Tudorel Toader: „Universitatea trebuie să fie activă, să ia poziții în probleme de interes național”

Prof. univ. dr. Tudorel Toader a reușit să se împartă, în anii în care a fost decanul Facultății de Drept, între Curtea Constițională, unde a fost nouă ani judecător, mandatul expirîndu-i în această vară, și sălile universității, unde studenții s-au obișnuit să-l găsească și în weekend. De cînd a fost ales rector al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și-a propus să încerce să susțină instituția de învățămînt superior pe drumul pe care aceasta s-a înscris deja – cu profesori activi în domeniul cercetării, dar aplicați și către lucrul cu studenții, cu tineri preocupați de studiu, în special în domenii interdisciplinare, și cu un optimism general. Atît în ceea ce privește viitorul universității, cît și prezentul. Atît în ceea ce îi privește pe studenți, cît și pe profesori. În lupta de a atrage cît mai mulți tineri, atît la catedră, cît și la studiile de licență, noul rector crede că universitatea trebuie să aibă și o voce puternică, să fie implicată în societatea locală, cît și în problemele de interes din învățămînt la nivel național.

Universitatea trebuie condusă cu entuziasm sau cu precauție? Cum vedeți lucrurile?

O universitate trebuie condusă în mod eficient. Și cu entuziasm, și cu precauție. Pentru că precauția te ferește de încălcarea legii, de riscul nerealizării obiectivelor, iar entu­zia­smul constituie premisa des­chi­derii proiectelor, abordării unor di­recții noi.

A fost de mai multe ori această discuție prezentă în spațiul public, argumentîndu-se că universitatea trebuie să își vadă de problemele ei, cercetare, de legătura cu piața muncii. Dumneavoastră cum vedeți rolul acesteia, ar trebui să fie mai implicată în societatea în care trăiește?

Pînă la urmă, societatea este par­te a comunității ieșene. Dacă universitatea are ca platformă tot ce în­seamnă Iașul cu istoria și cu pre­zen­tul ei, ea trebuie să fie ancorată, trebuie să participe la viața co­mu­ni­tății, la cea socială. Să nu uităm un lucru – sînt atîtea acțiuni, atîtea programe, atîtea proiecte care pot fi realizate în comun, în beneficiul comunității și, în egală măsură, și a universității. Respectînd, e ade­vă­rat, interesele fiecăruia: comunitatea are nevoie de la universitate de anumite componente, universitatea are nevoie de comunitate prin toate ramurile sale de activitate.

De exemplu, Universitatea București este apreciată în societate fiindcă a luat poziții publice prin Consiliul de Administrație, prin rector, față de anumite decizii ale ministerului care n-au fost conforme cu legislația în vigoare sau în chestiunea plagiatului primului ministru. Ar trebui și Universitatea „Cuza” să ia poziții dacă situația o va cere?

Cred că universitatea trebuie să fie prezentă în comunitatea de aici, locală, dar să se manifeste și la ni­vel național. Ați dat exemplul Uni­ver­sității dn București. Ei au avut neșansa problemelor pe care le-ați menționat, chestiuni pe care noi nu ni le dorim. Mai trebuie să ținem cont și de următorul aspect – la nivel național, foarte mulți dintre decidenți provenind de la Univer­si­ta­tea din București sau sînt cadre didactice la acea universitate. Și, a­tunci, au această vocație universi­ta­ră, pe de o parte, și vocația ins­ti­tu­țională să-i spunem, de cealaltă parte. Nu știi cînd un ministru – ca­re e și profesor – vorbește în calita­te de ministru, dar se legitimează ca profesor. Acolo e o contopire. Prin urmare, da, cred că universitatea trebuie să fie prezentă, activă, să participe la viața comunității, să ia poziții la nivel național, în proble­me de interes național, și în momen­te­le în care voi considera necesar, în mă­sura în care va fi necesar, voi lua astfel de poziții. Chiar dacă uneori este mai comod să rămîi în matca universitară a activității didactice, de cercetare științifică și atît.

