Robert Șerban: Eu cred că cea mai bună tehnică de camuflaj a unui poet e transparența totală

Energic, „un om cald și mereu cu bancurile la el”, cum spune singur despre sine, Robert Șerban scrie, editează și lucrează în televiziune, încercînd să-și facă timp și pentru evenimentele care apar în lumea literară și care caută să-i fure cîte puțin din timpul petrecut în Timișoara. Așa l-am cunoscut anul trecut, în toamnă, cînd Festivalul Internațional al Literaturii și Traducerii l-a adus la Iași împreună cu noua sa carte, „Tehnici de camuflaj”, și l-a îndemnat să vorbească despre ceea ce numește „viața lui secretă” și despre traiul pe care și l-a construit acolo – în literatură.

„Scrisul mi-a fost sprijin, a avut un rol terapeutic, m-am ţinut, uneori, de stilou ca să nu cad” – ați spus. Nu v-a lăsat niciodată de izbeliște, nu v-a dezamăgit?

Nu, niciodată. Poți să fii dezamăgit doar de tine însuți. Sau poți să fii, e drept, dezamăgit și de o carte; mi s-a întîmplat asta în tinerețe.

O carte pe care ați scris-o.

Da, pe care am scris-o și chiar publicat-o. O carte despre care ai crezut că e ok și despre care, mai apoi, ai constatat că nu a fost primită de către prietenii sau criticii literari profesioniși la fel cum te-ai fi așteptat. Și îți dai seama că vina întreagă e la tine, nu la ei. Tu ești de vină că te-ai grăbit cu cartea și că ai împachetat-o repede. Tu ești de vină că n-ai dat-o unui cititor în care ai foarte mult încredere (și, slavă Domnului!, sînt în jur mulți astfel de oameni lucizi. Oameni mai lucizi decît ești tu, scriitorul poeziei, care ai un tip de subiectivitate care ține de lumea în care trăiești, de lumea foarte apropiată de epiderma ta. Din această cauză spun eu că poeții de fapt scriu jurnal, scriu confesiuni; ori, în confesiune nu ai cum să nu greșești. Nu greșești prin faptul că spui adevărul, ci prin felul în care alegi să îl spui. Literatura înseamnă și felul în care spui ceea ce ai de spus. Prin urmare, literatura nu m-a dezmăgit ci, contrar, întotdeauna doar m-a amăgit. Eu sînt cel care dezamăgește – că mă grăbesc să scriu prea mult, că citesc prea puțin. Literatura, cred, e partea cea mai frumoasă a vieții mele. E viața mea secretă.

Cine vă sînt primii cititori? Cei lucizi, despre care vorbeați mai înainte.

În primul rînd e Ariana, perechea mea – căreia îi citesc mereu ceea ce scriu. Problema e că ei îi place mereu ceea ce scriu, deci nu mă pot baza pe opinia ei critică. În schimb, redactorul de carte foarte dur și apropiat mie și totodată un om la care țin mult e criticul literar Mircea Mihăieș. Domnia sa a citit ultimele mele manuscrise și niciunul nu a plecat la tipar pînă cînd nu a spus: „E în regulă acum cartea!”. Domnul Mihăieș are o perspectivă obiectivă, așa cum trebuie să aibă orice critic literar. Te ajută tocmai temperîndu-ți fuziunile. Scriitorii greșesc foarte mult; sînt unii care termină prea repede textul și sînt unii care nu-l mai termină niciodată, deși textul de încheiat de multă vreme.

Și în care categorie vă încadrați?

