Mioara Cortez: Am cîntat întotdeauna cu o pasiune care se cultivă și care te poate stăpîni

Microfonul de serviciu Niciun comentariu la Mioara Cortez: Am cîntat întotdeauna cu o pasiune care se cultivă și care te poate stăpîni 506

Cînd vorbește de saloanele în care a cîntat, i se aprind și vorbele și privirea, iar brațele desenează, amplu și ritmat, amintiri greu de stăvilit, la fel ca vocea ei. Muzica de operă nu e doar parte din rolurile Mioarei Cortez, ci și din chipul de om simplu, care-și recunoaște, fără modes­ti­e, valoarea. Și care își stăpînește avîntul cuvintelor numai atunci cînd mai aruncă o privire pe perete, către fotografiile alb-negru ale părinților. Atunci zîmbește cald și i se stinge, pentru o clipă, tonul dramatic, lăsînd locul unui respiro scurt, ca un intermezzo în aria lungă a poveștilor de familie.

Se vorbește adesea despre familia dumneavoas­tră în termeni de „dinastie muzica­lă”. Dum­nea­voas­tră cum o nu­miți?

Exact așa. Este o dinastie, pînă la urmă, prin în­săși arborele nostru genealogic, care s-a dezvoltat crescendo. Din rădă­ci­ni­le noastre, predecesorii spanioli, s-a dezvoltat această coroană. Le sînt re­cu­noscătoare părinților, bunicilor și stră­bunicilor, iar surorile mele au ace­lași sentiment. Rădăcinile familiei noastre au tot venit, de la bunicul meu, Constantin Cortez. Vă dați sea­­ma că ele sînt, totuși mult mai departe, mult mai de demult, chiar de la străbunicii mei. Prima care a de­pă­șit granițele, după bunicul meu, a fost Viorica Cor­tez, sora mea cea mare. Apoi a venit cea mijlocie, Ștefania, care a făcut pian, s-a mutat la Su­cea­va unde a pre­­dat, a scos cîteva gene­ra­ții de pianiști cu premii naționale și internaționale. După aceea am apărut și eu pe firmamentul familiei și m-am dedicat total credințelor ei. Încet, în­cet am intrat și eu pe acest filon muzi­cal. Am lucrat cu Aneta Pavalachi, care a fost pri­ma mea profesoară de canto, un om extrordinar cu un potențial pedagogic și artistic ne­maipomenit. Am învățat de la dumneaei tehnica vocală. Am fost șef de promoție pe țară și, deși am ieșit cu greu în străinătate, am reușit să cînt cu sora mea în multe spectacole. Aveam și un copil pentru care, vă dați seama, a trebuit să mă întorc. Am fost solista Filarmonicii din Iași, apoi m-am transferat la Ope­ra din Iași. De aici au început deplasările me­le, așa am ajuns și în Japonia. Din colțuri diferite ale lu­mii, eu și surori­le mele am rămas fiice ale Iașului care au dus mai departe, fie­ca­re în felul ei, armonia și tradițiile orașului.

Cît din sufletul dumnea­voastră e legat de originile spani­o­le, din partea tatălui și cît de cele basarabene, ale mamei?

Am mers și-n Spania, am mers și-n Republica Moldova, spre rădăcinile mamei mele, unde am fost invitată la festivaluri de Maria Bieșu, am cîntat alături de Viorica Cortez. Și-am reîntîlnit acolo ramuri ale ar­bo­relui acela despre care vă vor­beam, din partea mamei. E un sen­timent ex­traordinar să te tragi din do­uă lumi atît de frumoase. Eu îi cunosc și tradițiile mamei foarte bine. Era o fe­meie foar­te frumoasă și-o gos­po­di­nă nemaipo­me­nită, cînta și ea superb, iar tata – un bărbat frumos, la rîndul lui. Ei au dat trei flori ale familiei, din blîndețea și dulceața mamei și ca­racterul artistic al tatei.

