Valeriu Cotea: Orice ai spune, pe Ceaușescu nu îl poate nimeni condamna că a fost prost sau că n-a fost patriot

Ca mulți dintre români, academicianul Valeriu Cotea și-a dedicat viața vinului. Spre deosebire însă de res­tul, el nu a golit butoaie, ci a învățat că un vin bun alu­ne­că atît de bine încît nu te zgîrîie la măsele. Cu încăpă­țî­na­rea vrîncenilor care au venit de la Viena pe jos, în­căl­țați doar cu opinci, profesorul a făcut cunoscută oenologia românească, de la curtea regelui Spaniei pînă la la­bo­ratoarele Universității Agronomice din Iași, dormind adesea prin „aerogări”. Pe buzele lui s-au plimbat a­proa­pe toate vinurile românești și multe dintre cele premiate internațional, însă susține că prețul ambroziei nu re­flectă adevăratul său gust. Iar de îmbătat, nu s-a îmbătat niciodată. Nici cu vin, nici cu vorbele celor din jur. Și așa, în Vrancea se bea mai multă țuică.

Vinul este singurul produs care are un zeu

OPINIA VECHE: Ați reușit să fa­ceți din Busuioaca de Bohotin cel mai bun vin din țară?

VALERIU COTEA: Este a­de­vă­rat numai în parte. Vinul bun îl fac con­di­țiile de complexitate unde este am­pla­sa­tă via, plantația ca atare, soiul. Dar vi­nul bun este cel pe care îl desăvîrșește o­mul. Așa cum în culturile agricole o­mul, soiul și gunoiul fac ca producția să fie mare, la noi, ca să faci un vin bun, se ce­re într-adevăr o tehnicitate de­o­se­bi­tă și nu numai, dacă s-ar putea, cîtă tehnică atît și artă. Pentru că, spre de­o­se­bire de toa­te produsele agroalimentare, vinul es­­te unicul care, atunci cînd es­te bine rea­­lizat, reprezintă cel mai fidel con­di­ți­ile în care s-a format. Adică un de­gus­tă­tor inițiat, unul care cunoaște ceva în do­­meniu, cînd gustă un vin care este bi­ne făcut, poate să spună: ăsta este un O­do­bești, ăsta este un Cotnari, ăsta este un vin de Busuioacă de Bohotin. Au ce­­va care cu greu poate fi redat în cu­vin­te, dar acel ceva îl particulari­zea­ză. Des­pre un măr niciodată nu poți să spui că ăsta e de la Fălticeni și ăsta e de la Iași. Probabil că și asta a influențat, pen­­tru că dintre toate produsele agroali­men­tare, es­te singurul care are și o dis­ci­­plină, o­e­nologia.

O. V.: Deci este într-un fel legat de glie.

V. C.: Într-adevăr. Și nu este o ob­ser­vație doar a mea, ci una a ge­ne­ra­ți­ilor, în succesiunea lor. Este singurul pro­dus care are un zeu: Dionysos la greci, Sabazios la traci și Bachus la ro­mani. Nici grîul nu are un zeu, dar are un muritor, este adevărat, de care era îndrăgostit zeița Demetra: Ceres. Dar Busuioaca este un soi aborigen, local. Îi spune de Bohotin pentru că, probabil, a­colo a apărut. Așa cum feteasca regală a apărut în comuna Daneș, un hibrid na­tu­ral dintre fetească și grasă. Îi spunea regală pînă cînd a venit „homo sovieticus” și nu s-a mai putut pronunța nici re­ge, nici nimic. Și atunci i-au spus dă­nă­țan, pentru că în comuna aceea a fost găsită. La rîndul său, Bohotinul este un sat în­tre Iași și Huși și vinul de acolo este un soi care seamană perfect cu tă­mî­ioasa românească, mai bine zis, cu Bu­su­ioa­ca de Moldova. Iar la noi au fost dis­cu­ții mari după unire, legate de pe­trol și de vi­nuri, care au fost puse și în versuri: „să respectăm hotarul/ păstrați-vă subsolul, lăsați-ne Cotnariul”.