„La nivel de universitate încă nu cred că există o formulă unică pentru ca toate specializările să devină atractive.”

Universitatea ar trebui, deci, să se ferească de turnul de fildeș în care se retrage de multe ori, într-o izolare față de lumea înconjurătoare.

Nu există o separație foarte ri­gi­dă între problematica universi­tă­ții și problematicile învățămîn­tu­lui în general. Pentru că norma juri­di­că, legea, trebuie să dea răspuns problemelor reale pe care le întîmpină ac­tivitatea pe care o desfășoară universitatea. Vorbind în general, da­că mediul academic nu ia poziție, nici legiuitorul nu are aceste opinii, aceste atitudini, cărora să caute să dea soluții. De aceea, universitatea trebuie să se implice. Și, din punctul meu de vedere, universitatea va participa destul de activ și eficient, sper, la activitățile comunității lo­ca­le. Vă dau un exemplu. Vineri, primarul interimar a organizat o întîlnire cu rectorii din Iași cu privire la programul Festivalului Interna­țio­nal al Educației. E un bun exemplu în care dorința și proiectele co­munității sînt realizate de și îm­pre­ună cu mediul academic.

Ca să triezi candidații, trebuie să îi ai

Facultatea de Drept este una dintre puținele din universitate care au ca prag al admiterii un examen scris. Ar trebui să existe un astfel de examen peste tot?

Ca să triezi candidații, trebuie să îi ai. Din păcate sînt specializări, fa­cultăți, la care solicitările sînt mai reduse, la care numărul de candi­dați este mai mic. La alte facultăți, printre care și Dreptul, numărul can­didaților este de cîteva ori mai ma­re decît numărul de locuri. Și atunci ai nevoie de un mecanism de filtrare, de selecție. Dacă mecanismul acela contribuie nu numai la simpla se­lec­ție, ci și la una calitativă, e cu atît mai bine.

S-a remarcat o schimbare la nivelul candidaților după introducerea examenului?

Categoric, da. După ce am in­tro­dus examenul de admitere, co­le­gii mei îmi spuneau și am remarcat și eu o calitate mai bună a can­di­daților care sînt admiși la facultate. Dar sînt specializări la care nu testul scris îți permite o selecție ca­li­tativă. Să luăm exemplul facultă­ți­lor de teologie. Acolo trebuie vo­ca­ție, sînt necesare aptitudinile de a susține ritualul religios.

Dar o filtrare trebuie să existe, dincolo de concursul de dosare care se bazează pe rezultatele de la bacalaureat. Altfel, oricine se poate înscrie la o universitate.

Vedeți cum e, noi avem și un fil­tru pe parcursul studiilor universitare. Există o pondere a studen­ți­lor care nu mai finalizează studiile. Fie că realizează că nu au vocație, chemare, aptitudine pentru profesie și se reorientează pe alte specia­li­zări, fie sînt filtrați de mecanismul de evaluare, al examenelor și semina­ri­ilor, unde nu ating standardele necesare promovării. Sînt facultăți în Europa unde admiterea este li­be­ră, nu au nici măcar un număr stan­dard de locuri. Își depun dosarele cei care vor, iar după primul an se filtrează și rămîn cei care au voc­a­ție în profesia respectivă. Și atunci îi deschizi calea pregătirii universitare, dar îl evaluezi corespun­ză­tor să vezi dacă are vocație și poten­țial, dar și capacitatea de a urma trep­tele profesiei respective. Este un alt sistem în care statul trebuie să își per­mită să susțină în anul I un număr nedeterminat de studenți. Iar lu­crul acesta are efecte și asupra statelor de funcții, pentru că pot să îți vină, la o facultate, în anul întîi, 1.000 de oameni. Atunci vei avea nevoie de un anumit număr de norme, iar da­că îți rămîn în anul al II-lea numai 200, îți trebuie un alt număr și o al­tă structură a corpului universitar.