Povesteați că la 14 ani, ma­ma dumneavoastră s-a îndră­gos­tit de Ștefan Cortez și s-a lăsat „răpită” de acesta.

Exact așa a fost. Una din surorile tatei stătea chiar lîngă „Tal­palari”, soțul ei fiind tipograf, aveau o casă foarte frumoasă. Tatăl meu lua docarul și se ducea la surorile lui și, într-o zi a întîlnit-o pe sora mai mare a mamei, cu dînsa de mînă, micuța Daria. Și tata a venit o dată, s-a în­tors a doua oară și-a văzut-o cît era de frumoasă. Era o diferență de 25 de ani între ei, vă dați seama. Și i-a spus „Daria, tu vii cu mine?”. Iar ea i-a spus da și-atunci a „răpit-o”, într-o sa­nie și-a dus-o la „Doi Peri” și cînd a făcut 15, 16 ani s-au căsătorit. Avea tata un conac superb acolo, dar credea că găinile se hrănesc singure, că via se culege singură. Era un poet, un boem tata. Mama l-a luat încet-încet și au făcut gospodărie împreună. Tre­ceau trăsurile regale pe strada noastră, pe Sfîntul Atanasie și auzeau cîn­­tecele chitării și pianului familiei Cortez.

Spuneați că tatăl dumneavoastră a fost persecutat în re­gimul comunist pen­tru că era „chia­bur”. A fost, pentru dumneavoastră și familia dumneavoastră, bu­năstarea o pie­di­că?

Da, avînd în vedere că aveam și noi doar cîteva hectare cu vie și o alee de cireși prin mijlocul proprietății. Cîte puțin din fiecare, pentru că eram trei fete, iar mama era muncitoare, ținea în frîu toate trebu­ri­le gospodărești. Cînd au venit co­muniștii a fost foarte greu pentru noi, pentru că tatăl meu, din artistul pe care-l iubea toată lumea, omul acela boem, a ajuns să dea socoteală pentru toată munca. La un moment dat primarul l-a rugat să se înscrie în colectiv, pentru ca și alți oameni să-i ur­me­ze pasul. Și tata s-a gîndit la fetele lui, normal. Dar repercusiunile au fost îngrozitoare inclusiv pentru noi. Viorica, solistă a Filarmonicii, a fost dată afară, după aceea Ștefania, care era încă elevă, a fost și ea scoasă din școală. Apoi am urmat eu. Chinuit am făcut școli la seral, mergeam și la Filarmonică cu greu, aveam deja un copil mic la 18 ani. Ne-au scos toți copacii din rădăcini, au smuls via, ne-au mutat drumul, ne-au schimbat gardul și-am pierdut bucăți mari de teren. Nu eram putred de bogați, mai mult conta atmosfera de acasă de la noi. Faptul că ne făceam singuri po­e­zi­a și muzica a deranjat și noi, copiii, am suferit și greu am ieșit de a­colo. Pînă și azi încercăm să ne fa­cem drep­tate, fiindcă noi n-am vîn­dut un centimetru din pămîntul părinților noștri, însă alții au făcut-o. Dar am depășit, mulțumim lui Dumnezeu, fie­­care gre­utate. Fiecare lovitură ne-a întărit. Ne hrănim, totuși, din acele amintiri. Dacă n-ai amintiri, nu te poți hrăni. Cine renunță la trecut, cine nu trăiește cu el, n-are bogăția suflească de-al îm­păr­tăși.

Era arta, cultura familiei dumneavoastră considerată peri­cu­loasă?

N-am fost niciodată noi un pericol politic, social. Eram niște cîn­tăreți dintr-o familie de artiști. Că am fost oprită din a pleca de cîte ori am vrut, da. Dar așa, în sistemul ace­la diabolic, au existat oameni care m-au ajutat, știind că sînt un om cinstit, că voi reveni de fiecare dată, după fie­ca­re plecare. Nici o clipă nu mi-am propus să rămîn în străinătate. Sora mea a plecat, dar a plătit în permanență tributurile acestei plecări. Eu n-am putut să fac ca ea, mi-a fost prea greu.