O. V.: Și totuși ce a făcut busuioaca atît de specială?

V. C.: A avut șansa că a fost aproa­pe de Huși, unde era un învățămînt viticol mult mai bun decît la Iași și oa­meni care au îmbunătățit acest soi. Eu nu l-am îmbunătățit, ca să faci asta cu un soi îți tre­buie 16-17, chiar 20 de ani. Am lu­crat puțin la tehnologie și, într-adevăr am reușit. Am avut niște doctoranzi și le-am zis, în afară de știință, nu vă dau doctoratul pînă cînd tu nu faci 20 de hectare de vie și tu 30. Cu ei am făcut un vin pe care l-am prezentat la diferite con­cursuri, un vin de culoarea porfirului, nu e nici roșu, nici roz. Eu am facut tehnologia… Nu. Nu-mi place eu-l ăsta, cînd îi aud pe alții cum vorbesc de ei la persoana asta îmi vine să-i omor. Noi, laboratorul, am făcut un vin care într-a­de­văr e foarte bun. Și am reușit să îl îns­cri­em în catalogul marilor vinuri. Și e bun. Eu cînd îl iau nu-mi vine să-i dau drumul din gură. Are o aromă atît de fru­moa­­să, a­re o aciditate placută, care îți pătrunde ușor, nu te zgîrie pe la măsele. Are o dul­ceață încît, de multe ori, nu vrei nici să îl înghiți, dar lunecă, are un caracter de alunecare formidabil. E bun. Îl așez lîn­gă o grasă așa. Dar au distrus ăștia viile.

O. V.: S-a pierdut mult? 

V. C.: Fantastic. Dar nu numai aici. Tare aș vrea ca tineretul să pri­cea­pă. România noastră nu se poate re­dresa, nici economic, nici politic, nici cul­tural, nici moral, în afara agricultu­rii. Eu vin dintr-o zonă în care nu știam altceva decît români, pentru că nu exista decît o singură etnie. La marginea satului trăia cîte-o pereche de țigani din ăș­tia care cîntau din vioară. Cînd am venit la Iași aveam o iluzie extraordinară și de­ziluzia a fost poate și mai mare pentru că eu nu știam ce-i ura de rasă și nici ura de clasă. Și aici am aflat. Era ca du­pă război. Am venit în ’46, încă mai era mirosul de praf de pușcă și armata so­vie­tică peste tot. Omul „sovieticus” a in­ventat chiaburii atunci și am rămas deziluzionat chiar prin asta; prin piață îți era rușine și frică să spui că ești ro­mân.

Adevărul nu rezistă atît de mult cît legendele, pentru că au și oleacă de minciună

O. V.: Spuneați că cel mai mult vă pla­ce „vinul prieteniei”. Cum îl simțiți acum, dulce, sau sec?

V. C.: Depinde foarte mult de ce fel de vin ai băut în copilărie. Mai este și o altă expresie care îmi e dragă. „Care vin ți-a plăcut cel mai mult” și anume „vin americanii. Și nu mi-a mai plăcut cînd au venit prea tîrziu sau nu au mai ve­nit deloc”. Dar revenind. Eu de fel sînt dintr-o zonă de munte, din munții Vran­cei, nu avem vii nobile, ci numai vii hibride. Ne plăcea mai mult țuica, dar tatăl meu, fiind numai băieți și avînd teamă că luăm calea băuturii, ne sfătuia mereu „mai degrabă în viața voastră să beți o vie decît un prun”. Și așa este, nu vi­nul îmbată sau băutura în general, ci o­mul se îmbată.