După incidentele de anul trecut din cămine, s-a adus în discuție oportunitatea susținerii unui examen psihologic la admitere sau poate în anul I pentru studenți. Ar fi fezabil sau ar fi prea invaziv?

Cred că e dificil să îi supui unei astfel de evaluări. Pentru că pre­zum­ția relativă este aceea a stării de sănătate a populației, a tineretului, a celor care vin să studieze la Universitatea „Alexandru Ioan Cu­za”. Asta nu înseamnă că, pe parcurs, nu pot fi observate anumite comportamente care să nască sem­ne de întrebare și care să necesite o astfel de evaluare. Aici cred că este rolul cabinetelor medicale, cred că este rolul profesorilor pînă la ur­mă, care, sesizînd astfel de abateri com­portamentale, de natură să nască dubii, să poată fi luate măsuri.

Dar mai există apropierea aceasta dintre profesori și studenți încît să poată fi observată o modificare în comportament?

Da, apropierea există. Vă dau exemplu, Facultatea de Drept, un­de avem seminariile obligatorii, un­de, dacă un student nu vine la opt seminarii din totalul lor nu poate să intre în examen, unde se dau do­uă-trei evaluări pe fiecare an și exis­tă un dialog permanent între titula­rii de seminarii și student. Există categoric această apropiere și răs­pun­sul este cu atît mai valabil la facultățile cu un număr mai mic de studenți.

Credeți că putem să spunem astăzi că tinerilor le lipsește un simț al dreptății și al diferenței între bine și rău?

Judecățile sînt preponderent su­biective. Nu am putea bănui că ti­ne­rii care vin la studii la universitatea noastră și, în general, au cu­noștințe măcar minimale, ca să nu zicem medii, despre mecanismele actului de justiție. Noi sîntem su­biec­tivi, evaluăm comportamen­te­le și atitudinile de multe ori prin pris­ma a ceea ce ne dorim sau a ceea ce vrem noi. Din păcate, unii dintre ei se conving de actul de justiție și de dreptatea socială cînd e prea tîrziu, cînd intră în contact cu legea. De aceea eu am salutat proiectul națio­nal de introducere în licee a unei educații juridice. Măcar ca discip­li­nă opțională, dar elevul trebuie să vadă diferența dintre un comportament antisocial minimal, sancțio­nat cu o contravenție, și un comportament grav, care, așa cum spu­ne legea, e considerat infracțiune. Partea rea este că realizează aceas­tă semnificație a justiției sociale și penale cînd e prea tîrziu, după ce au comis fapta.

„Studenții, și aici nu putem nega, trebuie să depășească
granița aceea dintre teorie și practică, să nu mai rămînă
cu ideea că la facultate e teorie, iar practica e altceva.”

Și resimțiți din felul în care studenții se raportează la societate și a felului în care se comportă în și în afara universității o diferență între cei de acum și cei de acum zece ani?

Nu cred, pentru că fiecare ge­ne­rație trebuie raportată la vremea ei. Fiecare generație trebuie rapor­ta­tă la standardele socio-culturale, dar și economice sau legale, specifice acelui moment. Studenții de acum 20 de ani se raportau la standardele de atunci. Cei de astăzi se raportează la standardele de as­tăzi. Iar dincolo de vocație, de aștep­tări, de dorințele lor, trebuie văzută și perspectiva care li se deschide. Stu­dentul de acum 30 de ani nu avea gînduri și perspective de a pleca să profeseze în Germania sau în Fran­ța. Studentul de astăzi vine uneori cu gîndul să se pregătească la in­for­matică, la medicină, la agrono­mie, la fizică sau la chimie, ca apoi să plece să se realizeze în altă par­te. De aceea proiecția și judecata lor trebuie raportată la vremurile lor, la perspectivele pe care le au ei. Eu eram student și atunci știai că dacă termini cu note bune, funcția de me­dia pe care o obțineai erai repartizat în funcție, pe profesii: judecător, procuror, avocat, notar… Deci noi aveam o proiecție asupra celor pa­tru ani știind că la final avem o profesie. Studentul care intră a­cum în anul I ce proiecție are? Că trebuie să termine, că trebuie să știe, că trebuie să o ia de la capăt, că trebuie să vadă ce profesie i se po­tri­vește cel mai bine și să învețe pentru ea. Deci, temporal, așteptările și perspectivele sînt la fel, iar ei tre­buiesc judecați în această cheie.