N-a fost nevoie să-mi demonstrez ceva mai mult decît vocea

Ați simțit că v-ați născut soprană, că n-ați avut de ales, ci drumul vi l-a indicat însăși „dinastia”?

Cred că noi toate ne-am născut cu un talent din familie, tatăl nostru fiind un tenor cu o voce su­per­bă, bunicul nostru bass cantabil. Era normal ca vocile noastre să fie de­o­se­bite la rîndul lor. Pe lîngă funcția de primar, tata organiza coruri, chiar și în timpul regimului comunist. Era admirat, iubit pentru că nu făcea și nu ne-a lăsat nici pe noi să facem po­li­ti­că, eram oameni de artă, căutam tot ce-i frumos. Tata cînta și la pian și la vioară, strîngea poeți, cei mai mari poeți ai vremii. Aveam seri lirice și muzicale, concerte cu muzicienii ca­re aveau spectacole în Iași, căci aceștia veneau și la tatăl meu, care era primar al Iașului cînd eram copil. A existat un respect atît de frumos față de familia noastră, drept pentru care și strada unde locuim noi se numește Ștefan Cortez. În mediul acesta, so­ra mea a descoperit că este mezzosoprană prin natura glasului ei, iar eu am crezut că sînt și eu. Însă, chiar dacă la început am cîntat ca mezzo, profesoara mea, Aneta Pavalache m-a ascultat și mi-a spus „nu, tu ești so­prană, așa trebuie să cînți”, asta avînd în vedere că eu voiam să o „imit” pe Viorica. Dar menirea vocii mele a fost alta. Sora mea cea mijlocie, chiar dacă a făcut pianul și n-a vrut să cîn­te, avea totuși o voce de soprană li­ri­că superbă. Combinația rădăci­ni­lor noas­tre putea să dea voci de coloraturi di­ferite, lirice, lejere și așa mai departe. Iar noi făceam coruri împreună și ne-am întrepătruns vocile. Era și normal să ne dedicăm acestui drum.

Spuneați la un moment dat că tatăl dumneavoastră a fost „dezamăgit” cînd v-ați născut, gîn­­dindu-se că familia va mai da lumii „încă o soprană Cortez”. A fost acesta un imbold, v-a determinat să încercați să-i demonstrați că „dez­a­mă­girea” a fost pripită?

Da, da, tata își dorea un băiat foarte mult. La acele vremuri, mama mea a cîntat numai acasă, iar tata, bineînțeles, a glumit, așa, cînd eu am scos primul sunet. Stătea dincolo și se ruga împreună cu surorile mele, cu candela aprinsă și-a intuit, parcă, „ah, încă o soprană”. Eu n-am apăsat pe nici un buton ca să le fac plăcere mamei sau tatei. Din frumu­sețea glasului lor s-a născut și-al meu, ca și-al surorilor mele. N-am făcut nici un efort, cîntam de la un an îm­preună cu ei și n-a fost nevoie să le demonstrez mai mult de-atît.

V-ați descoperit, pînă la urmă, glasul de soprană spinto.

La început am fost lirică-spint. Cu timpul, abordînd repertoriul mult mai dramatic, am trecut de la lirico-spint la spinto-dramatic. Începusem și am continuat pînă acum să urmez un repertoriu puternic, greu. Avînd în vedere că noi, din natură, din glasul familiei avem o voce puter­nică, nici nu avem nevoie de microfon pentru că am studiat și ne-am mo­delat. Corzile rămîn aceleași, dar studiul îți dezvoltă plămînii, coloana de aer, rezonanța și de aici pornește marea tehnică. De asta am și trecut de la liric la dramatic. Există această greșeală a multor cîntăreți care, îm­pinși de dorința tînără de a cînta lu­cruri mult mai tari decît le permite tehnica, for­țează nota. Trebuie să ai răbdare să-ți dez­volți teh­nica și să abordezi repertoriul corect. Nu poți să cînți la 15 ani Verdi. În­cepi cu preclasicii, clasicii, romanti­cii și așa treci prin schim­bări și ajungi să-ți definești vocea. Să spui „ăsta e glasul meu”. Unii abordează din start arii tari și își pierd, în timp, glasul. Nu poți cînta pînă la adînci bătrînețe cu tehnica asta, important e să ajungi să împărtășești din cunoștințele tale și altor generații, celor care doresc să-ți urmeze învățămintele.