O. V.: Și dumneavoastră cînd v-ați îm­bătat prima oară?

V. C.: În viața mea nu am băut. Curios. De cînd mi-a dat tata sfatul, nu știu dacă am băut cinci litri de vin pe an. Mie îmi place să stau de vorbă la un pa­har de vin. De ce? Pentru că dezvoltă i­ma­­ginația, dezvoltă gîndirea și îți dez­lea­gă limba atît cît trebuie cînd bei mo­de­rat. Ți-o dezleagă prea mult cînd e­xagerezi și ajungi în stadiul în care vor­bești mult, dar nu prea știi ce spui, spui, dar nu știi ce gîndești. Dar dacă ești om cu cap, gîndești întîi și după a­ce­ea spui, indiferent cît ai băut. Din­tot­dea­una nu mi-a plăcut vinul și nici să beau în general. Trebuie să fim puțin rea­liști. În ju­rul meu s-a format și-o atmosfera de le­gen­dă așa, s-au făcut și mul­te exagerări. Discut foarte serios des­pre asta. Chiar mă jenam la un mo­ment dat, spun drept, că au apărut vreo cinci cărți despre mi­ne. Dar ce-s eu, bu­ri­cul pămîntului? U­na scoasă de Aca­de­mia de la Iași, una scoasă de Uni­ver­si­ta­tea din București, una de la Cluj, una scoasă de profesori, printre care și Pe­tru Ioan, un tip foarte deștept. Îi și spuneam, cu mintea, la tu­pe­ul meu, cîte nu făceam.

Mai mult, la Focșani, unui colegiu i s-a dat numele meu. E un aspect stin­gher zic eu, în timpul vieții, să-i tu faci mo­nument cuiva. Nu merge. Am discutat, a fost și doamna ministru An­dro­nes­cu acolo, că abia începuse vremea ei. M-am dus lîngă ea și i-am spus: „vă pun și eu cîteva înterbări dumnevoastră. La Focșani au Colegiul «Unirea», care este un simbol incontestabil, Colegiul «A­le­xan­dru Ioan Cuza» – no comment –, Co­le­giul «Mihail Kogălniceanu» și, hodoronc tronc, ai al paturlea, Colegiul «Va­le­riu V. Cotea». Ce caută?” Dom’le, de la su­blim la caraghios nu-i decît un fir foar­te foar­te subțire, trebuie să știi să te o­prești.

O. V.: Nu puteți controla ce apare.

V. C.: Poate. Dar adevărul nu re­zis­tă atît de mult cît legendele, pentru că au și oleacă de minciună.

O. V.: Cînd erați mic, ați zdrobit vreodată strugurii cu picioarele în teasc?

V. C.: Da, desigur, era o plăcere. Noi îi puneam în saci, sacul îl puneam în teasc și îl călcam în picioare. Tatăl meu era un om gospodar, provenea din­tr-o familie vrednică. Tatăl său are în Vrancea un monument împreună cu trei inși. În primul război mondial ajutau ofițerii și ostașii care au rămas pri­zo­­nieri în Muntenia și care voiau să trea­­că în Moldova, să vină pe căi as­cunse peste munți. Au ajuns să intre și în comandamentul german, au furat hărți, toate pînă i-au prins, i-au condam­nat la moarte și i-au împușcat. Dar ce vreau să spun este că tatăl meu, foarte bun gos­po­dar, a luat o femeie dintr-o fa­milie în care toți frații erau licențiați. Acum 100 de ani, era ceva, și îi placea mamei și să ci­tească. Și printre cărți și acum îmi a­min­tesc, am văzut oameni cu pan­talonii su­flecați cum zdrobeau stru­gurii în ciu­băr. Și astăzi, cel mai bun vin se face tot cu picioarele.

O. V.: De ce?

V. C.: Nu s-a găsit încă în tehnologie o soluție prin care să zdrobești boa­ba fără să strivești ceva și din sămînță. Pen­tru că moliciunea asta a piciorului și cu puțină căldură dă frumusețea. Marile vi­nuri pînă și astăzi se mai fac cu pi­cioa­rele. E vorba de Sauterne, e vor­ba de To­kara, care se culeg bob cu bob. Cot­na­rii acum încearcă să reintroducă teh­no­logia teascului. Sigur că, asta e și pen­tru americani în principiu. Cînd te duci la Sauterne și îi vezi pe ăia că se spa­­lă dimineața cu săpun, cum se făcea la Cot­nari, suflecă pantalonii, picioa­re­le sus și toacă, toacă, toacă, dar asta cam 10% din producție. 90% se făcea în spa­te, dar într-adevăr, ies vinuri foarte bu­ne.