Sînt tentat să plusez. Nu-mi dau seama de ce, poate că dintr-un soi de speranță că cititorul mă va înțelege mai bine, dacă eu îi mai spun lui ceva. Și îi spui: „Domnule, cam așa e”, iar astfel cazi într-un fel de decodificare a poeziei, de explicitare a ei. Tu spui că ai vrut să spui un lucru și îl mai și întrebi dacă s-a prins – și faci asta în interiorul textului. Apoi vine cineva din afară și-ți spune că nu e nevoie să adaugi toate astea, că poezia se termina acolo și că cititorul e băiat deștept și înțelege singur ce-ai vrut să spui. Știți care e paradoxul? Eu am lucrat la Editura Brumar aproape zece ani de zile, ca redactor de carte și am făcut lucrul ăsta cu alții – am lucrat la cărțile lor. Paradoxul este că vezi la altcineva lucrurile pe care la tine nu le poți vedea. Alte manuscrise de poezie le vezi cu o anumită răceală și rigoare și îi ajuți pe poeții care îți trimit cartea chiuretîndu-le textele; în schimb, cu tine nu ești așa.

M-am tot întrebat și eu: de ce mă implic într-atîtea proiecte, de ce fac atîtea lucruri? Nu cumva ca să nu mă întîlnesc cu mine?

Pînă la urmă, vă puteți blama? Cine e obiectiv cu el însuși?

Numai pietrele sînt obiective, oamenii niciodată. Dar de aceea spun că e important, ca scriitor, să ai pe cineva care să te tragă de mînecă. Și, slavă Domnului!, îl mai am și pe Marius Chivu, cu care am un dialog vizavi de textele mele. Și mai am un prieten foarte bun care trăiește în Elveția, Cătălin Dorian Florescu, care îmi citește textele. Numai că el le vede din perspectiva prozatorului și e o perspectivă puțin diferită de cea a poetului; astfel că avem mari discuții și polemici, dar întotdeauna întremătoare. Discuțiile între scriitori sînt minunate!

Literatura nu m-a dezmăgit, ci doar m-a amăgit. Eu sînt cel care dezamăgește – că mă grăbesc să scriu prea mult, că citesc prea puțin. Literatura, cred, e partea cea mai frumoasă a vieții mele. E viața mea secretă.

Noua dumneavoastră carte se numește „Tehnici de camuflaj”. Pentru orice cititor care ajunge la poezia dumneavoastră este izbitor contactul cu ea, din cauza sincerității cu care scrieți și a vulnerabilității de care dați dovadă. Ce-ați vrut, de această dată, să camuflați?

Eu cred că cea mai bună tehnică de camuflaj a unui poet e transparența totală. Trebuie să lași să se vadă totul. Dacă avem și nesimțirea să publicăm ceea ce scriem, dacă cutezăm să colmatăm piața de carte și rafturile librăriilor cu încă un titlu de carte, măcar să ne lăsăm văzuți așa cum sîntem, pe de-a întregul.

Asta e o datorie față de sine, sau de cititor? Nu ne păcălim pe noi, sau nu păcălim cititorii?

Nu ne păcălim pe noi și, așa, dacă nu ne păcălim pe noi, nu îi păcălim nici pe semenii noștri. Dacă mă mint pe mine, te mint pe tine dublu. Și atunci eu nu vreau să mă mint pe mine, măcar cînd scriu. În rest, eu sînt un om de lume, sînt un om care are o mulțime de prieteni; atît de mulți încît multora nu le mai știu numele. Sînt un om care coagulează oameni, care apare la televizor; un om jovial, zîmbăreț. Chiar îmi reproșa Emil Brumaru că nu m-a văzut altfel decît zîmbind. Și îmi spunea, ca un reproș: „Eu n-am chef să zîmbesc!”. Eu zîmbesc, pentru că așa mi-e felul, sînt un om solar, îmi place căldura – asta ziua. Noaptea, cînd scriu, cînd mă întîlnesc cu mine cel adevărat, speriat, e altceva. Poate că fac lucrurile astea atît de multe ca să fug cumva de mine. M-am tot întrebat și eu: de ce mă implic într-atîtea proiecte, de ce fac atîtea lucruri? Nu cumva ca să nu mă întîlnesc cu mine?