Totul pornește dintr-o flacără care se pune asupra personalității tale

Așa ați evoluat și su­fle­teș­te, mai întîi liric și apoi puternic?

Nu tocmai. Pasiunea mi-e mare și se simte pînă și în felul în care vorbesc, cu patos. În familia noastră este o efervescență extraordinară. Chiar dacă eram mică eu cîn­tam cu patos, cîntam cu o do­rință ne­maipomenită pentru că așa simțeam, nu pentru că mi se impu­nea. Nu poa­te cineva să-mi impună așa ceva. To­tul pornește dintr-o văpaie, din ceva dumnezeiesc care se pune asupra per­sonalității tale. Flacăra ți-o dă pasiu­nea. De cînd mă știu am avut-o, am cîntat cu ea, de la lucruri mărunte, mititele și flacăra s-a dezvoltat. Asta se numește tehnică. Pa­siu­nea e altceva, eu am cîntat cu o pasiune care te poate stăpîni. Ca me­todă, ca rațiune. Dar nu ți-o poate da nimeni. Asta se naște și se cultivă. Dacă n-aș fi avut această flacără, n-aș fi putut să de­pă­șesc granițele, n-aș fi putut să transmit acest foc nimănui. M-am dezvol­tat, însă, aici, în Ro­mâ­nia, unde am fost invitată să cînt la toate concer­te­le filarmonicilor. Din nu­cleul făcut aici am ajuns să trec dincolo de granițe. Cînd ești foarte bun, publicul simte, te iubește, te mai cheamă, indiferent că-i România, Japonia, Canada.

Kent Nagano, directorul Orchestrei Simfonice din Montreal v-a refuzat posibilitatea de a vă face auzita vocea pe scena de acolo atunci cînd a plecat acasă cu CV-ul dumneavoastră, fără a va da un răspuns atunci cînd i-ați cerut spri­jinul. V-ați dat seama între timp care a fost motivul?

A fost altceva acolo. Avînd un CV puternic, cu participări în toa­tă lumea la concerte, fără modestie spus, s-au speriat. Nu doar dumnea­lui. M-am izbit de un perete, sînt reti­cenți la tot ce este formidabil și nu doar în muzică. Vin ingineri, avocați și așa mai departe. Se izbesc cu toții de acest zid, de această platoșă. Nu le convine pentru că au și ei școli, vor să-și plaseze proprii „copii” pe lo­cu­rile înalte. Emigranții vin acolo foar­te pregătiți, cei care merg pentru o profesie. Vin cu școli extraodinare în spate, cu cariere deja formate. Eu am plecat ca să fiu alături de soțul meu, dar am sperat totodată că în Canada voi găsi un altfel de climat decît în România, pe care o părăsisem su­pă­rată pe niște probleme și-am zis „ga­ta, acolo-mi va fi libertatea”. A fost, dar am pătruns greu în lumea muzicală. Mai bine de opt luni m-am chinuit. Și cînd am reușit să prind ră­dă­cini, a fost datorită unor oameni de­o­se­biți, precum biologul Vania Atu­do­rei, care m-a făcut cunoscută peste tot. Mi-a fost greu, singură acolo în domeniu, să mă descurc. Eu nu bat la uși. Am crezut că ele se vor deschide dacă voi depune CV-uri, dacă îmi voi prezenta arta. Da, am ajuns și la Kent Nagano și am crezut că-mi va fi ușor drumul. Mi-a zîmbit, mi-a spus că e extraordinar ceea ce fac, i-am arătat fotografii de la concertele din Japonia. Nici cel mai mic răspuns n-am primit mai tîrziu. Și-am avut un gust amar pentru că acolo este o altă politică, opera lor nu este plătită de stat. Dirijorii, de exemplu, invită artiști să cînte, iar aceștia dau bani. Ei n-au impresari. Am întîlnit cîțiva foarte buni, care mi-au spus, însă, „a, dar tu trebuie să mă plătești pe mine”. Fără familie, fără soțul meu, n-aș fi reușit. Dorul de țară e întotdea­una foarte mare.