O. V.: Și cîtă putere de convingere au avut cărțile copilăriei?

V. C.: Nu foarte mare. Părinții mei nu prea știau care sînt profesiile. Știau de învățător, preot, profesor, medic ve­te­­rinar, inginer silvic și eu am căzut pe inginer agronom. Avem și un model în sat, îmi plăcea un inginer, era mai fru­mu­șel și elegant. Un tip foarte distinct. Mi-aș fi dorit sa fiu agronom. Mai era și o altă chestiune, atît în lumea științifică, cît și în cea universitară, atît ca adult cît și în faza de copil, nu știu dacă am fost apreciat, însă lumea m-a simpatizat. La un bal odată, am zăbovit cam mult cu pri­virea asupra unei fete. I-am trimis o telegramă vizuală la început, am sondat și m-am uitat în ochii ei; mi se păreau că erau niște oglinzi de curățenie su­fle­teas­că și eu mă vedeam în aceste oglinzi. Și am invitat-o la un dans. Înainte, simpa­ti­ile și atracțiile dintre oameni aveau o notă de gingășie cu totul deosebită. Ra­re­ori o atingeam și doar la încheietură și atît.

O. V.: Vă plăcea dansul sau mer­geați doar de gura părinților?

V. C.: Îmi plăcea foarte mult. Noi ju­cam la horă în sat și era o plăcere că te uitai și jucai cu fetele alea de înnebu­neai. Mai ales dacă la o sucitură din aia aveai șansa să îi atingi și sînii era, pentru un tînăr, atunci, extraordinar. Și dan­sînd cu fata aceea am aflat că era dintr-o condiție socială cu mult mai mare de­cît a mea. Ne-am mai întîlnit de multe ori și mi-a spus la un moment dat „ma­ma m-ar da dacă te-ai face agronom”. Și mi-am zis că dacă vin rușii într-un co­lectiv, să pun ceva pe masă, dar dacă vin americanii, o iau pe asta.

Singura podgorie care nu a căzut e Cotnari

O. V.: Vinul neconsumat moare, sau se face mai bun?

V. C.: Foarte mulți vorbesc de Păstorel Teodoreanu pentru că, dintre scri­itori, a fost cel mai mare oenolog iar, dintre oenologi, cel mai mare scriitor. Și el spunea că vinul este un orga­nism viu, care se naște, se formează, tră­ieș­te, se maturizează, se învechește, îm­bă­trînește și, în cele din urmă moare. Și este adevărat. Pentru vinurile acestea de con­sum curent, pot să meargă pînă la patru, cinci sau chiar șase ani fără să se de­gradeze. Dacă sînt îmbuteliate, du­rea­­ză și mai mult. Dar sînt vinuri care pot să trăiască zeci sau chiar sute de ani. Acestea au mai mult alcool dar țin și de foame și de sete, conțin multe zaharuri.

O. V.: Și în România cine mai cum­pără vin?

V. C.: La restaurante se beau nu­mai vinuri foarte bune. Am avut o pe­rioa­dă mai puțin favorabilă. Făceam ex­port de vin în țări consumatoare dar cu preferințe mai scăzute. Cea mai mare can­titate de vin o livram în Uniunea So­­­­vietică și ei solicitau vinul dulce și tare. Nu făceam noi tehnologii. Dar vi­nu­­­rile de rafinament, fine, sînt mai scum­pe, și abia acuma lumea iar începe să-și refacă gustul. Acum se fac din pichet, adică vi­nul doi, îndoite cu apă, cu di­fe­riți acizi, du­pă tehnologii. Și ăsta se a­mes­tecă cu puțin din ăla bun și nici nu îți mai dai seama. O cale prin care a­du­ceam mult bănet în țară era cu vinul. Pînă și pe timpul lui Ceaușescu făceam vinul îndoit. Ma­joritatea celui care se vindea în consum era de felul acesta. Pe cel bun luam bani frumoși. Iar chestia cu Ștefănescu, care era și vice­preșe­dinte al Or­ga­ni­za­ției Internaționale a Vi­ei și Vinurilor (OMV), se aplică pentru toți. Orice ai spune, pe Ceaușescu nu îl poate nimeni condamna că a fost prost sau că n-a fost pa­triot. Și atunci, cînd OMV-ul a se­si­zat că noi, pe piață, livram vinul îndoit. Ce­aușescu a zis: „dați-mi voie să cer­ce­tez”, și l-a găsit pe Ștefănescu. Dar toți făceau cu știrea lui, inclusiv el.