Scrisul te ajută să te cunoști pe tine, să stai de vorbă cu tine, să-ți pui foarte multe întrebări. Nu știu cîte răspunsuri reușești să găsești, dar nici nu știu asta cît de important e – mai importantă e întrebarea, decît răspunsul. De ce ne camuflăm? Ne camuflăm pentru că toți încercăm să ne protejăm într-un fel sau altul. Jón Kalman Stefánsson a spus, în discuția pe care am avut-o pe scena Teatrului Național din Iași, un lucru impresionant: „Mie nu mi-e frică de frig, ci de oamenii reci”. Iar eu rece nu pot fi – sînt un om cald. Nu pentru că încerc să pot o mască, ci pentru că ăsta e felul meu de-a fi.

Dar totuși tot Jón Kalman Stefánsson spunea că, atunci cînd a dat primul interviu, jurnalistul l-a portretizat ca fiind un poet zîmbitor. Atunci a fost scandalizat, temîndu-se că nimeni nu o să-i mai citească poeziile, pentru că oamenii văd poeții numai înconjurați de întuneric și mistere.

Uite, aici semănăm, da. Cînd am avut lansarea cărții „Tehnici de camuflaj” în Timișoara, Mircea Mihăieș făcea tocmai această observație vizavi de mine. Spunea: „Una-i omul care zîmbește tot timpul și alta e omul care scrie. S-ar putea să cădeți într-o capcană și să vedeți că e o mare diferență”. Eu, cînd zîmbesc, spun că-i un tip de schizofrenie.

Socială.

Da, socială. E și nu e schizofrenie – ne dedublăm. În fiecare dintre noi există mai mulți oameni; într-un fel sîntem cu părinții, într-un fel sîntem cu copiii și într-un fel sîntem în intimitatea noastră. Ne e frică de singurătate, de bătrînețe, de necunoscut și ne e frică de noi înșine. Repet, scrisul te ține foarte aproape de tine. Totuși, cel mai bun prieten al tău îți ești tu. Eu nu mă pot interoga în fața oglinzii, nu vorbesc cu mine cînd mă bărbieresc. Atunci eu doar cînt, îmi fac cu ochiul, îmi fac măști din spumă de ras (rîde) și… mă distrez. Eu fac mișto de mine, în general.

Marea poveste a creatorului e să fie introspectiv

Ați spus că „ne e frică de singurătate”. Vă este și dumneavoastră? pentru că scrisul, la urma urmei, e un act de singurătate, nu colectiv.

Am stat mult să mă gîndesc. Eu am scris ultimele trei cărți, mai puțin „Tehnici de camuflaj”, care e scrisă puțin și acasă, în singurătate. „Cinema la mine-acasă” a fost scrisă în Austria, a doua a fost scrisă în Elveția, iar a treia a fost scrisă la Viena – unde am avut rezidențe, am stat singur și m-am simțit absolut minunat. Minunat pentru că, repet, în singurătate am reușit să mă întorc la mine și să am un dialog cu mine, pe care acasă, în Timișoara, nu îl pot avea, pentru că sînt colmatat – ba de telefonul care sună mereu, ba de mesaje, ba de invitații la evenimente. Ori, fiind întotdeauna în acțiune, nu mai ai timp de introspecții. Cînd, de fapt, marea poveste a creatorului e să fie introspectiv, să se întrebe, să cadă în sine.

Mi-e frică și nu mi-e frică de singurătate. Mi-e frică de singurătatea neprovocată, dar de singurătatea pe care mi-o impun eu nu mi-e frică, pentru că o pot domina. La un moment dat însă ți-e frică că o să fii părăsit, că o să fii lăsat cu ochii în soare. Există perspectiva asta – sînt un bărbat matur, am văzut totul la viața mea; moartea de multe ori, tristețea, dragostea, neîmplinirea – le-am văzut pe toate. Însă deși ai făcut toată armata vieții, știi că întotdeauna poate să te lovească un glonț de unde nu te-aștepți. Și atunci nu-ți rămîne decît să fii permanent atent, să fii într-o permanentă stare de alarmă, chiar dacă nu cu arma în poziție de tragere. Nu că te-ar ajuta la ceva – nu te ajută la nimic. Dacă trage un lunetist în tine, te poate împușca indiferent cît de bine te-ai camufla tu. Dar datoria noastră e să fim continuu într-o stare de alarmă – iar scrisul asta face, te ține așa.