Dar să vorbim și despre calitatea studenților. Mulți profesori se plîng că aceasta descrește de-a lungul anilor și vedem diferențe semnificative între studenții care erau în urmă cu zece ani și cei de astăzi, mai ales din punctul de vedere al culturii generale. S-a schimbat cumva și paradigma universității? Prin faptul că aceasta nu mai modelează tineri, care ar trebui să vină cu o cultură generală bogată, dornici să se specializeze pe nișa facultății respective, ci trebuie să o ia cumva de capăt și să facă de o educație cu caracter mai general?

Există și această nostalgie a vre­murilor noastre. Există această atitudine în care ați auzit, cu sigu­ran­ță, sintagma „pe vremea noastră se învăța carte”. Cum spuneam mai î­nainte, fiecare e cu vremea lui. E adevărat că numărul de studenți este mai mare, că plaja de selecție e mai eterogenă, că studenții, fiind mai mulți, sînt și mai diferiți între ei. Dar nu înseamnă că nu avem stu­denți foarte buni. După părerea mea, un student, chiar dacă cineva l-ar judeca valoric, pe o treaptă a pre­gă­tirii de bază, e mult mai bun ca cetățean, decît o persoană care nu a făcut studii superioare. În ansam­blu, societatea nu are decît de cîș­tigat, e și un indicator numărul de persoane cu studii superioare la nu­mărul de locuitori. E un cîștig pentru societate această educație uni­versitară superioară suplimen­ta­ră pe care o au cetățenii comuni­tății respective. Însă important es­te alt­ceva – ca ulterior, după pre­gă­tirea universitară, să funcționeze rigu­ros, corect, exact și legal filtre­le de selecție în profesie. Să func­țio­neze filtrele de promovare în ca­rieră, în profesia respectivă. Atunci vom ve­dea că dintr-o mie de stu­denți a­vem un eșantion foarte bun care-și doresc să activeze într-un anu­mit do­meniu de activitate și ca­re răs­pund standardelor respecti­vu­lui do­meniu. Unii se îndreaptă că­tre zo­na publică, alții spre privat, iar alții migrează spre alte profesii, în­să per total este cîștig.

Dar sînt și mulți absolvenți care vin la facultate și nu își găsesc loc pe piața muncii, fiindcă este și o ofertă disproporționată. Există mult mai mulți absolvenți pe unele domenii decît poate absorbi piața.

Tineretul de astăzi, absolvenții de astăzi, au mai multă mobilitate decît de acum zece ani. Avem însă și domeniile interdisciplinare, iar dacă un student merge și spre o spe­cializare interdisciplinară, pe lîngă pregătirea de bază, va fi mai bun decît unul care are numai pregă­ti­rea de strictă specialitate.

În ultimii doi-trei ani de zile, au început să dispară instituții de învățămînt superior

Cum credeți că se poate rezolva situația cu atragerea tinerilor, celor mai buni, spre o carieră universitară? Decanul de la Informatică susține că scoate posturi de asistenți la concurs de patru ani și a reușit să angajeze doar trei tineri, fiindcă salariul din privat este mult mai mare.

Nu cunosc, concret, cauzele pen­tru care la Informatică nu există ti­neri motivați să intre în sistem. Si­gur, în general știu și eu că informaticienii sînt bine plătiți. Dar le­gea le permite să cumuleze acti­vi­tatea didactică cu cea practică. Voi încerca să identific și eu de ce, la informatică, nu este posibil ca un informatician foarte bun, pe care îl caută o firmă, îl plătește, să nu dez­volte și cariera academică univer­si­tară, fiincă, în domeniul juridic, spre exemplu, există o mare dorință de a realiza un cumul între teorie și practică.