Deci familia și aprecierea comunității române din Canada v-au ținut acolo.

Da, cred că asta m-a ținut. Și dorința de a cînta. Al doilea soț al meu avea toată familia acolo, el fiind inginer mecanic, un om care m-a spri­jinit și sufletește și intelectual. Dar to­tuși îi port o stimă extraordinară și fostului meu soț, David Marcian, fost prim concert maestru la Filar­mo­ni­că, am acest copil cu dînsul, băiatul meu Ștefan, intrat și el la Operă pentru că are iubirea de mu­zi­că de la noi. M-am stabilit în Canada de vreo șapte, opt ani, dar eu trăiesc, respir, mănînc românește, chiar dacă sînt și cetățeam român și cetățean ca­nadian. Mă trage țara. Am în Canada un studio unde predau, am studenți la canto. Dar, ve­deți, muzica clasică nu e teribil de iu­bi­tă acolo. Dar eu mă dedic cu multă dragoste indiferent de reacția lor. Te lovești, însă, de un egoism, de o frică de-a te lăsa să evo­luezi în fața lor, o fobie față de emigranții care vin pre­gă­tiți. Ulterior m-au che­mat, dar n-am mai acceptat eu. E o chestiune de dem­nitate, nu mă implic decît acolo unde sînt dorită. Și cu toate că sînt, altmin­teri, un om obișnuit, scena este altceva, acolo sînt altcineva.

Pe lîngă cariera muzicală internațională, ati fost și profesor de canto la Academia de Muzica „George Enescu” din Iași și dupa absolvirea Conservatorului aveați un post de profesor la Botoșani. V-a fost mai dragă sala de curs decît scena?

Am predat mulți ani, într-a­devăr. Dar îmi plac toate, vin fie­ca­re la rîndul lor. Unii sînt mari cîn­tă­reți, dar nu știu să predea, nu e pentru ei. Eu am dorit să și dau mai departe din ce știam și nu mi-a părut rău. Am avut la Conservator colegi foarte buni și am ridicat împreună generații de cîntăreți care sînt și astăzi în Opera din Iași și-mi face cinste să știu asta. Urmăresc cu drag toate evoluțiile, lu­crurile care i-au făcut mari.

Indiferent dacă faci mecanică sau muzică, mergi printr-un mentor înainte și-i duci numele peste tot

Ați plecat în Italia, imediat după terminarea liceului, cu o bur­să și ați studiat alături de Rosetta Noli. Apoi v-ați întors la Conser­va­torul din București, unde v-a în­dru­mat Arta Florescu. A fost sunetul unuia din aceste mentorate mai puternic decît celălalt?

Am studiat la Scala, în Mi­lano, am debutat cu „Othelo” și-am învățat totul cu drag acolo. Reîntor­cîn­du-mă în țară, nu mi-au mai dat drumul. Am intrat prima la Con­ser­va­torul din București, pentru că în afară nu am mai putut să continui studiile. Mă întorsesem în țară să-mi văd băiatul și nu am mai putut pleca. Nu mi-a părut, însă, foarte rău, pentru că am ajuns la Arta Florescu, o profesoară de la care am avut de în­vățat extraoridinar de multe, această mare soprană și pedagog. Arta Flo­rescu și-a pus amprenta pe toți marii cîntăreți. Dacă n-ar fi fost ea și Aneta Pavalache, cu voci impecabile, n-aș fi ajuns aici. Orice artist, fără un men­tor dinaintea lui, fără o bază de la el, e imposibil. Am adorat-o pe Arta Florescu, cu toate că a fost severă și nu lua orice student cu voce frumoa­să. Trebuia să vadă în el acel ceva ca­re să o depășească și pe ea. Vrînd, nevrînd, cu această artă învățată aici m-am dus mai departe. Le porți cu tine, nu poți să uiți. Indiferent dacă faci mecanică sau muzică, mergi printr-un mentor înainte și-i duci nu­mele peste tot.