Mi-e frică de singurătatea neprovocată, dar de singurătatea pe care mi-o impun eu nu mi-e frică, pentru că o pot domina.

„Ce scriu eu/ e deja scris”, spuneți. De ce tot acest efort scriitoricesc, atunci? De ce ne mai pierdem timpul?

Lumea e aceeași. Fiecare o vede din perspectiva lui. Citind multă literatură, îți dai seama că ideile tale sînt și ideile altora. Îți dai seama că gîndurile tale au fost și gîndurile altora. Constați, în cele din urmă, că și versurile tale au fost și versurile altora.

Și nu vă sperie?

Lumea e la fel, nimeni nu a văzut alte lumi; sau poate doar genialii, iar ei scriu o literatură genială. Dar pînă la urmă ne învîrtim în jurul acelorași elemente, acelorași biografii expandate, care se intersectează. Pînă la urmă, literatura se diferențiază prin felul în care scrii ce s-a scris deja. Despre moarte a scris toată lumea, despre dragoste la fel, iar despre bucurii la fel. Și totuși scriitorii reinventează totul. „Iarna pe uliță” e într-un fel, iar iarna lui Stefánsson e alta. Cred că scriitorii sînt de două feluri: cei care seamănă cu scrisul lor și cei care diferă total. Eu difer de ceea ce scriu. Poezia mea e – știu asta – tristă, melancolică.

Părinții mei m-au rugat să nu plec din țară, în anii ‘90

Care este rolul scriitorului, mai cu seamă al poetului. Credeți că scrisul poate schimba lumea; are poetul datoria să se implice în tumultul social?

Eu nu fac o poezie socială, nu îmi dau seama de ce; poate pentru că debușeul meu e și în jurnalism. Eu dacă vreau să scriu ceva despre cineva din administrație pot scrie un editorial, pot să-i spun pe șleau ce vreau să spun – printr-un text jurnalistic. Dacă fac poezie, cred că într-un fel sau altul topesc elementele sociale, elementele unei lumi neliniștite în care trăiesc nu atît eu, pentru că vizavi de mine nu mai am mari așteptări, ci și copiii mei. Mi-e teamă pentru ei – am doi copii și aș vrea să rămînă aici, nu aș vrea să plece din țară. Decizia e însă la ei. Pe mine, spre exemplu însă părințiim-au rugat să nu plec din țară, în anii ‘90.

Ați vrut să plecați?

Da, dar n-am făcut-o. În primul rînd pentru că țara se transforma și trebuia să iau parte la lucrul ăsta, eram un element activ. Era prea mult de descoperit aici. Unde să merg, cînd lumea fierbea aici? Noi făceam parte din lava aceasta a vulcanului, o lavă care schimba lumea. În schimb, pentru copiii mei aș vrea să creez tot confortul aici, aș vrea să pot face ceva mai mult pentru lumea în care trăiesc. Dar dacă ei vor descoperi că lumea asta e nesigură și că nu le oferă niciun fel de orizont pe care ei îl așteaptă, eu nu am cum să-i oblig, să le spun să stea lîngă tata, că are el nevoie de ei. Nu. Tata are nevoie numai ca ei să fie fericiți. Dacă asta i-ar ajuta pe ei, le-aș spune să se care, să nu mai stea aici.

La cum arată în clipa asta contextul politic românesc, dacă ar fi mai mari și ar avea peste 20 de ani, le-aș spune să plece. Așa cum le spun tuturor prietenilor mei care au copii în Occident: lăsă-i acolo, nu-i chema înapoi. Lasă-i să-și facă treaba. Dacă va fi bine, vor veni înapoi. România, deocamdată, e condusă de o clasă politică care nu-ți dă nicio șansă. La modul în care funcționează clasa politică, la capacitatea intelectuală a acestor oameni, la lipsa lor de inteligență – e clar, nu poți sta într-o lume de proști. Lumea politică românească acum e un tip de mafie. De asta funcționăm cum funcționăm.