O. V.: Era licoarea mai bună atunci?

V. C.: Aveam și vinuri bune, însă abia acum începem să revenim la vinu­ri­le noastre. Noi aveam băuturi extra­or­di­­nare, pentru că sortimentul pentru fie­ca­re podgorie s-a făcut în timp. Cînd beai vin de Drăgășani, știai că e braghi­nă, crîmpoșie și berbecel. Cînd beai O­do­­­bești, era galbenă plăpîie și putina poa­mă pîrci. Și Ivești-ul a avut vinurile de nisip foarte bune. Cînd Rosseti a ve­nit la Ivești s-a oprit la Irimia Grigo­res­­cu și a recitat: „Minunat vin de podgorii, hidromeca din povești/ Tu ne-as­cunzi din față norii, în pahar, cînd te ivești”. Ce inteligență.

O. V.: Comercianții acuză faptul că producțiile care se vînd la noi în ța­ră sînt la același preț cu cele im­por­tan­­te, dar nu la fel de bune.

V. C.: Poate că noi nu avem încă o tehnologie bine pusă la punct, dar po­tențial sînt la fel sau chiar mai bune. A­cum vreo 12 ani, la un concurs internațional de vinuri, un olandez ne-a pus în față 15 sau 17 sticle. Și a zis, „am ur­mă­toarea rugăminte, să ni le puneți în ordinea calității, cum credeți. Și fiecare le-am aranjat, erau în saci negrii, bi­ne­înțeles, nu știam ce erau. Numai două vi­nuri care ocupau prima poziție au rămas așa, indecise. Și țin minte că, ani după, olandezul i-a povestit băiatului meu „domnule Cotea, este o diferență pe care numai matale o știi dacă ți-o spun. Domnule, unul dintre vinuri este un Cabernet Sauvignon de California și costă 30 de dolari sticla și celălalt e un Cabernet de Recas și costă un dolar sticla”. Deci vedeți, depinde de publicitate, promovare, cunoștiințe, sînt foarte multe lucruri. La noi, singura podgorie care nu a căzut nici înainte, nici acum, e Cotnari. Și-a păstrat sortimentul, cel pe care l-a avut de cînd lumea și pămîntul. Pe cînd toate podgoriile noastre și l-au schimbat.

O. V.: Dar dacă avem oenologie, mai avem nevoie de pasiune?

V. C.: Neapărat, aici depinde de in­divid. Cartea îți lărgește paleta de cu­noștiințe, dar nu îți dă, ceea ce spuneam mai devreme, artă. De exemplu, eu nu am fost om pe care să-l dea inteligența afară. N-am fost nici un om de talent. În viața mea numai am muncit, cum nu-ți poți imagina. Am fost un tip bășcălios. În realitate, făceam bășcalie, dar tră­geam la șaibă cum nimeni nu s-a gîndit vre­odată. Pentru că am observat că, pe lîn­gă talentul înnăscut, cel al muncii te for­mează foarte mult. Și, pe lîngă u­șoa­re­le urme de talent, cu munca am ajuns pînă aici. Și pasiunea m-a purtat. Noi avem mîndria, Iașul, că am dat cei mai buni oenologi din țară. Serios vorbesc. Au plecat toți de la noi. Valentin Mo­ra­ru de la Cotnari, Gheorghe Anghel de la Bucium, Stanca de la Murfatlar, Dumbravă Stănica la Cotești sau Pa­vel Iano la Jidvei. Toate marile vinuri ale țării noastre, și-n perioada pro sovie­tică și în cea post sovietică, pot să spun că, în majoritatea lor, au fost create de ab­solvenții noștri. Am avut o școală foar­te bună.

