit întotdeauna singur cu acest nume, tot timpul, încă de cînd îmi aduc aminte. Am vrut să fac ceva în legătură cu asta, dar e o muncă grea să îți alegi un nume nou așa că m-am gîndit foarte bine și am căutat foarte mulți ani. Apoi am găsit acest nume – Kalman, nu e foarte comun în Islanda, și m-am simțit ca și cum am ajuns acasă. E foarte simplu – cred că mă aștepta.

Cum îl explicați, ce înseamnă exact, îl puteți traduce?

Hmm, nu, pentru mine e doar un nume. Are și o semnificație, dar am uitat-o. Cred că un nume e un fel de muzică, are o muzicalitate. Iar pentru mine Kalman are o muzicalitate deosebită.

Ați spus la un moment dat că poeții trebuie să sufere pentru arta lor și ați fost foarte supărat cînd într-unul dintre primele dumneavoastră interviuri un reporter v-a descris ca fiind cineva care zîmbea – „a smiling poet”.

Da, da, da, era tînăr și credeam că poeții trebuie să fie serioși tot timpul.

Și nu este adevărat?

Zîmbetul e unul dintre lucrurile care ne fac oameni și este unul dintre cele mai frumoase lucruri de pe Pămînt. Poate, literalmente, să-ți lumineze lumea: cînd îți zîmbesc copiii ești o persoană mult mai fericită. Dar cred că, atunci cînd ești scriitor și intri în sufletul unui om, în cele mai adînci și ascunse locuri, sigur te-a afectat într-un fel anume și uneori e foarte greu să crezi în umanitate. Ai văzut greșeli îngrozitoare, lucruri înfiorătoare, ești atît de prost uneori și nu înveți de pe urma lor, dar totodată, ca scriitor, te îndoiești în permanență de tine, de faptul că scriitura ta este suficient de bună. Uneori ești foarte sigur pe ceea ce ai scris, iar o oră mai tîrziu crezi că e îngrozitor. Și asta, bineînțeles, te afectează. Să fii poet nu e cel mai ușor lucru din lume, întotdeauna te gîndești la ceea ce faci. Dar, totodată, e singurul lucru pe care vreau și pot să-l fac.

Din Islanda au supraviețuit oamenii care visau

Ați spus pe scena Teatrului Național un lucru impresionant, că Dumnezeu trebuie să fi fost poet la formarea lumii. Vă rog să dezvoltați puțin ideea, de ce a fost și poate încă este Dumnezeu poet?

Dacă citește cărțile sfinte, despre Creație, întîi a fost o întunecime, un nimic, și spiritul lui Dumnezeu plutea prin zonă. Cred că se simțea foarte singur. Și atunci, dintr-un motiv foarte straniu, cei care au scris aceste învățături au fost atît de limitați în gîndire că au crezut că Dumnezeu a fost bărbat. E bizar – cum poate un concept att de mare să fie un lucru atît de mic precum omul? Dacă Dumnezeu există, atunci e cu siguranță și o femeie, și un bărbat. Dumnezeu l-a creat pe om după imaginea lui, dar nu a spus nimeni că e bărbat. Mereu se face referință la el, la mascul, și ar trebui să nu fie doar atît. În orice caz, Dumnezeu a vorbit apoi și a spus „Să fie lumină!”, a vorbit din nou și a apărut Pămîntul, apoi marea și tot așa mai departe. Asta ne spune că Dumnezeu avea nevoie de cuvinte ca să creeze lumea, prin urmare Dumnezeu a scris lumea. Pămîntul a fost o poezie citită de Dumnezeu. Fără cuvinte, eram în continuare în întuneric, în nimicnicie. De aceea cred că Dumnezeu a fost primul poet al lumii, iar lumea este prima poezie. Asta, desigur, dacă alegi să crezi în Dumnezeu.

Și dumneavoastră credeți.

Nu, eu mă îndoiesc tot timpul.

Sînteți religios?

Mereu îmi doresc să fiu, citesc foarte multe lucruri despre religii, dar mă îndoiesc tot timpul. Un singur lucru știu sigur – imaginea pe care o au oamenii despre Dumnezeu este mult prea limitată. Am spus, sincer, că nu am găsit o explicație logică pentru care în Biserica Ortodoxă și cea Catolică doar bărbații au voie să fie preoți. Este doar un mod de gîndire conservator și învechit, care nu face decît să pună femeia la pămînt. Și asta este unul dintre lucrurile de care suferă lumea, pentru că femeile au fost ținute în spate mii și mii de ani, în principal și din cauza religiei. Uităm că Biblia nu e muncă colectivă, ci electivă, iar niște bărbați tradiționaliști prin anii 300-500 au ales ce înseamnă binele și au eliminat rolul femeii din istoria creștină. Iar ei chiar cred că au făcut lucrul corect, dar nu e adevărat.

Deci ați vrea să credeți, dar sînt multe lucruri care vă împiedică.