Scriitorul are arma unui cuvînt mai bine înșurubat, care sfredelește mai încet, dar în profunzime

Presa și literatura se întîlnesc amîndouă în cuvînt.

Da, dar sînt surori vitrege.

Cine folosește cuvîntul drept armă? Scriitorul sau jurnalistul?

Pe un timp scurt, percutant, ca și cînd l-ai lovi în plex – o face jurnalistul. Îți dă o lovitura care te macină imediat. Dar pumnul în barbă, lovitura care te trezește foarte tîrziu, ți-l dă scriitorul. De asta lumile s-au schimbat, cumva, în timp, datorită marilor scriitori. Sînt scriitori care creează nu doar de pe azi pe mîine, cum creează jurnalistul. Jurnalistul are puterea țînțarului, te mușcă și te scarpini. Scriitorii adevărați, marii scriitori, au puterea aceasta de a modifica conștiințe umane. Prin urmare, fiecare e important – și jurnalistul, pentru că multe pișcături de țînțari sau albine te pot omorî – și jurnalismul are rolul de a ține trează epiderma lumii în care trăim, și scriitorul. El însă are alte arme – are arma unui cuvînt mai bine înșurubat, care sfredelește mai încet, dar în profunzime. Un mare scriitor rezistă timpului – și asta e și diferența între literatura minoră și cea majoră: rezistența la timp.

Credeți că o să rezistați timpului?

Nu știu, dar toți tragem speranță. Toată lumea, orice om care scrie crede că va supraviețui prin scris. Secretul scriitorilor e că toți scriu cu un ochi la eternitate. Nu trebuie să fim mincinoși. Ne gîndim și la clipa asta, în care cineva ne spune că a citit ce-ai scris, că e mișcat și emoționat. Te bucuri, pentru că asta ai vrut să faci – o punte. Scriem pentru că sîntem oameni, pictăm, facem fotografii pentru că sîntem oameni. Toată lumea se gîndește că într-un tîrziu cineva va descoperi cartea scrisă de el și că va trăi măcar încă pe-atît cît a trăit el. Eu, da, mă gîndesc că poate o poezie de-a mea, peste 200 de ani, va avea efect asupra unui tînăr care poate nu va ști ce să facă. Atunci sper că el o să citească textul meu și-o să știe că viața într-adevăr e frumoasă.

V-a prins acest microb al presei, de care jurnaliștii cu vechime spun că nu mai scapă niciodată?

Tata a fost ziarist; a lucrat din anii ‘70 pînă în 2000, cînd s-a pensionat. A fost de toate săracul – și redactor, și redactor-șef și director de ziar. Am făcut și eu ce a făcut tata. Ziaristica era meseria cea mai apropiată de literatură, pentru că scriitor nu puteam să fiu, pentru că în România nu există decît doi scriitori care trăiesc din literatură. Mie mi-a plăcut totuși să nu mor de foame și să trăiesc cît de cît bine, iar cînd au apărut copiii a trebuit să le asigur existența. Nu am putut scrie cărți de poezie și aștepta ca ele să se vîndă, iar din banii ăia să hrănesc copiii. Nu sînt atît de dement încît să cred că se poate – sînt un om înfipt în realitate. Atunci mi-am dat seama că jurnalistica se potrivește foarte bine felului meu de-a fi – un tip dinamic, curios, iute și, mai ales, care nu suportă să mintă.

Caragiale spunea că ziaristul trebuie în primul rînd să fie organizat și, după, dacă vrea, poate să aibă și idei. Ce credeți?

(rîde) N-am fost niciodată organizat. Nimic nu m-a mîntuit – nici mama, nici armata, nici soțiile. Sînt dezorganizat în continuare. Sînt totuși un om serios, care crede în adevăr. Ca ziarist am știut întotdeauna că trebuie să cred în ceea ce știu. Cînd am fost pus în postura de a eluda adevărul – atunci m-am dus în altă parte. Cred că poți să faci compromisuri, lumea nu funcționează fără compromisuri – dar nu tipul de compromis de care să-ți fie rușine atunci cînd te bărbierești. Cînd te uiți în oglindă, dimineața, și nu-ți vine să cînți e nasol.