Cum v-ați lăsat „adopta­tă” apoi de orașul Botoșani, iubind atît de mult Iașul?

Am terminat Conser­va­to­rul ca șef de promoție, dar nu aveam la ce să mă întorc în Iași. Mi s-a re­partizat postul respectiv, la Botoșani. Un oraș cu oameni nemaipomeniți, care m-au apreciat cîtă vreme am stat acolo. Era normal să vin spre Iași, pentru că aveam familia aici. N-am vrut să părăsesc Iașul, doar că, oricît de bun ai fi fost, erai plasat pe un post și eu l-am ales pe cel mai bun din mediul cultural. A fost o etapă din viața mea, după care am revenit aici. A rămas locul de suflet. Opera noastră ieșeană crește. Am toată sti­ma pentru cei care fac muzică aici. Sper să se înțeleagă că arta este sufletul orașului, al publicului care trebuie iubit, trebuie apreciat, cultivat. Fără susținerea lui e greu să reziști.

Ce „mizerii” ați întîlnit cînd v-ați întors la Iași? Aveați deja un mare premiu cîștigat, „Riccar­do Stracciari”, obținut la Concursul Internațional de Canto de la Bologna prin care, spuneați chiar dumneavoastră, v-ați lansat pe scena mondială.

Problema era că eu nu plecam pentru perioade mari de timp. Plecam si mă-ntorceam, nu lipseam zeci de ani. Și-atunci nu vedeam schim­bări. Se cînta în aceleași con­di­ții, cu aceleași necazuri, același frig, pe ace­lași cîmp ostil. Chiar dacă dîr­dîiam de frig în sală, cîntam de plă­cere, îmi iubeam meseria. Publicul tre­buia să ne vadă zîmbind, nu trebuie nimeni să știe ce se întîmplă în spatele cor­ti­nei, era o chestiune de bucătărie a noastră. Publicul vedea actul final, as­ta conta. În cîte trei luni, cît lip­seam, nu se schimba, într-o epocă comunistă, nimic. Alergau di­rec­torii să ob­ți­nă bani, să ne susțină pe noi, artiștii, dar nu se putea schimba nimic. Nu se făcea nici mai cald, se improviza la fiecare spectacol în multe privințe. Dar publicul tot trebuia încălzit. Cut toate că în afară găseam bogăție, fast, cînd ajungeam pe aeroportul nostru, trebuia să uit de el, trebuia să înțeleg unde vin, nu să mă mir. N-am avut aroganțe de acest fel.

Într-un interviu amin­teați de cuvintele unei bătrîne boto­șă­nen­ce care v-a întrebat, după un concert, dacă „muzică de aia adevarată, populară, nu știi cînta?”. Vă mai amintiți ce i-ați răspuns?

Activam atunci cu Filar­monica din Botoșani și mă duceam oriunde erau concerte, și la Darabani și la Fălticeni și la Suceava. Cîntam cu drag oriunde. Bineînțeles că nu alegeam arii de operă foarte grele. Le căutam pe cele cu mai multă popularitate și de asta m-au îndrăgit. Și bătrînica aceea mi-a spus că îi e drag glasul meu. Mi-a plăcut că, în sinea ei, i-a plăcut vocea mea, dar avea sufletul acela care cerea și ceva din muzica populară. Dar eu nu cînt asta. Îmi place, o iubesc, o ascult, dar am un alt stil, i-am explicat asta.