Da, păi… Dumnezeu nu înseamnă obligatoriu religia catolică sau altceva, sunt mulți oameni care cred în Dumnezeu, dar nu urmează o anume biserică sau religie. Cred că îi invidiez pe oamenii care cred în Dumnezeu, pentru că e un fel de plasă de siguranță pentru ei. Orice s-ar întîmpla, Dumnezeu te va prinde în ea, cînd mori ceva călduros te va îmbrățișa. Îi invidiez pe oamenii care cred asta, dar eu nu pot să o fac. În scrierile mele încerc întotdeauna, într-un fel sau altul, să găsesc un răspuns dacă există Dumnezeu sau nu. Încă nu l-am găsit.

Cît de mult semănați cu băiatul care trebuia să învețe să trăiască dincolo de orice speranță de supraviețuire din Trilogie Fiordurilor, unul dintre protagoniștii trilogiei dumneavoastră?

Bineînțeles că există ceva din mine în el. Poți spune că, la un anumit nivel, mi-a fost ușor să îl creez pentru că mi-a semănat, m-am putut imagina foarte ușor în situația lui. Sîntem frați, suflete pereche. Dar cel mai important – el este el însuși. Asta mi se întîmplă mereu cînd scriu, se apropie imaginea unui personaj și apare în cărți, foarte surprinzător, brusc, nici nu mă gîndesc la asta, pur și simplu apare. Cînd îl pun pe hîrtie, după cîteva rînduri, îmi dau seama că am personajul greșit, într-atît de mult încît nu le pot controla în totalitate și asta mă face foarte bucuros.

Credeți că toată viața pe care ați trăit-o înainte de a vă apuca de scris v-a ajutat să vă dezvoltați lumile descrise? Ați trecut printr-un proces de inițiere pe care l-ați terminat la 21 de ani, cînd v-ați apucat de scris și publicat?

Cînd eram tînăr și am început să scriu și să public eram puțin jenat cu privire la cît de tîrziu m-am apucat. Dar acum sînt bucuros de această întîrziere – uneori e foarte bine, e pozitiv, să ai de străbătut un drum lung pînă să-ți atingi țelul. Am avut multe slujbe, unele foarte grele, dar sînt foarte recunoscător pentru asta; am călătorit mult, am cunoscut foarte mulți oameni, oameni diferiți, chiar o întreagă varietate. Sînt lucruri care m-au ajutat ulterior, cînd am devenit scriitor. Uneori, cînd mă apuc de scris, unele persoane cu care am lucrat cînd aveam 17-18 ani îmi apar deodată în fața ochilor și încep să se schimbe. Niciodată nu iau un personaj din viața reală și să-l pun în cărțile mele fără să-l schimb, dar mă ajută foarte mult în scris faptul că i-am cunoscut.

Ați avut și exemple cu care să lucrați. Din ce ne-ați povestit la Iași, în Islanda este mai greu să nu ajungi artist, decît să devii unul. Vorbim de una dintre țările care au cele mai aprigi condiții de viață din lume și totuși sînt artiști importanți care ies în valuri din Islanda. Cum vă explicați asta? Aveți chiar și o echipă de fotbal excepțională.

Trebuie să ținem cont de faptul că timpurile sînt diferite acum în Islanda, totul e mai domol din acest punct de vedere, nu mai trebuie să ne luptăm zi de zi cu vremea, cu natura. Avem case confortabile și o societate foarte modernă. E o situație diferită față de cea de acum o sută de ani. Dar în trecut a fost așa. În toată Europa erau oameni care mureau de foame și care duceau o viață cumplită, depindeau de un rege care nu îi asculta. La noi nu s-a resimțit asta, depindeam de un rege danez, dar era atît de departe încît nu ne-a afectat asta. Însă noi, mereu, am trăit sub amenințarea vremii și a foametei, de aceea la un moment dat în istoria noastră străveche a existat o discuție foarte serioasă pentru mutarea islandezilor în Danemarca. Era pur și simplu prea dur să trăiești acolo, dar din fericire nu au făcut-o pînă la urmă. Încerc să spun mereu – ăsta este unul dintre lucrurile care ne fac să mergem mai departe, unii dintre oamenii care au supraviețuit acolo sînt cei care visau. Pentru că dacă ai un vis e mult mai ușor să depășești cele mai rele condiții, pentru că ai ceva mai puternic decît lucrul împotriva căruia te lupți. Un vis, chiar dacă este unul care nu o să se împlinească niciodată, poate să îți dea putere incredibilă și arta, literatura, muzica, sînt toate într-un fel un vis care ne face să mergem mai departe. Desigur, mai sînt o mulțime de factori și în același timp e periculos, dar astea sînt lucrurile primitive.

V-ați dorit vreodată să vă fi născut altundeva, să aveți alte oportunități pe care le-ați avut odată născut în Islanda?