O. V.: Și mai vine cineva în urma lor?

V. C.: Sînt tineri foarte buni și eu am mare încredere în ei. Dacă ai veni să vezi ce e aici la noi, o forfecare extra­or­di­­nară. Băiatul (n.r.: Valeriu Cotea, pro­rector cu activitatea științifică la Uni­versitatea de Științe Agricole și Me­dicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad”) are vreo zece laboranzi foarte buni, pe cuvîntul meu de onoare. Azi mi-a cerut unul dintre ei o caracterizare și după ce a ascultat ce am zis despre ce făcea, a venit la mine și i-au dat lacrimi­le: „domn’ profesor, dar așa vorbiți de mine?”. I-am zis că nu vorbesc de el, „eu vorbesc cum trebuie să fie”.

Nu există prieteni și dușmani ai vinului, există doar buna sau reaua lui utilizare

O. V.: Ce i-ați spus regelui Spaniei cînd v-ați întîlnit cu el?

V. C.: Cu regele Spaniei nu m-am în­tîlnit propriu-zis. Eu am mers în stră­i­nă­tate în niște condiții foarte proaste. Nu aveam bani, de multe ori dormeam în aerogări, dar s-a întîmplat să conduc lucrările Congresului, nu nepărat să le conduc, dar chiar eu să le deschid. Și cînd am fost în Spania, am dat mîna pri­ma dată cu el, dar e rege domnule, nu te bagi ca dobitocul acolo. Apoi, cînd am deschis lucrările OMV-ului, s-a ri­di­cat un profesor din Belgia, foarte bine pus la punct. A zis că noi dăm o importanță prea mare vinului, este totuși o bă­u­tură alcoolică, care în afară de cancer și cutare, face ravagii. El a venit cu niște ar­gumente științifice încît, dacă unul bea prea mult rămîne fără inimă, fără fi­cat, fără rinichi, adică se alege praful. Toa­tă lumea a rămas așa, să vedem ce răspunde românul. I-am zis din start, „dom­nule profesor, aveți dreptate. Dar dați-mi voie”. Și i-am spus că face o con­fuzie între alcool și vin. „Puneți sem­nul egalității, dar nu-i același lucru. Vi­nul conține alcool, dar alcoolul nu conține vin”. Pentru că vinul este o bă­u­tură fermentată care păstrează toate com­ponentele care vin din struguri. Am spus că sînt mii de componente, nici astăzi nu le știm pe toate și îmi zice atunci de alcool. Dar nici acesta nu e rău, e vorba de moderație aici, nu există pri­eteni și dușmani ai vinului, există doar buna sau reaua lui utilizare. Dar i-am mai spus, „aveți dreptate, dar nu în totalitate”. Am zis că sînt din Vrancea și am unul din sat de la mine, care a băut toată viața și n-are absolut nimic. La ca­re el, „c’est impossible” (n.r.: „e im­po­si­bil”). Atunci l-am văzut pe rege cum se uita la mine, cu simpatie, dar avea și o privire de „mă da’ ce spune ăsta”. Eu am continuat „omul n-are absolut ni­mic, credeți-mă și pe mine, am o vîrstă la care nu-mi pot permite să spun orice. N-are nimic: nici casă, nici nevastă. Iar atunci, regele a avut o discuție cu niște oa­meni, era cu cineva, că i-ar face plă­ce­re să stau cu el și am plecat împreună. Dar nu m-a luat că sînt deștept sau că i-am făcut vreun beneficiu, ci dintr-o simpatie așa.