Poezia e în altă parte, e ceea ce rămîne din viață după ce o trăiești

Ați spus, într-un interviu, că „realitatea, deseori, nu prea are nimic poetic în ea”.

Da, cred că vorbeam din zona politicului, ca om care lucram în presă pe cînd îmi plăcea foarte tare. Eram curios, voiam să văd cum funcționează, cum sînt oamenii, care sînt ițele. Nu e nimic poetic acolo. Poezia e în altă parte, e ceea ce rămîne din viață după ce o trăiești. Poezia îți apare seara cînd ți se decantează ziua. Cîteodată nu iese nimic – e ca atunci cînd se face brînza și iese zerul ăla. Cînd iese zerul e bine totuși să ai pixul și hîrtia la îndemînă și să transcrii. Realitatea e ceea ce ne face pe noi să scriem – eu fac proze scurte inspirate din realitate, din ceea ce mi se întîmplă mie. Eu sînt propriul meu personaj – la fel și în poezie. Numai că în poezie e un alt tip de realitate – o realitate filtrată, pervertită printr-un tip de imaginație care face lucrurile să fie cu totul și cu totul altfel decît sînt într-o lume palpabilă. Sînt direct, dar în același timp sînt și evaziv. Spun lucrurile frontal, dar nu vreau să rănesc.

Se poate?

Da, totul se poate. Se poate orice în literatură, tocmai de aia e frumoasă, e teritoriul libertății totale. Dacă în literatură nu poți face lucrul ăsta, e o mare problemă. Literatura e capabilă de libertăți pe care nu ți le poți imagina.

„Charles Bukowski e numele poetului care ar putea seduce, cu versurile lui, un întreg liceu industrial.” Dumneavoastră ce-ați putea sau ce-ați vrea să seduceți prin versurile pe care le scrieți – ce fel de public?

Nu am un cititor ideal. Pe Bukowski l-am văzut asociat cu imaginea liceului industrial pentru că el e foarte direct și are un fel de impudoare care nouă ne place foarte tare. Eu sînt un tip pudic – mi-e greu să scriu un cuvînt pe care, de altfel, îl folosesc în mașină în trafic mereu. Trebuie însă să vă spun un lucru; în 2005, cînd am mers la Editura Brumar, prima carte publicată ca editor a fost „Infernala Comedie”, a lui Emil Brumaru. Nu am editat nimic în ea, dar editura nu voia s-o publice. Patronul editurii spunea că îi e rușine să publice așa ceva, dar eu cînd am văzut cartea am rămas șocat. Mi s-a părut cea mai frumoasă poezie erotică scrisă vreodată în literatura română. Mi se părea că stăm pe o comoară și că lor le e frică s-o arate lumii. Și le-am zis: „Domnilor, asta trebuie publicată neapărat!”. E adevărat, a apărut cu o banderolă care spunea că e interzisă cititorilor sub 18 ani, dar a apărut. Mi-a plăcut foarte tare, l-am convins pe patron să se vadă cu Brumaru și am scos atunci în lume această carte minunată. Dar eu nu am curajul lui Emil Brumaru, mie îmi lipsește.

Scrieți mereu poezie autoreferențială? Nu scrieți niciodată și despre persoane din jurul dumneavoastră?

Ba da, copiii mei sînt personaje, bunicii mei la fel. Dar, din păcate pentru ei, eu sînt cel care îi observă. Nu pot scrie la persoana a treia. Am încercat și lucrul ăsta, dar mi se pare fals. Mi se pare că e un tip de lașitate pe care aș topi-o în textul ăla. Nu mi-am pus problema să scriu altfel decît sînt. Poezia e la persoana întîi, pentru mine e autobiografie.

Se ajunge mai ușor la cititor prin poezie, decît prin proză?

Se ajunge mai ușor la inima lui.