Prof. univ. dr. Tudorel Toader susține că trebuie găsite soluții pentru a păstra cei mai buni tineri la catedră.

Problema invocată n-ar putea fi la nivel de formare ci că, mergînd spre privat, tinerii nu rămîn să își facă formarea academică necesară și e dificil să se realizeze în paralel.

Am rezerve. Pentru că dacă el lucrează la o firmă identifică ade­vă­ratele probleme cu care se con­fruntă un informatician. Identificîn­du-le acolo, depășindu-le acolo, poa­te să transfere această informa­ție către viitorii informaticieni, către stu­denți. Iar studentul e dornic de astfel de dublă competență, de teo­rie și practică.

Dat fiind contextul actual cu subfinanțarea învățămîntului, aveți vreo temere cu privire la viitorul universității?

Eu cred că societatea în ansamblu și decidenții, în particular, vor reveni și vor adopta soluții mai fa­vorabile mediului academic, cerce­tării științifice. Cred în același timp că va exista un proces de filtrare a instituțiilor de învățămînt superior, o filtrare realizată instituțional, de către decidenți și autorități, și una naturală, realizată de către comunitate, de către societate. Observați că, în ultimii doi-trei ani de zile, au început să dispară instituții de în­vă­țămînt superior. De ce? Fie pentru că nu îndeplinesc standardele de calitate ale ARACIS-ului (Agen­ția Română de Asigurare a Calită­ții în Învățămîntul Superior) și atunci nu le mai dă gradul de încredere, cifră de școlarizare și autorizare, fie pe cale naturală, pentru că nu mai au studenți. Că și studenții, cît sînt ei de doritori de a învăța, preferă instituțiile de prestigiu, care le dau cunoștințele necesare exercitării pro­fesiei. Iată un mecanism care poa­te fi încurajator, care să dea optimism pentru instituțiile de învățămînt superior care respectă standardele de calitate.

Deci sînteți optimist.

Da, dacă nu eram optimist nu voiam să fiu rector.

Cum ar trebui să se dezvolte în perioda următoare? Mai ales la nivelul atragerii studenților. Granițele sînt deschise, studentul are libertate maximă, se poate duce oriunde să studieze. Cum poate universitatea să devină competitivă în a atrage studenți?

Universitatea nu trebuie să de­vină competitivă fiindcă este de­ja. Ce trebuie să facă, în competiție cu celelalte instituții de învățămînt su­perior, este să își mențină și eventual să își sporească standardele de calitate. Să își mențină atractivita­tea față de studenți și pentru angajatorii care se raportează la absol­ven­ții noștri. În mod concret, speciali­ză­rile sînt atît de diferite la nivel de universitate încît nu cred că există o formulă unică pentru ca toate spe­cializările să devină atractive. Nici nu se poate. Depinde așadar de fie­care specialitate, care trebuie să își găsească formulele, elementele de atractivitate. Care ar fi acelea? Creș­terea în continuare a calității în pre­gătire. Studenții, și aici nu putem nega, trebuie să depășească grani­ța aceea dintre teorie și practică, să nu mai rămînă cu ideea că la facultate e teorie, iar practica e în pe­ri­oada de practică și e altceva. Adică ei trebuie să primească în timpul studiilor pregătirea teoretică și prac­tică de natură să le faciliteze angajarea și exercitarea profesiilor respec­tive. O altă formulă va fi și a celor specializări de granițe, acea zonă de interdisciplinaritate. Probabil vor fi necesare și noi specializări, dar și de cursurile de formare profe­sio­nală continuă pe care nu le mai pot organiza ONG-urile, ci doar insti­tu­țiilor de învățămînt superior, ca­re sînt acreditate, dar și direcția de atragere a studenților străini.