O. V.: Dar coniacul din Cognac și șampania din Champagne sînt mai bune decît ale noastre?

V. C.: Sînt băuturi diferite. Șampania este o băutură efervescentă, are cali­ta­tea intrinsecă, îl atrage pe consumator și prin bulele alea care scot toate a­ro­me­le, fructuozitatea și prospețimea pe care o ții în gura. Dar mari diferențe nu sînt. Aia are istorie dar noi nu avem. Prima șam­panie în țară a fost făcută de Ion Io­nes­cu de la Brad, la Socola, la Bu­cium. Și coniacul românesc are fru­mu­­sețea lui, la o cafea, după o masă co­pi­oasă, la niste discuții. Dacă vrei să îi dai o căldură fizica plăcută stomacului, ia cîteva înghițituri de cogniac. La un de­sert, e chiar bun. Am fost și la Cog­nac, în­că schimb scrisori cu primarul, cu di­rec­torii de acolo și la Champagne.

Eu între bancă si catedră nu am fixat niciodată o distanță

O. V.: Mai avem nevoie de profesori bătrîni în universități?

V. C.: Eu v-am mai spus, sînt din Vrancea, unde există o singură etnie ro­mânească, în Vrancea unde n-am avut moșier și unde femeile au fost la aceeași înălțime la vrednicie și atașament ca orice bărbat. Acolo am apucat sfatul bă­trî­nilor. Nici o incidență, nici un conflict, nici un furt, nici o problemă legată de obște nu mergea mai departe la mi­li­ție, la judecătorie, pînă nu trecea prin sfatul acela. Și-mi amintesc că odată e­rau sub un nuc și stăteau. Și murise cineva, iar în locul lui trebuiau să aleagă pe altul. Ziceau, ăla nu, ăla nu, al n-are ex­pe­riență și s-a pus problema să aibă peste 60-65 de ani. Au găsit unul de vîrsta asta, dar era cam bețiv, pe altul au zis că îl conduce femeia. Și eu îi ascultam, copil fiind, jucîndu-mă în preajmă. A­tunci s-au decis să aducă unul din satul de alături. Ați auzit de zicala „cînd n-ai bătrîni, să-i cumperi”. Eu de aici o văd. Însă acum este altă discuție: dacă ai bă­trîni, e bine să scapi de ei și ca să scapi de ei îi trimiți după medicamente com­pensate; îi lichidezi.

Eu nu știu ce are nevoie în­vă­ță­mîn­tul, eu la 70 de ani am ieșit la pensie. Și pînă atunci am avut o producție cum au toți colegii mei. De cînd am ie­șit la pensie însă și pînă acum, în 15 ani, nu am scris atît de mult în 50 de ani de profesie. De ce? Pentru că mi-am conti­nuat cer­cetarea la Centrul de Oeno­lo­gie al A­cademiei, unde n-am fost scos la pensie. Producția mea științifică în cei aproape 50 de ani nu o egalează pe asta de după, pentru că la noi nu poți să dai o producție științifică, dacă nu ai acu­mulări.

O. V.: Și cînd predați, cum ați găsit studenții?

V. C.: Am avut oameni buni. Am avut odată un student, o plăcere. Ti­ne­re­tul nostru e deștept și Florea ăsta, taică-su mi-a fost coleg, a venit la examen tufă. Cînta foarte bine la acordeon, băiat citit, dar, smecheraș, nu învățase nimic. Așa de nervos am fost încît am scris pe caiet, în loc de notă, idiot. Au mai intrat vreo doi-trei și după ei a intrat și el. „Domn’ profesor, nu vă supărați”. Cei­lal­ți studenți erau de față. „Ce e mă cu tine?”. „Să vă spun drept? Dumnea­voas­tră v-ați iscălit aici, dar n-ați pus nota”. E ceva fabulos domnule, dar trebuie să știi să stai cu ei. Eu între bancă si catedră nu am fixat niciodată o distanță. Eram odată cu altcineva și l-am în­trebat cîți ani are, ca să aflu că are 23. „Băi da’ la vîrsta ta, Alexandru Ma­ce­don ajunsese la Asia măi băiete. Ce zici?”. „Domnule profesor, aveți dreptate, dar el l-a avut profesor pe Aris­to­tel”. Poți să urăști un asemenea băiat? A­vem studenți buni, tineri buni, trebuie să știm să-i prețuim și să-i valorificăm. E o inteligență românească peste care nu se poate trece.