Nu, nu cred. Unul dintre lucrurile pozitive atunci cînd te naști într-un loc ca Islanda este acela că ai oportunitatea să vezi lumea un pic altfel decît toată lumea. E poate puțin mai diferit acum, cu dezvoltarea Internetului și cu acest concept că întreaga lume este un singur oraș, dar pe vremea mea, cînd creșteam, erau puțini cei care plecau în străinătate. Atunci cînd apărea un străin vorbea toată lumea despre el. Lumea era departe și cred că asta îți un fel cu totul aparte de a privi lucrurile. Dacă o vezi de la distanță, poate că ai o priveliște mai bună de ansamblu. Sînt mulțumit că m-am născut acolo și sincer nu îmi închipui că m-aș fi putut naște în altă parte.

Ați spus într-un interviu că scrieți ca să schimbați lumea. Ați reușit?

Nu chiar, nu în sensul literar cel puțin. Dar sînt multe feluri de a schimba lumea. Cel mai bun mod este cel lent. Cei care vor să schimbe lumea într-un mod radical, eratic, rapid, sînt foarte periculoși. Trebuie să o iei încet. Dacă te miști prea repede, ai să cazi. Cred cu tărie că toată arta de calitate poate afecta lumea, o poate schimba într-un mod pozitiv, dar ritmul de lucru este lent. Dacă citești o carte ești singur, mai ales dacă ai o versiune tipărită; ești doar tu și cartea ta, oamenii din ea, și îți dau un fel de ritm. Dacă e o carte bună, te afectează în foarte multe feluri – te liniștește, te întristează, dar te afectează. Așa începe schimbarea lumii. Dacă o lucrare de artă te afectează ca persoană. Dacă e artă de calitate, te afectează într-un mod pozitiv, te umanizează. Vezi cu siguranță că sînt oameni precum Donald Trump pe care arta nu îi poate influența, sînt prea brutali, dar pe noi, restul, o melodie bună, un cîntec interesant, poezia frumoasă, toate ne fac mai umani și acesta este felul lent de a schimba lumea.

Deci indiferent de cît de expusă este o persoană la poezie și literatură, e posibil să nu se poată schimba? O persoană precum Donald Trump, dacă tot l-ați invocat.

Nimic nu-l poate schimba pe Donald Trump, dar ne putem schimba noi. Pe el nici nu trebuie să încercăm să îl schimbăm.

Dacă nu lupți împotriva corupției îți trădezi copiii

Cum ați descrie Keflavík, cel mai întunecat loc din Islanda, cunoscut ca fiind „Beatle Town”, oamenilor care ajung să vă întrebe despre el? Ați spus că ați trăit zece ani acolo.

Într-una dintre cărțile mele mă refer la primele vizite ale președintelui Islandei la Keflavík și el a spus atunci că mă bucur foarte mult să fiu aici „în cel mai întunecat loc al Islandei” și nu a explicat niciodată de ce a spus asta. Într-un fel are dreptate, este un întunecat, e un loc înconjurat de lavă, cu foarte multe zone întinse, goale, și există o bază americană ce a fost în apropiere timp 50 de ani.

Pînă în 2006 dacă nu mă înșel.

Avînd armata americană acolo în timpului războiului, dar și după aceea, a avut un impact enorm asupra Islandei, atît din punct de vedere economic, cît și cultural, dar nu vrem să recunoaștem asta și să vorbim despre asta. De aceea, într-un fel, aruncăm toată vina pe Keflavík, fiindcă acela a fost cel mai influențat oraș de prezența americană. Acesta este și unul dintre motivele pentru care este considerat unul dintre cele mai întunecate orașe. Dar este un oraș interesant și îl descriu adesea ca fiind un loc urît într-un mod foarte frumos.

Sînteți dintr-o țară care are unul dintre cele mai vechi Parlamente din lume, fondat în 913. Ați venit în România într-o perioadă în care ne luptăm să ne păstrăm democrația intactă. Voiam să vă întreb – unde trebuie să tragem linia cînd discutăm despre democrație și corupție, e o temă de interes pentru toată lumea sau e o chestiune ce trebuie rezolvată de elite și oamenii să își continue viața?

Corupția e otravă. Otravă pentru democrație, pentru viața de zi cu zi. Își trage energia din societate, din oameni, ar trebui să fie ceva împotriva căreia să se lupte în special oamenii de rînd, pentru că, în general, corupția îi face bogați doar pe unii, dar foarte, foarte puțini. Corupția e un alt cuvînt pentru a descrie felul în care o elită limitată ia ce este mai bun doar pentru ei. Națiunea și societatea nu cresc în urma lor. Iar împotriva acestui lucru trebuie să lupți continuu, „every fucking day”, fiindcă dacă nu lupți împotriva corupției îți trădezi practic copiii și copiii lor, iar asta te va urma toată viața, prietene, și vei ajunge în Iad. Trebuie să lupți împotriva corupției cu fiecare fibră din corpul tău.

Sursă foto: lapunkt.ro