Nu caut liniștea, sînt un om dinamic, viu, pasional

În actul al IV-lea din For­ța Destinului, de Giuseppe Verdi, Leonora, pe care ați interpretat-o la Berlin în fața a 3000 de oameni, căuta pacea în moarte („Pace, pa­ce, mio Dio!”). Dumneavoastră în ce vă cautați liniștea?

Simplu, n-o caut. Sînt un om dinamic, viu, pasional. Asta-mi amintește chiar că am avut și 4000 – 5000 de oameni în față, la Hi­ro­shi­ma, cu „Tosca”. E ceva care îți ia mințile cînd vezi cum aplaudă niște oameni care te-au plăcut nu pentru altceva decît pentru că i-ai atins la suflet. „Pace, pace, mio dio” este o arie în care Leonora încearcă să-și găsească pacea, dar este blestemată, „maledizione, maledizione”, asta strigă. Pe mine nu m-a blestemat nimeni. Sînt fericită. Moartea există, e lăsată de Dumnezeu, dar nu mă gîndesc la ea, deși nu o excludem. Liniștea aceea ți-o găsești tîrziu și eu nu cred că o caută nimeni pînă atunci. Pînă și-n ultima clipă, acela care vede că se stinge, în­că mai are speranța că tră­ieș­te, pentru că ea moare ultima. Nu există om care să accepte sucomba­rea. Acela ca­re și-o dorește este bolnav.

La patru ani, cînd sora dumneavoastră, Viorica Cortez, v-a dus la operă pentru prima dată, la „Tosca” lui Puccini, ați plîns pînă ați descoperit, în culise, că totul e un joc de rol. A devenit, mai tîrziu, cînd ați urcat pe scenă, mai mult de-atît?

Trebuie să recunosc, acest moment m-a marcat. N-am să uit ni­cio­dată. Pur și simplu am plîns, „O, Scarpia” și Tosca îl omoară! Vă dați seama, chiar am crezut că l-a ucis pen­tru că atît de bine trăia rolul și am fost convinsă. Cînd sora mea a văzut că plîng atîta, tata m-a luat și m-a dus în cabina cîntăreților și mi-a spus că trăiesc, că ăsta e un rol. Am pus mîna pe ei, mi-a explicat totul. Ei bine, am crescut în mediul acesta, al teatrului cîntat, cu toate personajele murind fic­tiv. Iar în momentul în care am reintrat în rol, cînd mi s-a spus „vei cînta «Tosca»”, mi-a revenit în minte momentul acela, de la patru ani. A fost un sentiment extraordinar.

Și simțiți că jucați acel rol și atît sau devine, cumva, parte din dumneavoastră?

Rutină nu poate să fie, trebuie să existe acea confundare. Îna­inte cînți, repeți, e mult de lucru pînă ajungi să finisezi personajul și pe ti­ne. Nu poți să nu te confunzi cu rolul. Atunci pentru ce mai cînți? Fiecare are implicarea cuvenită. Tot ce am cîn­tat a fost dramatic, dar asta e alt­ce­va. Dacă nu trece prin filtrul sufletului, dacă nu trece prin pasiune și nu devii una cu rolul respectiv, n-ai cum să-l faci, să-l transmiți. De asta am și țîșnit, am vrut să ies în afara gra­ni­țe­lor, să spun poveștile rolurilor. Toți pot spune că sînt formidabili, dar numai cei care sînt ceea ce cîntă o dove­desc. Nu pui doar mîna mai la dreapta, mai la stînga, nu te dirijezi și-atît. Asta se cheama deja automatism. Nu semnezi o condică, nu e un serviciu. Te duci să faci artă, să-ți umpli sufletul. Noi soliștii scoatem în evidență rolurile, dar asta nu înseamnă că e mai prejos regizorul, corul, că e mai prejos acela care duce o tavă pe sce­nă și spune două vorbe. E un an­sam­blu întreg din care pornește flacăra.

Autor:

Anca TOMA

Redactor-șef adjunct la Opinia studențească, student în anul al III-lea la Departamentul de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la UAIC.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top